„Ar trebui ca lumea să știe că tulburarea bipolară se poate trata, că poți duce o viață liniștită”

Ecaterina are 35 de ani iar la 23 de ani a fost diagnosticată cu schizofrenie, în România. Trei ani mai târziu, a fost diagnosticată cu tulburare bipolară, în Italia. A fost internată și la noi, și la ei și face o comparație a felului în care a fost tratată, ca pacient psihiatric, în cele două țări. Mai povestește și cum a început totul, cum se simte când e în etapa maniacală și cum a fost părăsită imediat după nuntă din cauza bolii.

Ecaterina ne-a scris folosind formularul Spune-ți povestea, unde orice persoană care vrea să-și povestească experiența legată de o suferință fizică, psihică sau emoțională ne poate contacta. Citise povestea Oanei, o tânără cu tulburare bipolară, și a vrut să o împărtășească și pe-a ei, cu atât mai mult cu cât a experimentat viața de pacient psihiatric în două țări: România și Italia. Ecaterina vrea ca lumea să știe cât de important e să fii diagnosticat corect, ca să primești tratamentul potrivit bolii tale, dar și cât de mult contează să ai parte de servicii comunitare de sănătate mintală, unde să primești și pastile, și atenție.

Din Moldova în România. Adolescența

Ecaterina s-a născut în Moldova și a locuit în Chișinău până la 16 ani. Atunci, ca urmare a unui acord dintre Republica Moldova și România, a plecat să-și continue liceul la Sibiu. La început, i-a fost greu să se adapteze, chiar dacă mai avea câteva colege venite de peste Prut, cu care locuia în același cămin de elevi. Era, totuși, o adolescentă într-o țară străină, cu accent moldovenesc, departe de familie și prieteni.

Treptat, s-a integrat. Era oricum învățată cu greul încă de la 12 ani, când mama ei plecase în Italia la muncă, și ea rămăsese responsabilă să gătească inclusiv pentru tatăl și cei doi frați mai mari.

„Poate că nu ieșeam la fel de mult ca alte fete care locuiau cu familiile, pentru că eu trebuia să am grijă de mine, să-mi fac de mâncare, nu eram nici cu banii foarte bine. Noi, cei veniți din Moldova, eram mai responsabili față de cei care stăteau acasă cu părinții și nu erau nevoiți să-și facă mâncare, cumpărături și să-și gestioneze bugetul”, își amintește Ecaterina cu zâmbetul pe buze, pentru că perioada aceea a fost, oricum, una frumoasă din viața ei.

După liceu, s-a mutat la Cluj-Napoca, unde a studiat administrație publică la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC). În facultate, spune ea, a fost mai bine, pentru că la Cluj erau veniți tineri de peste tot.

„În Sibiu eram ca o vinitură, ceva exotic, din Republica Moldova, dar în Cluj a fost și mai fain, pentru că e lume de peste tot și erau și mai mulți din Republica Moldova, era și o organizație a basarabenilor, care făcea tot felul de evenimente. Ieșeam mai mult deja, ca în studenție”, povestește ea.

A urmat masteratul, tot la Cluj, și atunci au început și problemele.

Primul episod maniacal, prima internare la psihiatrie

În 2013, Ecaterina avea 23 de ani și era în primul an de masterat. Era ambițioasă și implicată, așa că ea și câțiva colegi au primit o bursă care presupunea să lucreze la o lucrare de cercetare. A fost foarte concentrată în legătură cu tot ce presupunea bursa, apoi a avut și sesiunea de examene, după care a plecat în vacanță cu iubitul ei, în Grecia. Până aici, toate bune.

„Și la întoarcere m-au apucat gândurile și ideile”, spune ea. Pe drumul de întoarcere cu autocarul din Grecia, Ecaterina a intrat în ceea ce se cheamă episod maniacal, numai că nu știa că asta i se-ntâmplă.

Conform DSM-5, un episod maniacal e caracterizat prin dispoziție anormală și persistent euforică, expansivă sau iritabilă și o energie anormal de crescută.

„Vorbeam cu iubitul meu, dar deliram. Mă gândeam la sensul vieții, la de ce sunt pe pământ, gânduri legate de Dumnezeu, dar gânduri foarte stranii. Și nu puteam adormi”, mai spune ea.

Atunci, cei doi nu locuiau împreună, așa că, la întoarcerea în România, s-au dus mai întâi la părinții lui, iar mai târziu, în apartamentul unde el stătea cu chirie. Ecaterina își amintește ca prin ceață că, la un moment dat, după o zi sau două, partenerul ei a chemat ambulanța, pentru că nu o mai putea controla: „Eram agitată, vorbeam mult, făceam lucruri necontrolate, eram ca un copil capricios, cred. Nu-mi amintesc toate detaliile, dar cred că m-am și certat cu un coleg de-al lui de chirie, de apartament. Aveam un comportament diferit de cum sunt eu în mod normal”.

„Nu voiam să merg cu ambulanța, dar m-au luat. Nu mai știu totul, dar m-am trezit în ambulanță că eram legată cu cămașă de forță, apoi m-am trezit la spital, iar la un moment dat m-am trezit seara, eram legată de pat și am început să strig după prietenul meu, doar că el nu era. Eram singură, la închiși.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

A adormit din nou, iar dimineața, pentru că se liniștise, personalul medical de la spitalul de psihiatrie din Cluj a dezlegat-o și a mutat-o la deschiși.

„Mie nimeni nu mi-a zis în față: ai schizofrenie”

A doua zi, iubitul ei, cu care era într-o relație de aproximativ o jumătate de an, a mers să vorbească cu medicii. Ea era, oricum, prea tulburată. „La spital, medicii nu prea vorbeau cu pacienții. Veneau și, dacă mă întrebau cum stai?, iar eu începeam să vorbesc mult – că la început așa făceam, vorbeam mult – se uitau la mine și treceau mai departe la următorul. Mi se părea că, dacă vorbesc ceva mai mult, o să mă țină acolo mult și bine”, spune ea.

La externare i s-a pus diagnosticul de schizofrenie, dar nimeni din spital nu a vorbit cu ea despre ce înseamnă această boală. Tot ce i s-a spus a fost că va trebui să ia tratament cel puțin cinci ani.

„Mie nimeni nu mi-a zis în față: ai schizofrenie. Prima dată am văzut când mi-au dat un certificat pe care să îl duc la facultate, să-mi motivez absențele. Acolo am văzut că scria schizofrenie nediferențiată. Mai târziu, m-am mai uitat un pic ce înseamnă schizofrenia pe internet și nu mă regăseam deloc.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

După ce a ieșit din spital, mama și mătușa ei, care veniseră din Italia, au luat-o și au mers împreună, o perioadă scurtă, în Moldova. Acolo, au dus-o la un alt medic, neurochirurg, care i-a făcut o tomografie cerebrală și i-a spus că tratamentul primit de la Cluj e prea puternic pentru ea, așa că l-a oprit, la numai o săptămână-două de la externare.

La întoarcerea în Cluj a mers la un alt medic, psihiatru, ca să vadă ce tratament să ia în continuare, însă acesta i-a spus, pe baza unei discuții, că ce are ea nu e schizofrenie. „Psihiatra mi-a zis că, dacă o să mai fie cazul, să merg la ea când o să mă simt rău sau când o să am nevoie, dar nu mi-a mai dat tratament psihiatric.” Deci n-a mai luat nimic.

„Mi-am revenit destul de bine.” Căsătoria

În tot acest timp, pe durata internării și după externare, iubitul ei a susținut-o, a încurajat-o și nu s-a speriat când a aflat diagnosticul de schizofrenie, ba chiar i-a propus Ecaterinei să se mute împreună, ca să nu mai fie așa stresată și să aibă grijă unul de altul.

„Mi-am revenit destul de bine, am trecut să locuiesc împreună cu prietenul meu, intrasem în anul al doilea de master, mi-am văzut de examene, de învățat, iar la scurt timp după ce ne-am mutat împreună m-a cerut în căsătorie”, spune Ecaterina.

În curând, logodnicul ei a plecat în Anglia să lucreze, iar ea am rămas în România ca să-și dea disertația, în februarie 2015. După disertație a plecat și ea și a lucrat câteva lui în Marea Britanie, timp în care s-a ocupat și de pregătirile de nuntă, iar în septembrie 2015, când Ecaterina avea 26 de ani, s-au căsătorit, la Cluj.

Stresul cumulat de la nuntă, împreună cu niște neînțelegeri pe care le-a avut cu socrii, nemulțumiți de cum s-a petrecut evenimentul, au făcut, crede Ecaterina, să aibă o nouă criză: „Imediat după nuntă, cam la o lună, am făcut un episod. Al doilea de până atunci.”

„Doar gânduri fără sens.” Un nou episod maniacal

De la 23 de ani, când a avut loc prima criză, și până la 26, Ecaterina s-a simțit bine, fără să urmeze un tratament psihiatric. Dar atunci, după nuntă, lucruri aparent mărunte au afectat-o foarte mult, a început să aibă din nou probleme cu somnul și, când și-a dat seama că ceva nu e bine, s-a dus la psihiatra la care mai fusese și care îi spusese că nu are schizofrenie.

A primit, pentru o lună, un tratament care avea ca scop să o ajute să doarmă și să se calmeze. O lună mai târziu, când cei doi soți erau deja în Marea Britanie, situația a început să se agraveze.

„Primul semn că începe un nou episod e faptul că nu pot să dorm. Iar atunci cred că, în total, nu am dormit două săptămâni. Mă puneam în pat și nu puteam dormi. Aveam amintiri, tot felul de gânduri, multe. Mi-aminteam cum era la liceu, cum m-am simțit eu, mă apucam să plâng, să râd, indiferent ce gânduri și amintiri aveam, ba plângeam, ba râdeam.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

Soțul ei a încercat să o liniștească și să o convingă să se culce, dar a fost inutil. În cele din urmă, a ajuns la un medic, însă recomandările primite de la el n-aveau cum să dea rezultate: „I-am explicat că nu pot dormi și că am luat tratament, doar că ei mă trimiteau acasă, să beau lapte cu miere. Nu au știut să îmi dea tratamentul necesar și nu m-au înțeles că nu sunt bine”.

Câteva zile, Ecaterina a stat – în plin episod hipomaniacal – singură, acasă, în timp ce soțul ei mergea la serviciu. „Aveam o agendă și-mi scriam gândurile în ea. Am încercat dup-aia să văd ce făceam, dar nu am înțeles nimic din ce scriam eu acolo, erau doar gânduri fără sens. Sari de la un gând la altul și pe moment nu-ți dai seama că nu ești bine, nu-ți dai seama ce e cu tine, că așa se manifestă episoadele astea. Dar după ce trec îmi dau seama că nu eram bine”, explică ea.

Înapoi în România

În acest interval de două săptămâni, în care nu a dormit aproape deloc, au mai încercat o altă variantă și au mers în Londra, la Urgențe, să caute un psihiatru. Ecaterina era, după cum spune, deja în fază maniacală, era neliniștită, nu putea nici măcar să stea pe scaun și să aștepte să-i vină rândul, „ca un copil mic”, dar, din nou, medicul nu a știut ce să-i facă. I-a eliberat niște pastile și a trimis-o acasă, dar starea continua să fie la fel de proastă.

Mai departe, s-a dus la un alt psihiatru, de data aceasta la o clinică privată. Cu tratamentul de la el a reușit să doarmă o noapte la un hotel din Londra, timp în care soțul ei a decis că cel mai bine ar fi să o ducă înapoi în România și să o interneze.

A dus-o la Cluj și a lăsat-o acolo, la psihiatrie, iar el s-a întors la serviciu. „Deja și el era depășit de situație, cred că l-a apucat și pe el o mică depresie, acum realizez că nici el nu era bine”, spune Ecaterina.

În scurt timp, mama ei a venit din Italia în România, ca să-i fie alături. În spital, a primit un tratament care a ajutat-o să se liniștească și să doarmă, iar apoi, încet-încet, și-a revenit.

„Știu că la un moment dat mi-am făcut duș singură, m-am spălat pe cap, iar asta a fost o realizare, pentru că în primele zile numai cu ajutorul mamei mă spălam și mă schimbam. Când am reușit să o fac singură, a fost o realizare pentru mine”, spune ea.

Și după această internare a rămas cu diagnosticul de schizofrenie.

„Norocul meu a fost că am ajuns în Italia”

Când a ieșit din spital, mama și mătușa Ecaterinei au insistat ca ea să meargă în Italia, iar soțul ei a fost de acord. „Nu aveau mare încredere în sistemul din România, au văzut în ce stare eram și nu voiau să ajung mai rău. Mama și mătușa mea se interesaseră și știau că, în Italia, dacă te internezi, ai o cameră singură a ta, participi la tot felul de activități, te reabilitezi într-un mod mai uman”, spune ea.

Totuși, când au ajuns la un psihiatru în Verona, nu a fost nevoie de internare, pentru că ieșise din faza maniacală și nu mai era nici măcar hipomaniacală – forma mai ușoară de manie.

„Aici (n.r. – în Italia) sunt centre di salute mentale – centre de sănătate mintală – și am mers la un astfel de centru. Inițial am continuat tratamentul din România, primit la a doua internare, cu medicul de aici, după care, încet-încet, după mai multe vizite, discuții și consultații lunare, mi-au schimbat diagnosticul în tulburare bipolară de tip 1”, spune ea.

EXTRA INFO

În Italia, centrele de sănătate mintală (CSM-uri) sunt destinate persoanelor cu boli psihice. Aceste centre desfășoară activități și servicii pentru promovarea și protecția sănătății mintale atât la nivel individual, cât și colectiv. Asigură servicii de prevenire, asistență, tratament și reabilitare pentru pacienții psihiatrici.

Reforma sistemului de sănătate mintală a avut loc în Italia în 1978, atunci când a fost adoptată legea numărul 180, care a marcat tranziția de la un sistem de îngrijire în spital la un model de sănătate mintală comunitară. Legea 180/1978 din Italia este prima și singura lege-cadru care a impus închiderea spitalelor de psihiatrie și a reglementat serviciile publice de sănătate mintală.

La acel moment, reforma a blocat toate internările noi în spitalele publice de boli psihice. Ulterior, populația de pacienți psihiatrici plasați în spitalele de psihiatrie italiene a scăzut progresiv, chiar dacă, mai târziu, s-au redeschis internările în spitale. În tot acest timp, Italia a cunoscut o consolidare progresivă a unui sistem comunitar de îngrijire a sănătății mintale.

După o lună de stat în Italia, Ecaterina a decis să meargă în Marea Britanie, la soțul ei.

„Din cauza bolii ne-am și despărțit”

Când Ecaterina s-a internat a doua oară la Cluj, soțul ei a plecat în Anglia, apoi s-a întors în România, dar o perioadă a evitat să o mai viziteze, pentru că – crede ea – nu știa cum să reacționeze. S-a dus totuși într-o vizită, dar atitudinea lui era mult schimbată: „Era mai retras, mai rece, l-am văzut, doar că eu nu prea realizam ce urmează să se întâmple. Chiar dacă nu eram bine, încercam să-i vorbesc și să-i spun că o să fie totul bine”.

Mai târziu, după ce s-a pus cât de cât pe picioare în Italia și s-a dus la el, în Marea Britanie, și-a dat seama că bărbatul e distant. Mai mult decât atât, i-a spus c-ar fi mai bine să se ducă iar în Italia.

„Mi-am luat bilet și, după o săptămână, m-am întors în Italia. La aeroport a început să plângă, dar nu mi-a zis nimic în față. Când am ajuns în Italia și l-am sunat, mi-a spus la telefon că trebuie să ne despărțim. Practic, din cauza bolii ne-am despărțit. A fost depășit de situație.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

Argumentele lui pentru despărțire au fost legate de faptul că își dorește copii sănătoși și că, cu o soție bolnavă psihic și cu o mamă la fel – și mama lui avea un diagnostic psihiatric – acest lucru nu ar fi posibil.

„Am reacționat foarte urât când mi-a zis asta la telefon, i-am zis ceva urât și i-am închis. La o lună după nuntă să-mi spună că ne despărțim…  Părinții mei sunt despărțiți și ei, sunt divorțați din 2005, când eu aveam vreo 16 ani. Pentru mine, căsătoria era ceva sfânt. Iar atunci când a zis să ne despărțim era așa o situație ciudată, de-abia primisem pozele de la nuntă, ar fi trebuit să ne uităm la ele, să vedem ce frumoase sunt, iar el mi-a zis că trebuie să ne despărțim. Atunci am făcut și un episod depresiv, cred că din cauza asta”, mai spune Ecaterina.

Un an de depresie, cu gânduri suicidare

Anul care a urmat a fost cel mai greu pentru Ecaterina. Se poate să fi picat în depresie din cauza faptului că a fost părăsită imediat după nuntă, se poate să fi intrat în etapa depresivă specifică tulburării bipolare cu care încă nu fusese diagnosticată, dar, cel mai probabil, depresia grea care a urmat a fost cauzată de amândouă aceste lucruri greu de gestionat. 

„A fost o perioadă foarte grea pentru mine, cea mai grea. Stăteam închisă în casă, nu aveam chef de nimic, aveam și gânduri suicidare, dar niciodată nu am făcut vreun gest, pentru că mă gândeam la familia mea și mă gândeam că nu-i pot expune la așa ceva. Însă eram fără viață.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

În intervalul acesta de un an a fost diagnosticată de medicul de la CSM cu tulburare bipolară și a primit un alt tratament. Același medic i-a și recomandat o carte despre tulburarea bipolară, ca să-și înțeleagă mai bine boala. 

A trebuit să aștepte un an de la căsătorie ca să poată să și divorțeze, moment în care a și dat ochii cu cel care o părăsise. „Încă nu eram foarte bine, dar m-am dus în Cluj pentru divorț. El m-a îmbrățișat, mi-a spus că îmi vrea binele, dar ce bine mai vrei când ești într-o situație de divorț? Eu nu mai voiam să-l văd, voiam să rup orice contact, ca să nu-mi fac și mai mult rău”, spune Ecaterina.

Cu tulburare bipolară, dar independentă. Singură în Franța

În anul care a urmat nunții și episodului maniacal, Ecaterina nu a lucrat. După un an, chiar dacă nu-și revenise, a început să mai iasă din casă, împinsă de mama ei să se implice în tot felul de activități. A început să meargă la sală și pe afară, să se plimbe, iar când și-a mai revenit a făcut și un curs de contabilitate. Cu ocazia aceasta, a interacționat cu alți oameni de vârsta ei și și-a făcut câțiva prieteni în Italia.

În 2019, a primit o bursă de practică în Franța. Contractul inițial prevedea să stea acolo șase luni, dar după această perioadă i s-a oferit un contract de muncă pe încă un an.

Cât a lucrat în Franța, mergea în continuare la psihiatrul ei de la Centrul de Sănătate Mintală din Italia, pentru evaluare și tratament. La un moment dat, când a văzut că Ecaterina se simte bine, acesta i-a propus să reducă treptat, până la încetare, tratamentul.

„Luam deja un stabilizator de umor (n.r. – stabilizzatore dell’umore este denumirea în limba italiană pentru stabilizator de dispoziție) pentru tulburarea bipolară. Dar medicul a zis că sunt bine, că stau singură, că am serviciu și că nu am situații de stres, așa că pot să îl opresc. Asta a fost înainte de Covid”, spune ea.

Numai că în scurt timp a început pandemia de coronavirus, iar pe Ecaterina lockdown-ul a prins-o singură în Franța. Nu vorbea cu nimeni, stătea singură într-un apartament și a început să-i fie din ce în ce mai greu.

O nouă recădere și internarea în Italia

În Franța, lucra la o școală de limbi străine și responsabilitatea ei era să se ocupe de proiectele Erasmus pentru studenți care veneau din alte țări să facă practică aici. Cum a-nceput pandemia, stagiile de practică Erasmus s-au suspendat, așa că la finalul anului de contract a trebuit să plece din nou în Italia.

„În scurt timp, am făcut un alt episod maniacal. Era deja începutul lui 2021”, își amintește ea.

De data aceasta, etapa maniacală a prins-o când se afla la verișoara ei. După ce nu a dormit vreo patru nopți, le-a zis mătușii și mamei ei că nu se simte bine. A început din nou să vorbească mult și fără sens, să-și spună toate durerile și să se comporte într-un mod necaracteristic.

În a cincea zi de la debutul etapei hipomaniacale, au dus-o la Centrul pentru Sănătate Mintală, de data aceasta nu pentru consult, ci pentru internare.

„Mie mi-era frică să nu fie ca în România, dar medicul mi-a arătat că o să am o cameră a mea, o să stau doar eu, mi-a explicat că sunt medici și psiholog care o să vorbească cu mine și am înțeles că o să fie bine”, spune ea. Și așa a și fost.

Cum e să fii internat în Centro di Salute Mentale

Centrul de Sănătate Mintală la care a fost Ecaterina, care se află în apropiere de Veneția, înseamnă, pe de o parte, un centru de zi, unde oamenii cu probleme psihice vin pur și simplu la consultații, un fel de policlinică de la noi, și mai înseamnă, pe de altă parte, un centru de sănătate mintală disponibil 24 de ore din 24, unde se fac și internări, dar care nu e spital.

Se află amândouă în aceeași incintă, iar în acel centru de internări a stat și Ecaterina șapte săptămâni. Ar fi putut să se interneze și în spital obișnuit, dar s-a dus acolo pentru că îi era mai aproape de casă și pentru că medicul ei se afla acolo.

„Am stat destul de mult, dar acolo toți vorbeau cu mine, sunt operatori socio-sanitari care au grijă de tine. Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, vorbești. Se fac întâlniri cu psihologul, se face terapie de grup, se mai fac un fel de lecții în care te învață despre anxietate, stres, diferite lucruri care au legătură cu tulburările noastre, în care înveți cum să-ți recunoști stările, se țin lecții de grup interactive, poți să pui întrebări. Se adună toți pacienții la activități, iar seara e fiecare cu camera lui.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

SmartLiving.ro: Ce se întâmplă în centrele de sănătate mintală din Italia? Cum arăta o zi din cele șapte săptămâni cât ai stat internată?

Ecaterina: Dimineața îmi luam tratamentul, mergeam la micul dejun, după care, până la prânz, era timp liber. Fiecare avea camera lui – nu sunt multe camere, cred că vreo șapte-opt – și era și o cameră comună, unde erau canapele și televizorul, unde ne întâlneam. Aveam și o bibliotecă, iar eu mă duceam mai mult să-mi iau cărți de colorat, pentru că mă liniștea să colorez.

De două ori pe săptămână era terapia de grup, unde se mergea după prânz. Stăteam toți în cerc, cu un psiholog care ne întreba pe fiecare cum ne simțim, uneori ne dădea teme pentru acasă, ne punea să scriem pe diferite teme, ca un fel de compunere.

După prânz aveam iarăși timp liber, apoi făceam un fel de ceai de la ora cinci, între prânz și cină, un fel de gustare, iar seara era cina. Între timp, puteam să primim vizite, la mine veneau mama sau mătușa sau verișoara mea.

Uneori se mai organizau și alte activități, în afară de cele cu psihologul. Am făcut, de exemplu, terapie prin desen. Desenam, după care discutam despre ce semnifică desenele.

Câteodată, ne scoteau la plimbare, organizat. Ieșeam din centru, un operator care lucra acolo ne lua pe toți, treceam să ne luăm câte o cafea sau mergeam la piață – că o dată pe săptămână se organizează piață – și, dacă voiam, ne cumpăram câte ceva. Ieșeam la câte o plimbare mai lungă în afara centrului, după care ne întorceam.

Deși era în manie și, mai apoi hipomanie, Ecaterina a participat de la început la activitățile de grup. Își amintește că era mai agitată și că, de exemplu, la o discuție despre anxietate a pus foarte multe întrebări, din cauza faptului că era expansivă. Totuși, nimeni nu a așteptat să se calmeze înainte de a o integra în activități.

Deși nu a avut întâlniri individuale cu psihologul, discuta cu medicul ei psihiatru ori de câte ori acesta se afla în centru sau atunci când ea cerea să-l vadă.

SmartLiving.ro: În România ai vorbit vreodată cu un psiholog în spital?

Ecaterina: Nu. Și nici nu cred că este. Nu m-a întrebat nimeni cum mă simt.

Spre finalul internării, când a realizat că se simte bine, a devenit nerăbdătoare. „Era bine acolo, dar simțeam că nu fac altceva decât să mănânc și să stau. Și voiam să ies, să-mi fac treburile mele și să fiu mai independentă. Că acolo era un regim disciplinar bine pus la punct și trebuia să-l respecți, nu puteai să te trezești când vrei tu, trebuia să te trezești de dimineață, să fii organizat, că și asta te face să fii mai bine, te ajută să-ți faci un regim. Erau acolo și oameni cu depresie care nu aveau chef să se trezească, așa că trebuia să se ducă cineva la ei să-i trezească”, explică Ecaterina.

„Aici te tratează mai uman. Eu nu zic, că și în România m-au pus pe picioare, m-au scos din starea maniacală în care eram, dar mă simt tratată mai uman aici. România a rămas în urmă. Eu am avut norocul că am ajuns aici, că mi-am înțeles adevărata problemă, că am fost diagnosticată corect și că acum iau un tratament adecvat. Că, dacă iei un tratament care nu ți-e adecvat e degeaba.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

„Prietenele adevărate m-au susținut, nu m-au văzut ca pe o nebună.” Viața socială

Ecaterina e recunoscătoare că a avut acces la tratament adecvat – medicamentos și psihoemoțional – într-un mediu prietenos, dar mai e recunoscătoare și pentru faptul că oamenii nu au evitat-o de când s-a îmbolnăvit.

Prietenele care o cunosc de ani buni știu că are tulburare bipolară și au păstrat legătura cu ea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E un pic mai greu având în vedere că ea se află în Italia, iar ele în România sau Moldova, dar, chiar și așa, vorbesc la telefon și reușesc, uneori, să se și întâlnească.

„Nu cred că tulburarea mi-a afectat viața socială, cred că prietenele adevărate m-au susținut și au fost cu mine, nu m-au văzut ca pe o nebună. Unii cred că asta e nebunie curată și că nu mai ieși din ea. În popor, când nu ai nicio informație despre bolile mintale, zici că asta e nebună și e nebună pe viață. Doar că nu e chiar așa. E important să-ți iei tratamentul și să te lupți în fiecare zi. Că, până la urmă, fiecare dintre noi luptă cu câte ceva, că nu e nimeni păzit de stres, nu e nimeni păzit de bucurii. Trebuie doar să le gestionezi mai bine.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

Nici în Italia nu s-a simțit stigmatizată. După ce a ieșit din depresie și-a făcut prieteni acolo și le-a spus că suferă de tulburare bipolară, dar nimeni nu a fugit de ea, nimeni nu a evitat-o.

„Caut pe cineva, nu m-am închis de tot.” Viața romantică

Doar divorțul a fost resimțit ca o discriminare. Una, dar puternică și dureroasă. „Cauza divorțului cred că a fost boala. Cred că fostul meu soț s-a gândit că e pe viață. Am simțit că, dacă ținea cu adevărat la mine, nu se întâmpla asta”, spune ea.

A fost, de altfel, cel mai greu lucru cu care a trebuit să se confrunte de când cu boala. Nu mania, nu internările, nu izolarea într-o țară străină pe timp de pandemie.

Despărțirea nu a însemnat doar separarea de un bărbat, a însemnat să i se clatine întreaga lume. Toate planurile lor – să trăiască împreună și să aibă copii – s-au spulberat brusc, într-o perioadă în care era oricum vulnerabilă.

Acum, Ecaterina nu știe dacă mai vrea copii. Dar știe că vrea să aibă un partener, pentru că merită și pentru că are multe de oferit: „Caut pe cineva. Sunt singură, dar nu m-am închis de tot, doar că până acum nu a fost să fie”.

A mai încercat, de-a lungul timpului, să aibă relații. Vara trecută a ieșit cu un bărbat vreo trei luni, dar acesta a dispărut fără să zică nimic. „Nu mi-a mai scris, nu nimic. Eu încerc, am speranță, doar că uneori și ei sunt cu probleme”, spune Ecaterina și râde.

Mai demult, într-o altă relație scurtă, i-a spus celui cu care se vedea că are tulburare bipolară. La început, bărbatul s-a speriat. Ea i-a explicat cum se manifestă boala – „cu  episoade maniacale, că pot să nu știu ce e cu mine” – și, după un timp de gândire, acesta a căutat-o și au mai fost împreună până când el a plecat într-o altă țară.

„Să ai o persoană de încredere la care să poți apela când ești în stările tale proaste”

Pe tot parcursul discuției, Ecaterina e senină. Pare că e împăcată cu boala, că a acceptat că astfel va avea de trăit în continuare și că tot ce poate să facă e să și-o gestioneze cât mai bine, cu toate suișurile și coborâșurile ei emoționale.

Dacă, atunci când a fost diagnosticată cu schizofrenie, era contrariată, pentru că nu își recunoștea stările în descrierile de prin cărți, de când a fost diagnosticată cu tulburare bipolară și și-a studiat afecțiunea, s-a liniștit.

Merge constant la psihiatru și își urmează tratamentul așa cum i-a fost prescris, e atentă la stările ei și știe ce are de făcut când simte că intră într-o fază hipomaniacală.

„Știu că tratamentul luat așa cum trebuie e singura modalitate prin care pot să fac față vieții zi de zi. Sunt unii care zic nu mai lua pastilele alea că nu te ajută cu nimic, dar eu, de când am luat pastilele pentru boala mea diagnosticată corect, simt că sunt bine. Uneori, când merg la medic, îi spun că nu simt că pastilele ar face ceva. Și doctorița îmi spune că asta e foarte bine, că asta înseamnă că își fac efectul”, spune Ecaterina.

E conștientă de faptul că, atunci când intră în etapele hipomaniacală sau maniacală e greu de controlat, pentru că ea însăși pierde contactul cu realitatea într-o anumită măsură. Tocmai de-aia, spune ea, e important să ai pe cineva apropiat cu care să-ți faci o strategie, astfel încât să intervii din timp.

„Când ești maniacal se poate să pierzi un pic contactul cu realitatea și să te cerți cu toată lumea, că vrei să faci ce ai tu în gând. Eu de exemplu, la ultima criză, voiam să împrumut 500 de euro, nu știu ce voiam să cumpăr cu ei, mi s-a spus. Și e bine să ai alături pe cineva care are contactul cu realitatea, că te ajută să scapi de situațiile astea. Că, altfel, poate faci ceva ce nu ar trebui, să cheltuiești prea mulți bani, să faci lucruri nestăpânite. Oamenii își dau seama că nu ești într-o stare bună și cel mai mult familia te ajută”, spune ea.

„Cel mai greu e să treci peste faza maniacală, în rest e o viață obișnuită. E important, chiar dacă nu stai cu familia, să ai o persoană de încredere la care să poți apela când ești în stările tale proaste. Să te poată interna, să te consilieze, să te îndrume să mergi la un doctor. Nu e ușor să treci peste fazele astea singur acasă, mă gândesc.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

Ea nu e prea cooperantă când intră în etapele maniacale și își imaginează că așa sunt și alte persoane care au aceeași tulburare. Dar, pe de altă parte, mai spune Ecaterina, e încăpățânată și-n restul timpului și ține destul de mult la ideile ei. E felul ei de-a fi.  

„Sunt încă tânără.” Viața, azi

În Italia, Ecaterina locuiește cu mama ei. După ce a ieșit din centrul de sănătate mintală, în aprilie 2021, a stat acasă o perioadă, după care s-a apucat de un curs de contabilitate pe care l-a terminat în decembrie 2022. Recent, și-a găsit un loc de muncă pe care îl consideră potrivit pentru ea.    

Între timp, primește o pensie de invaliditate civilă, în baza diagnosticului de tulburare bipolară. „Pensia este de 324 de euro pe lună. Nu e mare, doar că tot e ceva, atât timp cât nu lucrez. Scopul meu e să lucrez, dar cât nu lucrez e un ajutor binevenit, mă ajută să-mi cumpăr mâncare și să-mi fac cumpărăturile de care am nevoie”, spune ea.

De la internarea de la începutul lui 2021 nu a mai avut etape de hipomanie, dar a avut zile mai proaste pe care nu știe dacă neapărat să le considere etape depresive. „Medicii mi-au zis să fiu atentă, că e posibil ca, după internare, să fac o fază depresivă. Nu știu dacă am avut, dar am avut perioade când eram fără chef, nu prea aveam grijă de mine, chestii din astea. Nu știu dacă a fost depresie, dar a fost o perioadă mai grea, mă simțeam fără chef de viață”, spune ea. La alte persoane bipolare, etapele depresive sunt însă mai accentuate.

„Îmi pare rău doar că nu există informație suficientă în legătură cu boala psihică în general și cu tulburarea bipolară în special. Ar trebui ca lumea să știe că se poate trata, că poți duce o viață liniștită, poți merge la serviciu, poți face aceleași lucruri ca un om care nu e bolnav, doar că trebuie să ai grijă de tine, cum ar trebui să aibă toată lumea.”

Ecaterina, pacientă cu tulburare bipolară

Acum, după ce a înțeles cum funcționează boala ei și i-a înțeles inclusiv riscurile, Ecaterina știe că trebuie să evite stresul și face tot ce poate pentru asta:

„Sunt recunoscătoare că am un medic care mă poate ajuta și știu la cine să apelez când am nevoie, sunt recunoscătoare și familiei că mă ajută și mă susține, că, dacă nu era familia, nu știu unde ajungeam. Și sunt mulțumită și împăcată și cu soțul. E mai bine că ne-am despărțit mai devreme decât mai târziu, decât să fi avut copii și să ne fi despărțit. A fost un șoc inițial, dar acum îi sunt recunoscătoare, pentru că decât să stai cu cineva care nu știe să te susțină în starea ta cea mai proastă, mai bine stai singur. Eu sper că o să-mi găsesc pe cineva, că sunt încă tânără.”