Mama fuzională crește copii care au grijă de toți, mai puțin de ei înșiși. Cum recunoști o relație simbiotică mamă-copil
Simbioza sau fuziunea este un concept care se referă la modul în care conviețuiesc două ființe sau organisme, în care acestea se sprijină și se influențează, cu scopul unui câștig reciproc, uneori până în punctul în care una nu poate trăi fără cealaltă. Există două situații în care a trăi fuzional sau simbiotic e considerat normal în cazul oamenilor. Ce rol are simbioza în relația dintre mamă și copil, când este sănătoasă și ce pericole apar când trăim într-o relație fuzională cu mama?
Când este simbioza normală în relațiile noastre
Există exemple de astfel de „cupluri” funcționale în natură, cum ar fi crocodilii și păsările pluvian. Carnivori feroce, primii acceptă să stea cu gura deschisă minute în șir, în timp ce delicatele păsări le curăță dantura, hrănindu-se la rândul lor cu resturile găsite. Practic, atât crocodilul, cât și pasărea au de câștigat din această alianță, ba mai mult, ar suferi unul fără celălalt. Deși exemplul crocodililor și al păsărilor pluvian poate fi interesant și chiar amuzant, în relațiile umane, simbioza are o conotație negativă, cu două excepții. A trăi fuzional sau simbiotic este acceptat ca fiind sănătos și normal din punct de vedere psihologic și emoțional atunci când copilul se află în perioada intrauterină și se dezvoltă în interiorul corpului mamei. Ambii trăiesc fuzional: ceea ce mănâncă mama, nivelul ei de stres, activitatea fizică, relaxarea, starea emoțională, obiceiurile ei sănătoase sau nesănătoase, toate acestea influențează dezvoltarea copilului.
Pe de altă parte, sarcina și dezvoltarea ei influențează starea mamei, corpul ei se adaptează la rândul său în funcție de aceasta, atât fizic, cât și hormonal, emoțional, cerebral. Acest proces de influență bidirecțională este nu doar normal, ci și necesar pentru ca sarcina să se dezvolte armonios.
Un alt context fuzional normal este în etapa de îndrăgostire a unui cuplu. Această perioadă este cea incipientă, atunci când partenerii încă nu se cunosc atât de bine, dar își atribuie calități încă nedemonstrate în totalitate, proiectând versiunea idealizată asupra partenerului. Este etapa în care experiența de a fi în prezența celuilalt este suficientă, cei doi formând un univers intim în care se izolează de restul lumii. Această etapă se încheie la un moment dat, atunci când cei doi revin tot mai mult în prezent și realitate, însă ea servește conectării și apropierii din etapa incipientă.
Când simbioza ne încurcă
Așa cum aminteam mai sus, ne dezvoltăm în simbioză cu mama și, până la primele șase luni de viață, trăim tot fuzional cu ea. Pentru bebeluș, el și mama sunt una și aceeași persoană. Această etapă asigură baza formării atașamentului prin conexiunea cu mama: ne orientăm cu toată energia în direcția mamei pentru a putea primi siguranță, reglare emoțională, îngrijire, contact și a crea un ritm comun.
O a doua nevoie umană, la fel de importantă ca și cea de conexiune, dar aflată cumva în antiteză cu aceasta, este nevoia de autonomie. Avem nevoie să explorăm mediul înconjurător, să descoperim lumea în care trăim și odată cu asta pe noi înșine, să creăm și să ne căutăm propria identitate.
Problema apare atunci când mama nu permite trecerea copilului din zona de fuziune cu ea către diferențiere de ea și autonomie. Astfel, sinele copilului nu are condițiile propice dezvoltării unui sine autonom, ci rămâne în dependență cu sinele mamei, deși se află într-o etapă în care are nevoie să se descopere tot mai mult. Mama și copilul rămân astfel într-o fuziune psihologică, nedevenind doi indivizi separați emoțional, iar „cordonul ombilical” nu este tăiat.
Mesajele implicite pe care mama le transmite sunt: „Eu știu mai bine ce simți tu”, „Noi doi suntem una și aceeași persoană”, „Dacă te îndepărtezi de mine (având chiar opinii diferite de ale mele), îmi faci rău”.
Cum apare simbioza nesănătoasă?
Aceasta apare atunci când mama își proiectează nevoile neîmplinite din propria copilărie și experiență de viață în relația cu propriul copil.
Mama fuzională are propriile goluri emoționale pe care încearcă să le umple în relația cu copilul, împovărându-l pe acesta cu o responsabilitate copleșitoare, cea de a o regla emoțional pe ea. Dacă ea s-a simțit neiubită, respinsă, a trăit cu anxietate de separare sau cu nevoia de control, atunci poate proiecta asupra copilului nevoia ei de a se simți indispensabilă. Experiența de a fi atât de importantă pentru mica ființă poate deveni adictivă, iar inconștient aceasta nu va dori ca cel/cea mic/ă să iasă din dependența față de ea, ba din contră să o cultive.
O modalitate de a face asta este prin satisfacerea nevoilor copilului dincolo de necesitățile sale reale, supraprotejându-l, confundând grija cu controlul. Aceasta face totul pentru copil, aparent din dragoste, însă în spate se află teama de a pierde legătura sau propriul sentiment de importanță/utilitate.
Astfel, mama nu-l lasă pe copil să aibă o lume separată, să aibă propriile emoții, dorințe, opinii, greșeli sau decizii. Copilul devine prelungirea ei, nu o ființă distinctă.
Frustrarea nevoii sănătoase de autonomie
Între 2 și 3 ani și mai apoi în adolescență, copilul are cea mai mare nevoie de autonomie. Ca ea să poată fi satisfăcută, este necesar ca acesta să se simtă în siguranță. Asta înseamnă ca părinții trebuie să-i ofere spațiul necesar ca el să poată explora, permisiunea și ghidajul de care are nevoie, și să-l încurajeze să facă asta. De asemenea, acesta are nevoie să i se respecte limitele pe care el le pune, să fie implicat în luarea deciziilor, să fie lăsat să facă greșeli firești și ajutat să repare, să aibă libertatea de a se exprima, să fie validat pentru ceea ce simte și gândește diferit de ceilalți (într-un context rezonabil, desigur).
Aceste nevoi firești impactează negativ mama simbiotică, ea le resimte ca pe amenințări la relația simbiotică. Ea poate transmite mesajele: „Mă rănești când simți/gândești diferit de mine”, „Mă respingi”, „Nu sunt o mamă suficient de bună pentru tine” sau „Nu mă mai iubești”.
Astfel, copilul captează imediat mesajul că propria sa nevoie de autonomie o rănește pe mamă și învață să renunțe la ea, pentru a păstra conexiunea cu ea. Făcând astfel, renunță de fapt la părți din sine și creează o loialitate invizibilă cu mama, care mai apoi se resimte ca o formă de închisoare emoțională.
Comportamente disfuncționale
O mamă fuzională poate să decidă pentru copil „ce este mai bine”, fără să fie atentă la nevoia sa reală sau fără a-l consulta, pentru că „ea știe mai bine” ca el ce are nevoie.
Atunci când copilul are opinii diferite, ea se poate distanța emoțional sau îl validează doar atunci când acesta se conformează așteptărilor ei.
Simpla exprimare a nevoilor copilului poate să fie interpretată ca o ofensă la adresa ei sau ca pe o trădare. Uneori poate folosi inducerea vinovăției: „Cum poți face asta după câte am făcut pentru tine?” Alteori trăiește anxios despărțirile sau independența copilului, fiind posibil să recurgă la victimizare ca o ultimă încercare de manipulare a acestuia: „Dacă tu crezi că așa este bine pentru tine, fă-o chiar dacă eu sunt rănită”. Procedând așa menține un climat de vină și cultivă un puternic sentiment de datorie copilului.
Efecte pe termen lung
Frustrarea nevoii de autonomie emoțională creează un adult care poate avea dificultăți de separare la rândul său. Spre deosebire de mamă, acesta este cel care va renunța la propriile nevoi, fiind adesea capabil să se autosacrifice sau se va simți subjugat. Din teama de a nu dezamăgi, va întâmpina dificultăți în a spune „nu”.
Adultul cu autonomia frustrată va rămâne dependent, în special în relațiile de atașament pe care le va dezvolta: va lăsa partenerul/a să ia decizii, se va simți vinovat să aibă grijă de propriile nevoi sau va permite chiar să fie abuzat pentru a păstra o relație, fie ea nesănătoasă.
Lipsa autonomiei creează sentimentul de hiper-responsabilitate, deoarece acest adult a învățat de mic să îi regleze pe ceilalți, preluând responsabilitatea stării de bine a mamei sau a îngrijitorilor săi.
Acesta se poate simți atras de parteneri dominatori, asemeni propriei mame, confundând sentimentul de control cu cel de iubire. Uneori acesta se poate duce la polul opus, căutând o independență absolută, izolându-se emoțional, tocmai de teama de a nu fi absorbit emoțional de celălalt.
Procesul de vindecare
Într-un demers terapeutic, o persoană a cărei nevoie de autonomie a fost frustrată poate învăța cum să se separe sănătos de celălalt, fără a întrerupe legătura afectivă. Acesta va începe să conștientizeze simbioza și tiparul de loialități nesănătoase, descoperind că a te diferenția de celălalt nu înseamnă să-l trădezi.
În acest proces va învăța să-și conștientizeze propriile dorințe, nevoi, limite personale fiindu-i tot mai clar care este propria identitate. Pentru a diminua gradul de dependență, acesta va începe să-și ofere validare internă și să se pună în siguranță atunci când propriul critic se va activa.
Pas cu pas, acesta va descoperi experiența de a fi într-o relație, fără a se anula pe sine, fără fuziune sau evitarea intimității.
