Toți copiii mint, dar numai în anumite situații minciuna trădează o problemă gravă. Iată care sunt

Oare cum reacționăm ca părinți atunci când copilul minte? Ne înfuriem? Ne supărăm și îl pedepsim? Suntem dezamăgiți? Oare noi, adulții nu mințim? Și dacă da, de ce o facem? Copiii au diverse motive pentru care apelează la minciună, iar rolul nostru este să îi ajutăm să corecteze acest comportament, înțelegând, în primul rând, motivele care stau în spatele lui.

Confruntarea cu minciuna copilului

„Fiul meu minte și nu are decât cinci ani. Este normal să mintă la vârsta asta?”

„Fiica mea de 13 ani mă minte că nu fumează, iar eu nu știu cum să dovedesc că fumează?”

„Fetița mea de șase ani minte că are prieteni la școală și inventează povești despre ei. E normal să se comporte astfel?”

„Când copilul minte, mă gândesc că eu ca părinte fac ceva greșit!”

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care ni le adresăm și cu care mergem la psiholog, uneori pentru a căuta răspunsuri, alteori pentru a înțelege și a ne liniști.

Atunci când minciuna este minoră nu ne îngrijorăm, nu pare o problemă, uneori chiar ne distrăm pe seama lor, spunând doar „ce le mai trece prin minte copiilor”. „Doar nu a făcut nicio infracțiune majoră, nu?”

Totuși, chiar și o minciună banală ar trebui să ridice întrebări semnificative în mintea părinților, bunicilor, familiei. De regulă, abia când minciuna devine o constantă în viața copilului ar trebui să începem să ne îngrijorăm.

Citește aici articolul integral „Ce învață copiii de la părinți furioși și care sunt efectele pe termen lung.”

Ce este minciuna

Minciuna este o strategie socială aplicată la scară largă, de oricine, de orice vârstă, în orice tip de împrejurare. Cine spune că nu minte niciodată, minte!

Fie că o numim minciună diplomatică, omisiune, uitare, greșeală, în fapt, ea tot minciună este. De cele mai multe ori, o folosim în context social, evitând să numim anumite „adevăruri” inconfortabile, care nu ar aduce niciun rezultat favorabil: „Îți stă oribil coafura aceasta” ține de o părere subiectivă, iar persoana în cauză cu certitudine este de o altă părere. La ce bun să spunem exact ce credem?

Când încep să mintă copiii

Copilul minte începând cu vârsta de 3 ani. Acesta este momentul în care copiii încep să-și dea seama că tu nu ești un „cititor al minții”, așa că pot spune lucruri care nu sunt adevărate fără ca tu să știi mereu.

Pe măsură ce copiii cresc, pot minți cu mai mult succes fără a fi prinși. Minciunile lor devin, de asemenea, mai complicate, deoarece copiii învață mai multe cuvinte și înțeleg mai bine cum gândesc alții.

Până la adolescență, copiii spun în mod regulat minciuni albe pentru a evita rănirea sentimentelor altor persoane.

Citește aici artcolul integral: „Rolul atașamentului în relația cu copiii și de ce este esențial pentru întreaga noastră viață”.

De ce mint copiii

Copilul minte instinctiv, iar când este mic, minciunile lui sunt deseori inofensive. Ca părinte este important să faci diferența între minciuna inofensivă a copilului și minciuna care poate avea consecințe grave, chiar de la vârstele cele mai fragede ale copilului.

Până în jurul vârstei de 5 ani, copilul minte pentru că nu știe să facă diferența între bine sau rău, adevăr sau minciună, corect sau incorect. Prin urmare un copil de 4-5 ani dacă sparge o vază, pentru că o atinge accindetal, îți va răspunde „Eu nu am făcut nimic. Vaza s-a spart singură!”. El nu conștientientizează că gestul său accidental, a produs efectul.

Dar copilul minte și ca să te testeze pe tine, să vadă cum reacționezi, să îți atragă atenția sau doar să facă o poveste mai interesantă.

De asemenea, psihologii spun că un copil minte dacă este certat în mod exagerat, constant, pentru fapte despre care a avut „curajul” să povestească sau pentru că a mărturisit ceea ce simte.

Copilul minte de frică, de rușine, sau pentru că evită pedepse sau nu vrea să își supere părinții. Așadar, copilul minte ca să se apere. Minciuna devine în anumite cazuri pentru copii, o modalitate de a face față realității, într-un mod pe care copilul îl poate pune în practică. Uneori minciuna este singura modalitate de a se apăra.

După vârsta de 6-7 ani copilul capătă înțelegerea diferenței dintre adevăr și minciună, iar de la această vârstă minciuna poate fi „manipulată” cu sens și interes. De aceea acum este importantă discuția, comunicarea sinceră, fără blam, cu copilul pe tema minciunii și a adevărului. Explicațiile zilnice oricât de repetitive ar părea sunt necesare în această perioadă de dezvoltare a copilului. Este de dorit ca de la această vârstă să îl ajutăm pe copil să înțeleagă gravitatea consecințelor minciunii sale decât să îl pedepsim pentru ea.

Când este minciuna indicatorul unei probleme

Când vorbim de minciună ca indicator al unei probleme reale, avem următoarele aspecte la care este recomandat să acordăm mai multă atenție.

• Copiii care se simt rău cu ei înșiși ar putea minți pentru a părea mai cool, mai interesanți, acceptați într-un grup.
• Copiii deprimați sau anxioși ar putea minți pentru că nu vor ca alții să se îngrijoreze.
• Copiii care se tem că vor fi pedepsiți, pot să își ascundă faptele, emoțiile în spatele unei minciuni.
• Uneori, copiii cu ADHD vorbesc doar înainte de a gândi. Așadar nu este neapărat o dorință de a minți.
• Copilul minte pentru că este copleșit la școală sau în viața socială și are nevoie de ajutor pentru a face față presiunii. Sau s-ar putea să se teamă să te dezamăgească.

„Maya mințea destul de des, de cele mai multe ori în legătură cu interacțiunile cu colegii de clasă. Observasem că este retrasă, că interacțiunează rar cu ceilalți, și am încercat atât eu cât și tatăl ei să o impulsionăm să fie mai sociabilă. Am realizat că minciunile au început pentru a «scăpa» de discuțiile cu noi și a ne «mulțumi». Am ajuns la terapeut împreună, așa am aflat că avusese parte de bullying pe care ni l-a ascuns, dar care o afectase profund. Acum suntem pe drumul de recuperare în care reînvață să aibă încredere în cei din jur”, povestește Alina, 32 de ani, din Focșani.

Citește aici articolul integral: „Când apelăm la psihoterapia pentru copii”

Atitudini corecte atunci când copilul minte

De multe ori, ne simțim confuzi sau neputincioși când copilul minte. Nu știm ce să facem cu el sau pentru el și oscilăm între emoții de furie, vină și dezamăgire. În fața minciunii copilului oricât de dificil ar fi, este în beneficiul copilului să ne păstrăm calmul, înțelegerea și toleranța.

Îți dorești să vină copilul tău către tine cu încredere, să se simtă acceptat și în deplină siguranță? Iată ce poți face:

• Păstrează-ți toleranța la cote maxime, explică-i și ghidează-l pe direcția alegerii onestității.
• Încurajează-ți copilul să îți povestească fără să îl cerți sau învinovățești! Un copil care se simte înțeles, acceptat și în siguranță nu are de ce să te mintă.
• Atrage-i atenția în mod prietenos, deschis când l-ai prins cu minciuna. Este o strategie bună în combaterea pe viitor a minciunii.
• Arătă-i copilului încrederea ta în el. Încearcă să nu folosești cuvinte dure precum „mi-am pierdut încrederea în tine”, „M-ai dezamăgit”, „Îmi e rușine cu tine”.
• Fii tu sincer cu copilul tău, în relația cu el. Fii modelul lui în gestionarea „adevărului”.
• Povestește-i din viața ta de copil și ajută-l să înțeleagă că și tu ai trecut prin momente în care ai simțit că doar „o minciună” te poate ajuta și ai greșit sau ai fost prins. Povestește-i și de consecințele minciunii tale.
• Nu te îndoi în permanență de adevărul spus de copilul tău.

De la primele semne de minciună ale copilului tău, caută să înțelegi de ce minte. Adică, „vrea doar să te păcălească”, „se joacă cu tine”, sau „te testează, să vadă până unde poate să meargă el cu minciuna”? Doar înțelegând motivul real poți să te gândești la ce consecințe pot rezulta din minciuna lui dar și ce penalizare ar putea fi aplicată, astfel încât copilul să înțeleagă corect efectele faptei lui.

Recomand spre lectură cartea „Copii crescuți cu blândețe” scrisă de Gill Rapley și Tracey Murkett.

Nicio minciună nu este spunsă „degeaba”, fără un scop clar. Abia când ai înțeles scopul minciunii, poți discuta cu el deschis, pe înțelesul lui despre minciună și despre consecințele ei.

Caută să te observi, pe tine ca părinte și vezi dacă ție ți se întâmplă să „îl păcălești, uneori” pe copil. De ce este acest aspect important? Simplu: copilul învață de la tine cum să spună o minciună. Așadar înainte de a impune o pedeapsă, verifică tipul tău de comportament.

Cum poți încuraja sinceritatea copiilor

S-ar putea să ți se pară că, indiferent de ceea ce faci, copilul tău continuă să mintă. Uneori procesul de învățare este mai lung, mai anevoios dar perseverează cu încurajarea copilului în a povesti deschis, fără temeri, despre orice. Atât discuțiile cât și adevărul au nevoie de antrenament.

Dacă îți încurajezi copilul pentru că spune adevărul și folosești consecințe pentru minciună, copilul tău va minți mai puțin pe măsură ce crește.

Ar fi util să folosești cât mai des, expresii încurajatoare precum „De obicei ești foarte sincer cu mine, și nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat acum”, „Am încredere în ideile tale. Am încredere în tine.”

Asigură-ți copilul că va fi în siguranță dacă spune adevărul, indiferent de cât de grav este. Tu ești acolo pentru el.

Spune-i copilului tău că vei face tot ce poți pentru el, pentru că el este important pentru tine.

Normalizează-i emoțiile. Ține minte că toți oamenii mint, chiar și tu ca părinte minți, uneori.

Ce să nu faci ca părinte, când copilul minte

Deși tendința este de a reacționa puternic la minciuna copilului, acest comportament ar însemna că noi, ca părinți, nu ne putem controla propriile emoții. Oare faptul că el minte reflectă ceva negativ despre performanța noastră ca părinți? Se poate să găsim gânduri negative în legătură cu acest comportament, care ne determină să apelăm la comportamente nepotrivite situației.

În primul rând, nu te grăbi să îl cerți sau pedepsești. Doar din ceartă și pedeapsă nu va înțelege unde a greșit, ci dimpotrivă îl îndrepți în adâncirea acestui comportament. În primul rând, cum spuneam anterior, caută motivele pentru care copilul minte.

Nu îl acuza pentru momentele de onestitate. Dacă a recunoscut motivul minciunii, nu îl pedepsi, îi vei demonstra că nu este util să spună adevărul, dacă există consecințe neplăcute.

Nu îl compara cu alți copii și nu îl ridiculiza. Uneori, minciunile copiilor sunt foarte simple și „evidente”. Nu îl lua peste picior și nici nu îl eticheta negativ – „spui numai prostii/aberații”. De asemenea, evită comparațiile – „X este un copil mai bun pentru că nu minte. Tu trebuie să fii ca X.” Astfel de comparații îi scad încrederea în sine care poate fi unul dintre motivele din spatele minciunii.

Pentru a înțelege strategiile care se formează în mintea copilului care minte, motivele pentru care mint copiii și cum putem să îi ajutăm în a deveni sinceri, vă recomand și cartea lui Paul Ekman, „De ce mint copiii?”