De ce este o capcană să îți dorești să fii părintele perfect pentru copilul tău și să îi oferi tot ce tu nu ai avut
A fi părinti buni pentru copiii noștri rămâne o mare provocare. Uneori, ajungem să credem că a fi un părinte bun înseamnă a fi un părinte perfect. În realitate, aceasta este doar o capcană, iar noi ajungem să ne axăm mai mult pe nevoia noastră de a ne valida că suntem îndeajuns de buni și prea puțin pe îndeplinirea nevoilor reale ale copiilor. Cei mici vor fi astfel lipsiți de o relație parentală autentică, constructivă și benefică pentru ei.
Părinte perfect, copil îndreptățit
Un părinte perfect va tinde să-i pună copilului său lumea la picioare, în ideea că dacă va oferi tot ceea ce el, ca părinte, nu a avut în propria-i copilărie, acest lucru îl va defini ca un părinte bun. Însă efectul pe care îl va obține în urma acestui comportament este acela de a-l învăța pe copil că totul i se cuvine și că nu trebuie să depună nici cel mai mic efort pentru a primi ceea ce-și dorește.
Acesta este un mare deserviciu făcut copilului, deoarece el va crește fără a-și dezvolta capacitatea de a se descurca singur, iar când se va trezi într-o lume care nu se învârte doar în jurul lui, se va simți frustrat și neînțeles sau poate chiar furios și respins.
„Soțul meu a fost crescut oarecum în «puf» și știu că pe parcursul copilăriei, i se făceau toate poftele, fără discriminare, fără limite, fără prea multe reguli. Pe de-o parte, își amintește că era un copil liber și fericit, dar pe de altă parte, mereu povestea cât de dificilă i-a fost adaptarea la școală, când nu mai primea toată atenția, când trebuia să negocieze cu alți copii, când nu se întâmplau lucrurile așa cum și-ar fi dorit. Frustrarea de atunci l-a mobilizat însă să învețe de la cei din jur și să se adapteze realității. Aș spune că s-a educat foarte bine singur, totodată, și în prezent are momente în care prima lui reacție este «pentru că așa vreau eu!»… ceea ce ar trebui să însemne un fel de «dacă eu așa vreau, așa să se întâmple!». Dar își dă seama de ele, stă cu frustrarea, își ajustează limbajul și așteptările. Părinții lui l-au dorit foarte mult și între ei era un soi de competiție pentru premiul de părinte perfect. Știu că au avut cele mai bune intenții, dar pentru el nu au fost atât de bune”, povestește Elena, 44 de ani.
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți care să le ofere munți de haine și jucării, să le răspundă afirmativ la orice dorință și nici de părinți puternici, care par ca întotdeauna au dreptate și că sunt fără de greșeală. Rolul părinților este și de a pune limite, de a încuraja copilul să se descurce singur, de a-i permite să trăiască frustrarea uneori, de a avea eșecuri și a-și cultiva reziliența.
Standardele înalte ale unui părinte perfect
Cu cât părintele va tinde mai mult spre perfecțiune, cu atât mesajul pe care îl va transmite copilului este acela că „perfecțiunea” este singurul mod acceptat de a fi. Și ce știe copilul cel mai bine să facă? Să se conformeze și să imite modelul parental, încercând, din răsputeri, să calce pe urmele părinților pentru a-i împlini.
Astfel că, zi după zi, vor învăța să dezvolte abilități pentru a-și inhiba emoțiile, a nu-și asuma responsabilitatea pentru erorile sau greșelile făcute, a căuta scuze în exterior pentru nereușitele lor plasând greutatea răspunderii pe umerii altora, pentru a ajunge, într-un final, să fie și ei „puternici și perfecți” ca mama sau ca tata.
Însă toate acestea vin la pachet cu o serie de costuri majore pentru copil pentru că, spre deosebire de adult, care are posibilitatea de a-și folosi rațiunea și experiența de viață în a-și lua propriile decizii în viață, copiii, care nu dispun nici de una, nici de cealaltă, vor acționa în virtutea inerției, neavând capacitatea de a filtra ce comportamente și atitudini le vor fi sau nu folositoare și benefice pe viitor.
În loc să-și găsească identitatea proprie în raport cu unicitatea lor, în loc să se construiască pe sine conform dorințelor proprii, în loc să-și croiască un drum bazat pe valori, abilități și competențe personale, ei vor înțelege că pentru a fi un copil bun pentru părinții lor este necesar să renunțe la a fi ei înșiși prin a prelua și a perpetua un model care, în timp, se va dovedi a fi în detrimentul lor.
Așa că vor lua lecțiile de pian, vor participa la concursurile de dans, vor învăța limbile străine, vor practica sportul sau vor participa la competiții școlare pe care părintele le solicită, dar nu pentru că asta își doresc copiii cu adevărat, ci pentru a împlini și a hrăni nevoile și așteptările unui părinte perfect.
Depresia, anxietatea și părintele perfect
Efectele acestor eforturi pe care copiii le fac pentru părinții lor nu vor rămâne fără ecou și, chiar dacă deseori sunt încununate de succes, în spatele lor vom putea regăsi zeci de momente de presiune, de frământări și neîncredere în sine și în forțele proprii, de teamă de eșec, de vise năruite și dorințe neîmplinite, de frustrare și lipsa conectării cu sine pe care copilul le trăiește în devenirea lui ca adult.
Uitându-ne la tot acest tablou al efectelor putem observa că dorința de a fi un părinte perfect nu va conduce către rezultatul scontat – copii autoreglați și echilibrați din punct de vedere emoțional, viitori adulți de succes și cu o stimă și încredere de sine bune, ba, dimpotrivă, pot constitui factori predispozanți pentru instalarea anxietății, depresiei sau tulburărilor de somn sau alimentație.
Care sunt nevoile reale ale copiilor
Copiii au nevoie de părinți atenți și implicați în relația cu ei, care să știe să pună limite atunci când dorințele copilului sunt exagerate, nejustificate sau neadecvate vârstei, cărora să nu le fie frică să-și exprime emoțiile și să-și arate vulnerabilitățile, cărora să nu le fie teamă să recunoască atunci când au greșit sau au luat o decizie incorectă chiar dacă aceste lucruri sunt incomode sau produc teamă adultului.
Copiii nu au nevoie de un părinte perfect care să facă un scop din a le croi sau a le conduce viața într-o direcție sau alta, dar au nevoie de un ghid alături de care să descifreze tainele vieții și să învețe cum să ia din ea tot ce e mai bun și li se potrivește.
Copiii nu au nevoie de părinți urcați pe un piedestal, la care să nu poată ajunge atunci când au nevoie de un sfat sau de o mână de ajutor, însă au nevoie de un umăr pe care să plângă atunci când emoțiile sunt copleșitoare și de un sprijin de nădejde atunci când dau de greu.
Copiii nu au nevoie de un părinte perfect, ci au nevoie de un mediu sigur, de acceptare și iubire necondiționată în care să învețe cum să facă față unei lumi imperfecte.
Copiii au nevoie de toate imperfecțiunile, eșecurile, temerile, erorile, vulnerabilitățile și stângăciile adultului pentru că acestea vor fi adevăratele exemple prin care vor învăța să se adapteze și să se descurce în viața reală.