Trauma invizibilă a copilului care crește cu un părinte instabil emoțional. Ce învață să facă pentru a fi iubit

A crește cu un părinte care are o tulburare mintală, tratată sau nu, este o experiență care lasă urme adânci și invizibile. Pentru copil, lumea este construită prin ochii părinților săi. Când acei ochi sunt tulburați de anxietate, depresie, instabilitate emoțională, paranoia, abuz de substanțe sau trăsături de personalitate disfuncționale, imaginea despre sine și despre lume devine distorsionată.

Copilul care învață să se adapteze

O boală psihică netratată are un impact devastator asupra copiilor, după cum se subliniază în articolul The Trauma of Having a Parent With Untreated Mental Illness, publicat recent în Psychology Today. Dar suferința nu se limitează doar la părinții diagnosticați. Mulți dintre noi am crescut cu părinți care nu aveau o etichetă medicală, însă prezentau trăsături de instabilitate, control excesiv, furie imprevizibilă sau retragere emoțională profundă.

Copilul unui părinte instabil emoțional învață devreme că trebuie să se adapteze. Uneori devine atent, hipervigilent, un mic adult care citește starea părintelui pentru a ști dacă e în siguranță. Alteori se retrage în sine, învățând că a fi invizibil e mai sigur decât a fi prezent.

Acești copii dezvoltă un simț fin al empatiei, dar și o teamă constantă de a greși. În mintea lor, liniștea familiei depinde de comportamentul lor. Dacă mama sau tatăl sunt nervoși, triști sau confuzi, copilul trage concluzia că el a făcut ceva greșit, nicidecum că are un părinte care are o tulburare psiho-emoțională.

Așa se naște o formă subtilă de vină existențială: sentimentul că simpla ta prezență poate tulbura echilibrul celorlalți.

Părintele ca univers imprevizibil

Pentru un copil, părintele nu este doar un adult. Este întregul univers: sursa iubirii, a siguranței, a sensului. Când acest univers e instabil, contradictoriu sau periculos, copilul nu are altă opțiune decât să se adapteze la haos. Un părinte cu tulburare bipolară netratată, de exemplu, poate trece de la exaltare și generozitate la furie și retragere într-o singură zi. Un părinte cu trăsături borderline poate alterna între iubire intensă și respingere. Un părinte depresiv poate fi acolo fizic, dar emoțional e absent, de multe ori.

Copilul învață că iubirea poate dispărea fără avertisment și că apropierea este riscantă. Iar această lecție, învățată în tăcere, se transformă mai târziu într-un tipar de relaționare: te apropii, dar rămâi pregătit să fugi.

Părinții nediagnosticați, umbre care nu se recunosc

Cei mai mulți părinți care au o tulburare mintală și care provoacă răni emoționale nu sunt diagnosticați. Nu merg la terapie, nu-și conștientizează dificultățile, nu recunosc suferința pe care o provoacă. Mulți dintre ei au trăit, la rândul lor, traume nerezolvate. Poate au crescut în medii violente, au fost respinși, controlați sau umiliți și nu au avut niciodată sprijin pentru a-și vindeca propriile răni.

Pentru copil, absența diagnosticului nu schimbă realitatea trăită. Un părinte care manipulează emoțional, care pedepsește tăcut sau care își justifică izbucnirile prin „Așa sunt eu” poate fi la fel de traumatizant ca unul cu o tulburare clară. Diferența este că, în lipsa recunoașterii, copilul ajunge să creadă că problema e în el: „Dacă mama e mereu tristă, poate eu nu sunt suficient.”, „Dacă tata se enervează, poate eu am spus ceva greșit.” Aceste gânduri devin convingeri adânci care însoțesc copilul până la maturitate.

Cum știi că ai un partener manipulator și de ce ar trebui să pui capăt relației

Când iubirea doare

Copilul continuă să-și iubească părintele, chiar și când este rănit. Este un paradox dureros: iubirea și frica coexistă. Uneori, iubirea se transformă în grijă exagerată. Copilul are grijă de adult, îl protejează, îl ascultă, îl calmează. Alteori, iubirea devine o formă de loialitate toxică: „Nu am voie să fiu bine dacă el/ea suferă”.

Această loialitate inconștientă îi poate face pe adulții de mai târziu să se saboteze. Aleg parteneri instabili emoțional, evită apropierea sau se pierd în grija față de ceilalți. E ca și cum ar duce mai departe o misiune: „Dacă eu am reușit să supraviețuiesc, trebuie să am grijă și de alții ca ei”.

• Citește și: Sindromul salvatorului sau dorința de a ajuta mereu poate ascunde traume personale. Ce este de făcut

Efectele pe termen lung

Copiii care cresc cu un părinte care are o tulburare mintală netratată dezvoltă adesea anxietate, hipervigilență, probleme de încredere și o teamă constantă de abandon. Își reglează emoțiile în funcție de starea celorlalți, pierzând contactul cu propriile nevoi. Unii devin perfecționiști și încearcă să controleze totul pentru a preveni haosul. Alții devin retrași, neîncrezători, convinși că apropierea aduce doar durere.

Dar poate cea mai adâncă rană este confuzia identitară. Dacă părintele care trebuia să fie busola ta este imprevizibil, tu nu mai știi „unde e nordul”. Îți construiești o identitate din încercări: să nu deranjezi, să nu greșești, să fii util.

Când părintele este și abuzator

Uneori, instabilitatea mintală este însoțită de comportamente abuzive. Strigăte, control, umilire, violență, tăcere pedepsitoare. Copilul nu are cum să înțeleagă că ceea ce trăiește nu e vina lui. În lipsa unui adult sănătos care să-l protejeze, își construiește propriul mecanism de supraviețuire: se rupe de emoțiile sale. 

Această detașare, necesară atunci, devine o barieră în viața adultă. Îi protejează de suferință, dar și de intimitate. Iubirea devine periculoasă, vulnerabilitatea devine rușinoasă.

• Citește și: Rolul atașamentului în relația cu copiii și de ce este esențial pentru întreaga noastră viață

Drumul către vindecare

Vindecarea începe atunci când poți privi copilul care ai fost cu compasiune, nu cu judecată. Când înțelegi că nu era responsabilitatea ta să-ți reglezi părintele care are o tulburare mintală, să-l salvezi sau să-l vindeci. Că ai făcut tot ce ai putut pentru a supraviețui. 

A aduce această înțelegere în prezent înseamnă să te desprinzi de rușine și de vină. Să accepți că părintele tău a avut limite reale, poate o boală nediagnosticată, dar că tu ai acum puterea de a-ți construi o viață diferită.

Terapia ajută la reconstruirea acestei busole interne. Te învață să recunoști semnalele corpului tău, să-ți simți nevoile, să tolerezi apropierea fără frică. Este un proces lent, dar eliberator.

• Citește și: De ce este importantă iertarea părinților chiar dacă am avut o relație toxică cu ei

Când poți vedea omul, nu doar părintele

Partea cea mai dureroasă și, în același timp, cea mai eliberatoare, este momentul în care poți privi părintele tău ca pe un om, nu ca pe un zeu căzut. Un om cu propriile răni, limite și neputințe. Nu pentru a-l ierta forțat, ci pentru a te desprinde din rolul copilului care încă speră că, într-o zi, va fi văzut.

A vedea omul din spatele suferinței nu înseamnă a-i scuza comportamentul, ci a-ți recunoaște propria maturitate emoțională.

Trauma de a crește cu un părinte cu o tulburare mintală, diagnosticată sau nu, este o poveste despre confuzie, vinovăție și iubire. Dar este și o poveste despre reziliență. Mulți dintre acești copii devin adulți sensibili, empatici, capabili să simtă adânc și să se conecteze real cu suferința altora.

Vindecarea nu înseamnă să uiți, ci să-ți recapeți libertatea interioară. Să poți spune: „Nu a fost vina mea. Am fost un copil care a făcut tot ce a putut ca să fie iubit.”