Aparținător de persoană cu tulburare bipolară: „E traumatizant”

Mama unei tinere cu tulburare bipolară: „E traumatizant de-a dreptul. N-ar fi rău să existe și cursuri pentru aparținători”

Ana* are 60 de ani. Avea puțin peste 50 de ani când a aflat că fiica ei, pe-atunci în vârstă de 28 de ani, are tulburare afectivă bipolară. Anii care au urmat au fost încărcați de multă durere, de zbucium, pe dinăuntru și pe dinafară, de vinovăție și învinuire, de stat cu frica-n sân, de căutări neîncetate a unor soluții sau măcar a unor explicații. O suferință psihică nu e numai a celui care o trăiește, ci e, întotdeauna, și a celor apropiați, după cum ne-ați scris și mulți dintre voi în comentariile din rețelele sociale la povestea Ecaterinei, o tânără cu tulburare bipolară care trăiește în Italia. Aici, Ana povestește cum e, din experiența ei, viața de aparținător al unei persoane cu tulburare bipolară.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosite în acest articol nu sunt cele reale.

Ana e profesoară în Brașov, orașul în care s-a născut. S-a întors aici în 2016, după ce a locuit o lungă perioadă în Galați. „În momentul în care am decis să ne mutăm în Brașov, am avut în minte și faptul că, poate, fiicei mele i-ar face bine să locuiască în alt loc decât cel în care s-a îmbolnăvit, cel în care a apărut derapajul în viața noastră”, spune Ana.

Ne-a scris folosind formularul Spune-ți povestea, unde orice persoană care a traversat o perioadă dificilă sau o boală ne poate contacta ca să-și împărtășească experiența. În cazul Anei, o poveste în care nu ea e personajul principal, ci fiica ei. Să-i spunem Eva.

Motivul pentru care Ana a ales să vorbească despre povestea ei cu Eva e rezumat de ea atât de simplu: „Noi de ce stăm de vorbă? Ca să putem ajuta pe cineva, nu? Fie aparținătorii, fie pe cei care trec prin încercarea asta. Și poate că aparținătorii ar merita un capitol special de-a dreptul”.

„Își pierduse somnul.” Începutul

În 2014, Eva a fost mai agitată decât de obicei. După întoarcerea dintr-o excursie, au urmat mai multe zile în care dormea foarte puțin. „A fost neobișnuit faptul că își pierduse somnul”, spune Ana, care și-a dat seama de pe-atunci că ceva nu e bine cu fiica ei.

Și-atunci, în urma unui sfârșit de săptămână în care Eva nu dormise mai mult de 15-20 de minute pe zi, a convins-o, în sfârșit, să meargă la medicul de familie. Dar n-au mai ajuns la doctor așa cum stabiliseră, pentru că exact atunci, înainte de a pleca de-acasă, s-a declanșat ceea ce Ana numește „un atac de panică major”.

„Ca dimineața, urma să ne spălăm, să ne îmbrăcăm și să plecăm. Eu am intrat în baie să mă pregătesc și, când am ieșit, n-am mai văzut-o în casă. Ușa de la intrare era dată de perete și mi-am dat seama că fugise pe scară în jos. Era numai în pijamale și desculță și era februarie, iarnă și frig”, începe Ana.

A alergat după fiica ei pe scări și a prins-o în fața blocului. Ce a urmat a fost, mai spune ea, dramatic de-a dreptul. S-a luptat cu Eva, la propriu, ca să o țină, ca s-o împiedice să fugă, de teamă de ce-ar putea să facă dacă ar pleca, în starea în care se afla: 

„Pur și simplu m-am luptat cu ea, pentru că devenise foarte agitată și speriată. Ce a fost hotărâtor și m-a făcut să chem salvarea a fost că, în momentul în care am cuprins-o, mâna mea stătea pe pieptul ei. Și am avut sentimentul că tot pieptul ei încape în mâna mea și îi simțeam bătăile inimii la o intensitate foarte mare. Și primul gând care mi-a venit în minte a fost copilul meu moare în mâinile mele, dacă mai stau mult. Primul gând.”

În tensiunea momentului, a rugat-o pe o vecină care ieșise pe palier pentru că auzise agitație să sune la ambulanță.

Când te trezești singur și stai și te uiți în urma salvării

În acest punct al firului narativ, cele mai multe povești continuă cu imaginea pacientului dus de ambulanță către spital. Eventual cu o scurtă secvență în care apropiații rămân înmărmuriți în fața casei.

Nu prea vorbim despre ce se întâmplă cu ceilalți, cu cei care rămân, neluați cu ambulanța, nebăgați în seamă, neconsolați. Ce se întâmplă cu un părinte, un fiu, un partener, atunci când, poate, cel mai drag e luat pe sus și dus într-un spital cu paturi de metal, pentru că ceva – nu se știe ce – s-a dereglat în mintea lui?  

Episodul descris de Ana nu era un atac de panică. Era un episod maniacal, specific tulburării afective bipolare, dar ea n-avea de unde să-nțeleagă asta de pe-atunci. Un episod maniacal înseamnă o dispoziție anormală și persistent euforică, expansivă sau iritabilă și o energie anormal de crescută. Apare în unele afecțiuni psihice, printre care tulburarea bipolară, alternativ cu episoadele depresive.

Iar Ana a făcut bine că a chemat ambulanța, chiar dacă decizia a costat-o mult după aceea. „Faptul de a fi chemat ambulanța m-a costat mult, pentru că ea nu a înțeles că era singura măsură, cea mai bună măsură necesară. Ea a fost, după aceea, supărată pe mine o vreme. Am înțeles mai târziu că asta face parte din peisajul afecțiunii. M-au învinuit chiar și cei din familie”, mai spune Ana.

Cu toată pasiunea ei pentru cuvinte, cu toată priceperea în exprimare pe care o are ca profesoară de română, Anei îi e greu să descrie în cuvinte ce a simțit când a venit ambulanța și a luat-o pe sus pe fiica ei, când a rămas uitându-se în urma salvării și-apoi, când s-a întors de la spital în casa goală. Cu toate astea, încearcă.

„În primul rând, nu-mi dădeam seama, nu pricepeam ce se întâmplă. Eram condusă de instinct, de intuiție, simțeam că ceva nu e bine, dar nu îmi dădeam seama ce se întâmplă. Țin minte că mi-am păstrat sângele rece într-o oarecare măsură – în general mamele își păstrează sângele rece ca să-și salveze copiii. Dar calmul m-a părăsit când asistenta de pe ambulanță a insinuat că a luat ceva. Haideți, doamnă, mai bine spuneți ce-a luat, mi-a zis. Și asta te cam irită, te cam supără. E ceva greu de explicat. Mai ales când te trezești singur și stai și te uiți în urma salvării, că nici n-am putut să mă urc în salvare”, spune Ana.

S-a dus, în urma ambulanței, la spital, dar n-a putut să-și vadă fiica decât a doua zi. De altfel, nici nu era indicat să o vadă în primă fază, pentru că Eva a fost sedată, ca să se liniștească.

Vinovații fără vină

După spital, unde, la început, nu a primit prea multe explicații, Ana s-a întors acasă, iar primele ore le descrie ca fiind ca-n transă. Nu numai că era epuizată emoțional după experiența episodului maniacal, dar deja avea și ea câteva nopți nedormite, pentru că în ultimele zile mai mult își păzise fiica decât își văzuse de viață, iar vremea de-afară – o vreme mohorâtă de februarie – completa un tablou cu adevărat debusolant.

A reușit să doarmă totuși, iar dimineața, la trezire, când și-a dat seama că nu fusese numai un coșmar, a luat lucrurile de la capăt, pas cu pas, așa cum a putut. Cu multă confuzie, cu frică și, mai ales, cu multă vinovăție. De fapt, probabil că vinovăției ar trebui să i se-aloce un întreg capitol în viața aparținătorului de pacient cu tulburare bipolară.

„Ești deconcertat cu totul, nu știi de unde să te iei, nu știi ce se întâmplă. Există tendința de a te considera vinovat, dar este și tendința celor din imediata ta apropiere – respectiv tatăl, x, y – care spun că tu ești vinovat. Și tendința de a te învinui vine inclusiv de la cel în suferință. Fiica mea a fost supărată pe mine multă vreme pentru că am chemat salvarea.”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

Multă lume nu a înțeles, mult timp, că decizia de a chema ambulanța a fost cea mai bună în acel moment și, de altfel, singura soluție posibilă. Cu toții au căutat vinovați și, ca de obicei, vinovatul e cel care se află mai aproape.

„Nu înțelegem că prima grijă nu ar trebui să fie să găsim vinovați. Asta ne consumă foarte multă energie și timp, timp în care putem restabili legătura cu cel în suferință”, spune și Ana cu raționamentul ei de-acum, după ani de zile de învinovățiri din toate direcțiile.

Ai avut cu cine să îți împărtășești îngrijorarea?

Ana: Cu o prietenă din copilărie a fiicei mele. Ea locuia în apropiere și, când vedea lumina aprinsă până târziu, mă suna ca să-mi amintească să mă duc la culcare.

Înainte de primul episod

Ca în multe situații de viață, după un astfel de eveniment traumatizant, începi să pui cap la cap anumite piese din puzzle. Iar Ana asta a făcut, după acel prim episod al Evei. A început să analizeze trecutul, mai recent sau mai îndepărtat, ca să înțeleagă când anume s-a produs fisura pe care, poate, ar fi putut s-o vadă mai din timp. O analiză care, din nou, a adus valuri de vinovăție.

„Retrospectiv, pot să spun că în 2012, în toamnă, am văzut-o foarte melancolică. Sau uneori am văzut-o irascibilă. Alteori foarte mult pe gânduri. Dar ea de felul ei nu era foarte vorbăreață. Era introvertă din adolescență, nu spunea, nu povestea ce simte sau, cel puțin, nu-mi povestea mie. Și acest tip de comportament a continuat și în 2013”, spune Ana despre lucrurile pe care le-a pus cap la cap de-abia mai târziu, după ce viața lor – a ei și-a Evei – a fost dată peste cap de acest tăvălug.

Anei îi face bine să își amintească despre fiica ei, chiar dacă amintirile vin cu tristețe. De exemplu, că se dăruia foarte mult și că făcea multe pentru cei din jur, că era o fire introvertă, dar că avea prieteni apropiați. Apoi, gândurile despre fiica ei se împletesc, din nou, cu altele de învinovățire. Că poate ea a fost prea ocupată cu serviciul, că a avut și ea, ca orice om, propriile supărări, iar toate astea poate că au făcut-o absentă și neatentă la schimbările prin care a trecut Eva înainte de debutul bolii.

„Eu eram cu serviciul de dimineața până seara, că asta e, ai un serviciu, și ajungi să te simți vinovat că pleci la serviciu. Sentimentul de vinovăție cred că e primul sentiment pe care îl are o mulțime majoritară. Ăsta e primul lucru la care te gândești: măi, fir-ar să fie, că eu plecam la serviciu și cu tine se întâmpla ceva și eu nu aveam timp să văd. Tot felul de lucruri de-astea îți vin în cap.”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

Apoi când, în 2013, ea însăși a avut o vară încărcată de tristețe, nu știe să-și explice de ce, dar de fiecare dată când fiica ei era departe de casă o suna, ca să se-asigure că-i este bine. Acum, își spune că poate a fost vreo intuiție, poate că ceva din profunzimile ei de mamă îi transmitea că se pregătește ceva rău.

Iar mai târziu, când boala era deja acceptată ca fiind parte din realitatea lor de zi cu zi, Ana și Eva mai vorbeau, din când în când, despre acea perioadă. Lansau, atunci, tot felul de ipoteze despre trecutul de dinainte de declanșarea tulburării, iar fiica ei îi spunea uneori, în momentele lor mai liniștite: Mama, vezi? Dacă depresia aia de atunci nu era a ta, ci era a mea? Poate că, de fapt, era depresia mea și tu o simțeai.

„Ești tentat să iei lucrurile de unde le-ai lăsat și asta nu prea merge.” Întoarcerea acasă

Eva a rămas internată mai multe zile, până a depășit starea de agitație și confuzie în care se afla. Fiind la prima internare, nu a primit de-atunci un diagnostic de tulburare bipolară, ci medicii au vorbit despre un episod maniacal. Fără prea multe explicații, cu tratament și cu promisiunea că va reveni la controale, Ana și-a luat fiica acasă.

Deși n-a stat prea mult la povești cu ea, medicul de la prima internare i-a spus Anei, la plecare, că tulburarea prin care trece fiica are legătură cu o predispoziție a organismului. „Și mi-a mai spus că are șanse de recuperare, pentru că are un mental bun. De la cuvintele acelea, eu am tot pedalat pe ideea de mental foarte bun și m-am străduit să o ajut să-și recunoască potențialul pe care-l are”, spune Ana.

De altfel, asta a făcut neîncetat în anii care au urmat de la acel prim episod. S-a legat de fiecare mic cuvânt al unui medic, de fiecare carte sau articol citit, de fiecare detaliu pe care singură l-a observat și și-a făcut un scop din a-nțelege afecțiunea psihică pentru a o ajuta pe fiica ei să fie bine. Măcar mai bine. Cât de bine se poate.

După externare, a început o perioadă de convalescență. O perioadă pe care o credea tranzitorie și după care se aștepta ca viața să-și reia cursul firesc. N-a fost așa, pentru că s-a dovedit că episodul nu fusese unul tranzitoriu, așa că, atunci când fiica ei a renunțat la tratament și la consultații pentru că s-a simțit mai bine, lucrurile au scăpat iar de sub control.

„Bineînțeles, medicația ajută. Ușor-ușor, te pui pe direcție. Dar ești tentat să iei lucrurile de unde le-ai lăsat și asta nu prea merge. La un moment dat, când s-a simțit mai bine, când părea că revine la forma ei bună, nu s-a mai dus la control și a renunțat și la medicație. Nu după mult timp, a început iar să-și piardă somnul. Dacă nu te culci la oră fixă și devii indisciplinat, iar te dai peste cap.”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

„E nevoie chiar de o psihoterapie, e nevoie de condiții pe care, din punct de vedere material, nu ți le poți permite”, împărtășește Ana. Și, când vorbește despre condiții care-ar fi putut să fie de folos, dar care sunt greu accesibile financiar sau chiar inexistente în România, Ana se referă la un anumit tip de clinică sau de centru în care împreună, mama și fiica – sau, în fine, pacient și aparținător – să poată merge o perioadă mai lungă de timp și să stea într-un mediu liniștit, unde să poată lua pe rând la îngrijit și sufletul, și spiritul, și corpul.

Filă din jurnalul Evei.

În perioada care a urmat, chiar când fiica ei se pregătea să intre în cel de-al doilea episod maniacal, Anei i-a căzut în mâini o carte – Demonul amiezii, de Andrew Solomon – în care sunt descrise unele tulburări psihice. „Și citeam eu și răsfoiam și, la un moment dat, întâlnesc o descriere a manifestărilor pe care le-am recunoscut în ce se întâmpla cu fiica mea. Și când ne-am reîntâlnit cu medicul – un tip fain, de altminteri – mi-am permis să-l întreb: Domnule doctor, nu cumva e vorba despre tulburare bipolară?.” Și-așa era. Iar medicul a stat, atunci, mai mult de vorbă cu Ana despre afecțiunea fiicei ei.

„Mama, nu te mai chinui atâta”

Evei i-au fost recomandate mai multe analize. De tot felul, inclusiv hormonale, pentru că episoadele psihotice pot fi generate, în unele cazuri, de un dezechilibru hormonal. Dar ei i s-a părut că pașii sunt prea complicați, iar analizele prea scumpe, așa că nu și le-a făcut pe toate, în ciuda insistențelor medicilor și ale mamei ei.

A acceptat boala și s-a resemnat mai repede chiar decât Ana: „Fiica mea ajunsese în punctul în care considera că eforturile mele sunt inutile. Mama, nu te mai chinui atâta, asta e, înțelege că asta e. Iau medicamentele și gata“.

„Eforturile de a afla încă ceva și încă ceva erau numai ale mele. Ea mă privea uneori cu înțelegere, alteori, mă privea cu milă și îmi spunea: Mama, nu mai căuta atât, nu mai încerca să stai de vorbă cu unul și cu altul, nu te mai zdruncina.”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

Uneori, în momentele de liniște, cele două stăteau și citeau împreună prospectele medicamentelor. Se îngrijorau cu gândul la multele efecte adverse posibile și se gândeau ce bine-ar fi ca pastilele să fie personalizate. Iar mai târziu, tot ca efect advers, Eva s-a îngrășat. Destul de mult.

„Majoritatea pacienților ajung la obezitate, morbidă chiar, și greu mai ieși de acolo. Citeam împreună prospectele din cutiile alea și efectele adverse erau o mulțime, dar unele poate ar fi putut fi evitate dacă cel în cauză respecta un regim alimentar și regimul de somn”, mărturisește Ana.        

„Am un caiet cu observații și fișe.” Frământările unui aparținător

În teorie, Ana a fost ceea ce se cheamă aparținător al unei persoane cu tulburare bipolară. În limba engleză, termenul e caregiver, îngrijtor al unei astfel de persoane. În realitate, Ana a fost o mamă a cărei fiice a ajuns să-și piardă controlul și s-a pierdut pe sine, plecând în jurul lumii uneori.

Pe tot parcursul discuției noastre, Ana face salturi între concretul faptelor, felul în care s-a simțit ea, ca mamă, neputincioasă în fața spectacolului bolii fiicei, și tot felul de concluzii la care a ajuns în încercările ei neîncetate de-a înțelege ceva ce rămâne, încă, de neînțeles.

Nu a iertat nici istoria, și și-a adus aminte că, în 1986, anul nașterii fiicei ei, a avut loc accidentul nuclear de la Cernobîl, nu iertat-o nici pe propria ei mamă, cu care a avut o perioadă de răfuială, atunci când, dintr-o dată, i s-a părut că aceasta ar putea avea o predispoziție spre boală psihică.

După fiecare astfel de moment, Ana s-a dat cu capul de pereți pentru că, de fiecare dată, s-a simțit vinovată pentru dezechilibrul în care ajunsese fiica ei.

A trecut prin negare și furie și a ajuns la un parcurs laborios de muncă de cercetare a bolii psihice – parcurs care nu s-a-ncheiat nici azi. A citit tot ce-a prins, a observat tot ce-a văzut, a pus întrebări pe unde a putut, s-a frământat zi și noapte încercând să afle ce nu putea afla de la medici, s-a agățat de fiecare detaliu care i-a dat speranță.  

„Am foarte multe note pe care mi le-am luat în nopțile în care fiica mea își pierdea somnul, am un caiet cu observații, fișe, uneori scriam pe ce prindeam repede la îndemână, totul devedea o mică fișă pe care îmi notam ce observam. Într-o zi, m-am dus împreună cu fiica mea la un alt medic psihiatru și i-am arătat toate observațiile mele și toate schemele pe care le făcusem. Și au fost câteva momente când un specialist m-a ascultat.”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

Și în ziua de azi se încăpățânează să creadă că, în ceea ce privește tulburarea afectivă bipolară, încă nu s-a descoperit tot ce e de descoperit. Insistă în această idee, care revine, repetitiv, pe parcursul discuției noastre: „Eu încă am convingerea că nu s-a făcut tot. Mai e ceva, mai e ceva acolo, ceva ce ține de chimia ființei umane, de chimia creierului, chimia emoțiilor, sunt o mulțime de lucruri despre care cred că nu sunt puse bine cap la cap”.

O dată, când fiica ei a fost internată la Spitalul Obregia de urgență – pentru că s-a întâmplat și asta, când a intrat în episod maniacal în timpul unei vacanțe în București – un medic psihiatru i-a spus Anei că afecțiunea Evei are ceva atipic. Un singur cuvânt, atipic, a mobilizat-o pe Ana să o ia de la capăt cu cercetările, mai asiduu, din nădejdea că poate va găsi ceva care să o ajute pe fiica ei.

Iar Ana nu-și bazează studiul numai pe teorie și pe observațiile făcute asupra fiicei ei. În perioadele în care Eva era internată, Ana a stat de vorbă și cu alți pacienți psihiatrici și-a constatat că există un pattern al acestora: „fie renunțaseră la ceva ce le-a plăcut, fie urmaseră o carieră pentru că așa-și doriseră părinții, nu așa își doriseră ei, fie că-și ascunseseră pasiunile și potențialul real, fie că nici nu-și descoperiseră potențialul real”.

„Ca să nu mai spun că există, cu siguranță, ceva și la nivel de suflet. Un aspect pe care noi poate că nu prea-l privim și nu-l punem pe locul pe care merită. Există un zbucium sufletesc care, cumulat cu alți factori, duc la un burnout care dă în altceva”, mai spune Ana.

„N-ar fi rău să existe și cursuri pentru aparținători”

Deși a consumat mult timp și multă energie citind tot felul de lucruri despre tulburările psihice, Ana n-a găsit mare lucru despre aparținători. Efortul și consumul emoțional al unui aparținător de persoană cu o tulburare psihică e ignorat, deși, de multe ori, munca lui e una sisifică și, deci, epuizantă.

Nimeni nu are timp pentru un aparținător și nimeni nu-l învață cum să se comporte și ce să facă pentru a-și ușura viața și, în măsura în care se poate, s-o facă mai ușoară și pentru cel bolnav.

De cele mai multe ori, aparținătorul e singur în această călătorie, ca un pasager care stă pe locul din dreapta și se uită îngrozit cum cel drag gonește cu o viteză colosală pe drumuri șerpuite și pline de neprevăzut.   

O perioadă prea îndelungată, Ana nu și-a permis, din motive financiare, să meargă la psihoterapeut. Dar a făcut-o și pe-asta, pentru scurt timp și cu un efort considerabil, când a simțit că nu mai poate.

„În tot ce am găsit și citit despre și pentru aparținători sunt foarte puține materiale. Cred că n-ar fi rău să existe și cursuri pentru aparținătorii care ajung în asemenea situație, pentru că e traumatizant din momentul în care chemi salvarea și vezi că cel apropiat e luat – că e copil, că e orice alt grad de rudenie sau orice apropiat.”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

Aparținătorul nu numai că îi poartă de grijă celui bolnav zi și noapte, nu numai că se luptă cu el să-și urmeze tratamentul, nu numai că poate să intre el însuși în depresie pentru că viața întreagă îi este dată peste cap, dar el mai trebuie să și lucreze, să fie funcțional în societate și să aibă un loc de muncă pentru că devine, brusc, o sursă importantă de venit – uneori singura – din casă.

Ar trebui să se-mbunătățească multe în sistemul de sănătate de la noi, mai crede Ana, nu numai în ceea ce privește pacientul, cât și în ceea ce privește aparținătorii. Pornind de la felul în care li se explică boala, în spitale, și până la tot felul de programe sau vacanțe subvenționate, astfel încât aparținătorii – indiferent că sunt părinții sau partenerii celor bolnavi – să poată beneficia de o recuperare.

Cât despre noi, cu toții, cei din jur, noi ca societate, ar trebui să învățăm ce înseamnă cu adevărat compasiunea, e de părere Ana. Și să-nvățăm să nu mai judecăm și să nu împungem cu degetul acolo unde deja doare.

„Să înțeleagă și lupta mea”

După ce Eva s-a îmbolnăvit, medicii au început și ei să facă parte din viața celor două. Uneori ajungeau la spital în momentele de criză, alteori în cele de liniște, cu vorbă bună. Uneori Eva era pacientul, alteori Ana. Și mergeau împreună la consultații, chiar și atunci când ele nu erau pentru fiică, ci pentru mamă.

„La un moment dat mi-am făcut programare pentru mine la un medic despre care auzisem că e bun. Eram și cu fiica mea acolo, pentru că încercam prin toate mijloacele să vadă că-i sunt aproape, dar să fie și ea aproape, să înțeleagă și lupta mea, și cât îmi este mie de greu. Și, după ce i-am pus medicului tot felul de întrebări, am plecat și eu cu rețetă, mi-a dat și mie niște pastile, ca să mă liniștesc și să mă împac cu situația”, povestește Ana, nemulțumită și acum de atitudinea unora dintre medici, care nu au avut răbdare s-o asculte, ci i-au tot spus să accepte pur și simplu boala.

Pe tot parcursul în care afecțiunea fiicei ei s-a manifestat, a simțit, de fapt, că sunt doar ele două, singure, pe lume. Că nu te-nvață nimeni ce să faci, că nu te-ajută nimeni, că totul, totul e în mâinile lor, deci mai ales în mâinile ei, pentru că pe fiica ei nu se putea baza prea mult atunci când începeau perioadele de hipomanie.

Filă din jurnalul Evei.

Eva a încercat și psihoterapie, dar nu a reușit să fie consecventă. Ba nu-și făcea temele pe care le primea în terapie, ba n-avea niciun chef să meargă, considerând-o inutilă.

„Primul lucru de care trebuie să țină cont persoanele care trec prin asta e disciplina. Dar, pe lângă asta, mai sunt foarte multe care pot fi lucrate. Sunt persoane care au un mental puternic și, prin disciplină, printr-o maximă rigoare, au șansa să aibă o viață mai bună. Am citit. Am citit și am scormonit și am urmărit podcasturi, poveștile altora. Dar e nevoie de foarte mult ajutor”, mai crede Ana.

„Când ei virează, te dau cu totul peste cap.” O altă criză maniacală

Într-o noapte, fiica Anei a avut un alt episod maniacal, de data asta unul extrem de intens, în care a devenit foarte agresivă. Pentru că, deși nu e obligatoriu să apară, agresivitatea verbală și chiar fizică pot face parte din tabloul tulburării bipolare.

„A avut o izbucnire de furie în timpul căreia eu, dacă nu mi-aș fi păstrat calmul, sângele rece, s-ar fi putut sfârși pentru ea mult mai rău. Pentru că m-a aruncat de pereți pur și simplu, în timpul episodului este și o descărcare de forță impresionantă. Dar, cu toate astea, am reușit să evit ce a fost mai rău și m-am repliat. Am reușit chiar să o pun la podea și să o țin acolo – chit că eu nu aveam atâta forță câtă avea ea – și am ținut-o la podea până când am simțit că îi slăbește din forță și că începe să-și dea seama cât de mare e grozăvia”, povestește Ana și se vede că nu-i e greu să descrie un astfel de moment.

Evită să spună cu subiect și predicat că viața i-a fost pusă în pericol, dar lasă să se-nțeleagă acest lucru printre cuvinte: „Bineînțeles că, după aceea, i s-a plâns medicului, tot ea s-a simțit agresată. Și medicul i-a spus: Păi, domnișoară, mama v-a ajutat că a reușit să se lupte cu dumneavoastră, vă puteți imagina că ați fi putut să ajungeți într-un penitenciar unde să fiți și interantă din anumite motive, că nimeni nu ar fi înțeles situația?”.

Episoadele maniacale au, uneori, o forță colosală, în care oricât de cerebral ai fi, n-ai cum să nu-ți pierzi stăpânirea de sine. Și răbufnești. Și te simți, din nou, vinovat.  

„E traumatizant de-a dreptul. Că tu, oricât de mult ții la copilul tău, oricât de răbdător și de calm ai fi, sunt momente în care e ca o furtună. Exact cum afară, în natură, în jurul nostru se iscă un taifun, un tsunami, și te dă cu totul peste cap, exact așa se întâmplă și cu cei din jurul lor, în momentul în care ei virează. Ești puternic dezarmat și mai faci și câte o boacănă, că ajungi să uiți că n-ai cu cine, uiți că se întrerupe comunicarea. Și te mai înfurii, dar e o furie necontrolată, e ca o furtună electromagnetică. Iar după ce trece episodul, te consumi și-ți faci reproșuri. Și tu, ca aparținător, dar și celălalt, bietul de el, își face reproșuri, pentru că sunt și momente de agresiune. Și nu numai agresiune de limbaj, poate să apară și agresiune fizică.”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

Singură împotriva tuturor

Ana și fiica ei au avut nenumărate discuții și certuri pe tema lipsei de disciplină. În mod normal, când ești tânăr, ieșit recent de sub controlul părinților, te revolți. Revolta e cu-atât mai mare cu cât părintele e cel care încearcă să te convingă să respecți un anumit program de viață. E și mai mare când ai o suferință psihică printre ale cărei simptome se află chiar irascibilitatea.

Încercând să țină lucrurile sub control, în speranța că rigoarea îi va aduce fiicei ei o viață mai bună, Ana a devenit dușmanul numărul unu. Al fiicei ei, al soțului, al altor rude și chiar al prietenilor Evei, cărora le spunea să n-o mai sune după 10.00 seara, când ar fi trebuit să meargă la culcare.

Era contrariată de faptul că oameni care spuneau că țin la Eva nesocotesc recomandările medicilor. „Ne-am certat multă vreme pe tema asta, dar devii supărat, devii rău, când consideri că ceilalți sunt rău intenționați”, spune Ana.

„Lipsa somnului e un factor de risc. Eu îi spuneam fiicei mele, când mă lua și mă scutura și se certa cu mine că de ce am chemat salvarea, îi spuneam că am citit că privarea de somn e un mijloc de tortură și că, dacă un om e ținut în stare de nesomn un număr de zile, moare. Ia lasă-mă în pace cu prostiile tale!, îmi spunea. Dar sunt amănunte semnificative care pot fi de mare folos altor părinți, mai ales în zilele noastre, când foarte mulți tineri au probleme cu somnul.”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

De multe ori, s-a simțit singură împotriva tuturor, dar e recunoscătoare când își aduce aminte că, de fapt, fiica ei a avut și prieteni buni și apropiați, în ciuda episoadelor ei expansive.

„E drept că au fost și prieteni care au susținut-o și care i-au rămas alături, pentru că nu e ușor. Acolo se văd prețuirea, iubirea și caracterul, când rămâi alături, orice ar face. Pentru că afecțiunea asta are fețe și fețe, multe fețe, și, dacă iei foarte personal agresiunea verbală care poate apărea la un moment dat, agresiunea fizică care poate apărea la un moment dat, te îndepărtezi”, spune Ana și, de la lacrimi, i se pune un nod în gât.

Maniile, depresiile. „La fel de greu de dus amândouă”

În tulburarea bipolară, perioadele de hipomanie, care culminează cu episoade maniacale, se alternează cu perioade de depresie. Cum Ana vorbește mai mult despre manie, o-ntreb cum au descurs și etapele depresive.

„Au variat în intensitate. A fost un an în care pur și simplu nu se putea ridica din pat, nici pentru igiena minimă. Și am decis să o las, să nu mai stau cu gura pe ea, să nu o mai chinuiesc. Am luat ce-mi era de trebuință și am spălat-o eu, am îngrijit-o, iar asta a pus-o un pic în mișcare.”

Ce ți-a fost mai greu să gestionezi, perioadele depresive sau pe cele hipomaniacale și maniacale?

Ana: Sunt la fel de greu de dus amândouă. Atâta doar că în perioadele de depresie te doare pur și simplu, ajungi să simți durerea fizică, pentru că vezi că nu poate, nu are putere să facă ceva. Tu știi ce ar putea să facă, îi știi potențialul și, dacă ești mai sensibil, te doare că nu poate să ajungă la potențialul ăla.

Iar nevoile zilnice și aspectele materiale ale existenței nu ai cum să le ignori și te dau peste cap. Când te depășesc, te apucă o mie de nervi. Mai clar: Bine, bine, tu fumezi un pachet de țigări pe zi, dar asta înseamnă o cheltuială, păi ce facem? Ăsta e un exemplu mic.

În hipomanie mai e cum mai e, dar hipomania deja te pune în gardă. În episoadele maniacale e iadul pe pământ. De multe ori, ajungi să înțelegi cuvintele «Iadul nu există în altă parte, decât aici, lângă noi, pe pământ». Nopți nedormite, un du-te-vino continuu, în care poate să ajungă și la agresiune fizică.

E greu. În depresie măcar știi că e acolo, acasă. În manie nu știi pe unde pleacă și ce face.

Totuși, de când s-a îmbolnăvit, din 2014, și până în 2019, fiica Anei a avut și perioade în care a funcționat. În ciuda bolii, în ciuda depresiilor și maniilor, a avut perioade în care a lucrat, perioade în care a încercat să locuiască singură și să fie independentă și a avut și o relație de cuplu, chiar dacă, spune mama ei, mai problematică. Perioadele de independență nu durau însă foarte mult și se-ntorcea, mereu, acasă.

Mult imprevizibil

Ana a petrecut cei opt ani de tulburare bipolară alături de fiica ei. La bine și la rău, în momentele ei de echilibru, în care au învățat amândouă să-și îmbunătățească relația, dar și în cele de criză, când nimeni și nimic nu reușea s-o liniștească.

Îmi vine-n minte s-o întreb pe Ana dacă te poți obișnui vreodată cu gândul că copilul tău trăiește astfel. Sau dacă-nveți vreun truc sau vreo rețetă pe care s-o aplici când vezi că se apropie mania, în așa fel încât să o mai îmblânzești. Răspunsul scurt e: nu și nu.

„Eu nici nu-mi puneam problema să mă obișnuiesc, ci voiam să mai aflu și altceva. Îmi doream să găsesc un remediu și mai bun. De obișnuit, nu știu, nu, tulburarea asta nu-ți dă timp să te obișnuiești, că e și mult imprevizibil acolo. Nu te poți obișnui. Sau poate că eu, de fapt, nu voiam să accept. Și ea îmi spunea uneori: Mama, nu înțeleg, de ce nu vrei să accepți?”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

Uneori, Ana observa că fiica ei virează către etapa hipomaniacală, și-atunci o întreba dacă nu cumva se pregătește să plece în jurul lumii. Era o sintagmă pe care o auzise într-un material video, în care un psihiatru explica tulburarea bipolară. Iar Ana și fiica ei o-mprumutaseră și-au folosit-o atunci când semnele arătau că se pregătește trecerea de la o etapă la alta.

„Uneori îi ziceam: Nu cumva te pregătești să pleci în jurul lumii? Și am avut și momente de înțelegere din partea ei, când zicea: Mama, da, parcă. Crezi că mă pregătesc să plec în jurul lumii? Că ei, în momentele de manie, pot să plece în jurul lumii, să facă multe și de toate. Și asta era parola noastră. Dar nu aveai ce să faci ca să împiedici plecarea. De multe ori, se întâmpla pentru că nu-și mai făcea efectul tratamentul sau nu era tratamentul potrivit”, mai spune Ana.

Filă din jurnalul Evei.

A avut multe momente în care pur și simplu a păzit-o pe fiica ei, de teamă să nu plece pe undeva pe unde ar putea intra în situații periculoase, iar cel mai greu i-a fost în câteva seri în care fiica ei a manifestat un apetit sexual exacerbat, specific episoadelor maniacale.

Oricum ar fi, concluzia rămâne că nu ai cum să te opui. În fond, vorbim despre un adult pe care nu îl poți forța, ca pe-un copil, să nu plece de-acasă. Plus că ți-e frică. Anei i-a fost, în unele momente, frică să nu cumva să o-ntărâte și mai rău.  

„Mi-a fost suficient să zică ai încuiat cumva ușa? Atât! N-a mai fost nevoie de nimic altceva. N-ai cum să te opui!”

Ce înseamnă, în rest, viața de aparținător

O-ntreb pe Ana ce-nseamnă viața ei, ca aparținător de persoană cu tulburare bipolară, în rest. Cum e când nu te ocupi de cel drag? Mai ai timp și de tine, de gândurile tale, de relații cu alți oameni? Iar Ana stă puțin pe gânduri și-și analizează viața. Care rest?  

În afară de serviciu, care e forma ei de supraviețuire, ocupația care a ajutat-o să facă față problemelor de acasă, nu mai există rest. A fost alături de fiica ei cu totul, de neoprit în dorința ei de-a mai găsi și altceva care să o ajute, în așa fel încât a ajuns și la un pas de burnout. N-a înțeles asta decât când un alt medic la care a ajuns cu fiica ei i-a atras atenția că se află ea însăși într-o fază de epuizare puternică.

Cât despre relațiile cu alți oameni, nici astea nu prea au existat, în afară de cele de serviciu. „Chiar că nu m-am ocupat de alte relații”, spune Ana, care a trebuit să gestioneze, în paralel, și o adolescență zgomotoasă, a fiului ei, care cerea destul de multă atenție.

„Îmi dau seama că i-am dedicat și mi-am dedicat multă energie și mult timp pentru fiica mea. Acum, vorbind, îmi dau seama că nu a fost foarte rău nici faptul că fiul meu a avut o adolescență furtunoasă, pentru că el nu și-a pus problema că eu mă ocup mai mult de sora lui și, în același timp, a înțeles și a privit cu maturitate povestea surorii lui”, mai spune Ana.

„Hai să scriem împreună o carte”

Vorbim mult despre lucrurile grele, despre confuzia și vârfurile crizelor maniacale, dar Ana știe c-au fost și perioade bune, în care ea și fiica ei au stat în liniște la masă și au vorbit, au dezbătut, și-au făcut planuri.

Pentru că fiicei ei îi era greu să se exprime direct, verbal, mama și fiica au găsit mai târziu o nouă cale de a comunica și-a se cunoaște reciproc, prin scris. Atunci, Ana a putut să citească printre rânduri despre emoții și sentimente pe care fiica ei nu putea să le scoată altfel la suprafață, ca și cum ar fi rămas îngropate undeva, adânc în sine, dar dornice să fie auzite.

„Vedeam o lume interioară și vedeam în ce măsură ea vine din nou la suprafață. Îmi aducea să citesc ce scria, era modul nostru de a comunica. La un moment dat, eu i-am zis hai să facem în așa fel încât să împărtășim din experiența noastră, ca să le fie utilă și altora. O perioadă s-a opus, a zis că ce să spunem altora? Într-un târziu, prin 2021, o aud că-mi zice într-o zi: Mama, hai să scriem împreună o carte. Am fost foarte bucuroasă, a fost cel mai frumos cadou pe care îl primeam. Iar apoi, într-o zi, am încercat să scriem și nu ne hotăram de unde să începem. Dar planul nostru a rămas agățat, pentru că a apărut și un diagnostic oncologic.”

Un diagnostic oncologic văzut ca o salvare

„Povestea este despre fiica mea și despre mine ca participant la această călătorie care pentru ea s-a încheiat anul trecut în noiembrie”, spunea Ana, într-unul din mesajele pe care le-am schimbat înainte de discuția noastră.

Am presupus atunci că fiica ei și-a pierdut viața și am presupus corect. Am mai presupus că s-a sinucis, pentru că persoanele diagnosticate cu tulburare bipolară prezintă un risc mai mare de suicid, și am presupus greșit. Fiica Anei a murit de cancer, în noiembrie 2022.

Nu a avut niciodată tendința de a-și face rău, dar uneori Anei i s-a părut că fiica ei a văzut diagnosticul oncologic ca pe o scăpare din fața bolii psihice.

„În toate frământările mele din noiembrie încoace, am gândit că ea a văzut diagnosticul oncologic ca pe o salvare, ca pe o ieșire din situație. Fiindcă anul trecut prin septembrie-octombrie mi-a zis de vreo două-trei ori: Mama, ce mă fac eu dacă voi o să plecați înaintea mea? Au fost multe complicații pe care le-a depășit, dar la un moment dat am simțit că nu își dorea foarte mult ca radioterapia sau chimioterapia să dea rezultate”, spune Ana, în timp ce îi dau lacrimile.

Cu noul diagnostic, apărut în 2021, Ana a trecut printr-un alt val de culpabilizare, de supărare și de chin, amestecat cu multă, multă furie.

Și-a adus aminte de toate momentele în care ea și fiica ei citeau prospectele medicamentelor și cum pe unele scria că, dacă nu respectă un anumit regim alimentar, există riscul de afecțiuni oncologice, din cauza obezității și-a altor dereglări ale organismului. Și s-a simțit din nou neputincioasă atunci când fiica ei a privit cu suspiciune diagnosticul și nu s-a grăbit să meargă la medic.

„Ea și-a dorit să se întoarcă la serviciu, iar mai târziu am fost acuzată că eu, ca mamă, nu m-am dus să vorbesc cu medicul. Și să-i fi spus medicului ce? Fiica mea nu era minoră, cum era să mă duc să-i zic medicului să o opereze?”, mai spune Ana, parcă încercând și acum să dea explicații.

„36 de ani din viața mea sunt, uite așa, un vis”

La un moment dat, în noianul de amintiri dureroase despre fiica ei, Ana face o pauză și respiră adânc, de parcă până atunci și-ar fi ținut respirația ani de zile: „Era o tânără frumoasă și cu o inimă atât de mare!”.

Începe apoi să spună cum, în amărăciunea ei din ultimii aproape 10 ani, n-a reușit să vadă lumina din cei 36 de ani petrecuți împreună, iar când apropiații îi spuneau să se gândească la ce a fost frumos, se indigna. De-abia acum, la șase luni de când fiica ei s-a dus, începe să vadă, din nou, momentele plăcute.

„Există în literatură ideea că viața e vis. Nu înțelegi ce au scris oamenii ăia prin cărți până când nu te trezești într-o dimineață, a doua sau a treia zi după o înmormântare, cu senzația asta: Măi, 36 de ani de viață a noastră sau 36 de ani din viața mea sunt, uite așa, un vis! Nu e literatură, nu sunt metafore, nu sunt compuneri frumoase!”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

Din noiembrie încoace, Ana a parcurs o parte din etapele doliului. O perioadă de anestezie, în care a fost amorțită, o perioadă de furie, mai ales o furie îndreptată împotriva ei însăși, iar apoi depresia. Crede că se afla de multă vreme în depresie, dar că a stat așa, într-un soi de plutire, pe de o parte datorită profesiei, pe de altă parte pentru că trebuia să se mențină la suprafață, ca să poată să se ocupe de fiica ei. Acum, Ana crede că se află într-o etapă de urcare din ceea ce a fost afundarea în depresie.

De ceva timp, a început să meargă din nou la psiholog. A înțeles că nu poate să treacă singură peste o durere atât de mare care a durat atât de mult timp, oricât de informată ar fi și oricât de îngăduitoare ar încerca să fie cu ea însăși.

„Oricât ai fi de puternic – ăsta e un alt cuvânt care mă dă peste cap, detest cuvântul ăsta! – singur nu poți, e o naivitate să crezi asta și e și riscant la un moment dat să spui lasă, că mă descurc eu singur, că știu cărți în care să găsesc. Că, uite, doar faptul că stau de vorbă cu tine mă ajută să găsesc răspunsuri sau măcar o scânteie care să mă ajute să merg mai departe sau să mă luminez un pic. E de folos și e și necesar.”

Ana, mama unei tinere cu tulburare bipolară

Acum, Ana își vede de restul vieții ei și încearcă să ia fiecare zi așa cum vine. Peste toate, orice ar fi, în urma visului rămâne, încă, trauma: „Trauma nu piere odată cu plecarea din lumea asta a cuiva. Chiar e o traumă. Chiar e.”

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare