Hipervigilența în relații ne epuizează psihic. Cum o corectăm?

Hipervigilența în relații ne epuizează psihic. Cum o corectăm pentru o viață în siguranță

Conexiunea cu o altă ființă este printre cei mai importanți factori care ne-au asigurat supraviețuirea ca specie. Atunci când ne naștem suntem complet vulnerabili în noua lume în care tocmai am intrat. Neavând încă mecanisme proprii foarte bine dezvoltate, supraviețuirea noastră depinde exclusiv de ceilalți și de cât de binevoitori, atenți, conectați sunt ei la nevoile noastre. Dacă ei ne oferă hrană, adăpost, protecție suntem în siguranță și supraviețuim. Tot ceea ce poate face un bebeluș pentru a-și asigura supraviețuirea este să fie orientat cu toate simțurile și energia sale către persoana cea mai apropiată de el, mama, care la rându-i este necesar să fie conectată cu atenția și disponibilitatea ei la nevoile copilului. Așadar, a ne putea conecta cu cineva este un instinct adânc înrădăcinat în noi de când ne naștem și odată ce simțim asta obținem un sentiment de siguranță și încredere. Când nu primim ce avem nevoie, apare hipervigilența în relații.

Ce este hipervigilența în conectarea cu ceilalți

Atunci când relația de atașament pe care o formăm cu îngrijitorii noștri nu este una securizantă, putem să percepem mediul înconjurător ca fiind unul plin de potențiale pericole și în consecință  încercăm să anticipăm aceste pericole pentru a le putea face față.

Anticiparea permanentă a pericolelor ne va crea o stare de hipervigilență, adică de a fi „în gardă” deoarece credem că așa vom putea face față pericolului atunci când acesta de va ivi. Consecința negativă este faptul că putem percepe amenințări acolo unde nu sunt, multe dintre gânduri fiind distorsionate. Suplimentar trăim o stare permanentă de alertă, ceea ce ne consumă resursele de energie psihică și emoțională. 

Efectele hipervigilenței în relații

Atunci când în familie a existat acest tipar de relaționare este foarte probabil să-l preluăm și noi, considerând hipervigilența și reacțiile emoționale disproporționate ca fiind o normalitate. Atunci când ne conectăm la partener dintr-o zonă de hipervigilență, putem avea o atenție exagerată la comportamentul acestuia, la reacțiile sale, chiar la dinamica relațională, văzând pericole peste tot și având o atitudine îngrijorată.

Din această zonă putem manifesta un control exagerat asupra deciziilor, comportamentelor sale pentru a ne regla noi anxietatea, însă efectul poate fi unul foarte frustrant pentru celălalt: va simți că nu are spațiu sau autonomie. Acest comportament derivat din neîncredere poate genera certuri – o altă modalitatea de conectare defectuoasă. 

Fosta mea parteneră voia să dețină controlul asupra întregului meu program. Doamne-ferește să vreau să ies cu prietenii mei fără ea, sau să merg la fotbal, iar în vreun traseu cu bicicleta nici atât. Practic, pe parcursul relației cu ea am renunțat la multe dintre activitățile care îmi făceau mie plăcere, întrucât ea devenea anxioasă și agitată, iar la revenirea mea acasă aveam parte de câte un scandal. Am rezistat un an și jumătate în relație cu ea și nu știu nici acum cum am reușit să stau atât. Este nu doar sufocant să fii tratat așa, este abuziv să ai asemenea așteptări de la un partener… practic, să renunțe la el ca să nu fii tu neliniștită.” Povestește Paul, 30 de ani, din Timișoara.

Incapacitatea de a oferi partenerului spațiu 

Aceastapoate fi o altă consecință a conexiunii dintr-o zonă de hipervigilență. Spațiul poate activa negativ partenerul hipervigilent, acesta percepând distanța ca pe un semn de deconectare emoțională, temându-se chiar de un abandon, când de fapt poate fi o manifestare firească a nevoii de autonomie pe care o avem cu toții. 

Alte ori, acest tip de conexiune poate determina partenerul hipervigilent să fie extrem de conectat la nevoile celuilalt, neglijându-le pe ale sale, ceea ce în cele din urmă va duce la acumularea de frustrări sau la inducerea vinovăției de tipul „uite câte fac eu pentru tine.

Neîncrederea și copleșirea emoțională

Conectarea dintr-o zonă de hipervigilență va întreține în permanență neîncrederea în cuplu. Dacă mereu ne așteptăm să apară un pericol și nu acordăm credit celuilalt vom avea tendința să nu dăm șansa creării unei conexiuni autentice care să ne permită să ne simțim în siguranță. Partenerul poate obosi încercând să ne convingă de sentimentele sale, dacă în noi nu există disponibilitate de a ne autoregla din acea stare de anxietate

Pentru mine existau foarte puține nevoi în afara cuplului. Dacă ieșeam cu prietenele, ieșeam la o cafea și nu stăteam mai mult de 2 ore, iar când era posibil, ieșeam și cu partenerii. Mi se părea normal și partenerul meu să procedeze la fel. Dar nu făcea acest lucru. Ieșea cu prietenii și venea și noaptea acasă, când mergeam la munte el se ducea să se cațere deși eu nu practic acest sport, voia cu bicicleta, iar eu nu puteam merge de teamă etc. Chiar dacă înțelegeam că sunt lucruri care îi fac lui plăcere, cumva le vedeam că sunt în concurență cu timpul petrecut cu mine. Îmi tot repetam că nu îi face la fel de multă plăcere să stea cu mine, iar acest lucru îmi dădea multă anxietate. Am încheiat relația după un an. Fac terapie de 2 ani și încerc să mă echilibrez diferit în noua relație pe care o am. Dar îmi este în continuare dificil când emoțiile sunt copleșitoare.”, relatează Felicia, 34 de ani, din București.

O consecință a stării de hipervigilență pe termen lung este efectul de copleșire emoțională. Nemaiavând resurse pentru a se regla emoțional persoana în cauză va avea o toleranță scăzută la orice factor declanșator și poate răbufni în explozii emoționale.

Cum corectăm hipervigilența în relații

Ce putem face dacă suntem chiar noi această persoană este în primul rând să ne observăm comportamentul, emoțiile și mai ales gândurile negative ce contribuie la starea noastră. Putem da sens astfel stărilor de anxietate și lua o distanță de acestea,  testând în permanență realitatea. Exercițiile de mindfulness ne ajută să rămânem în prezent și nu în viitor, acolo unde se desfășoară scenariile negative din gândurile noastre. Ancorarea în prezent prin tehnici de respirație, prin simțuri și prin observarea tiparelor comportamentale disfuncționale ne vor îmbunătăți calitatea vieții. 

Psihoterapia este de asemenea o resursă la care putem apela pentru a învăța mecanisme funcționale de a face față, de a descoperi resursele interioare și de a primi ghidajul necesar producerii unei schimbări. 

Nevoia de conectare în siguranță

Conexiunea este o nevoie de bază pe care o purtăm cu toții în noi iar atunci când este împlinită, efectul este că ne simțim în siguranță, înțeleși, susținuți și avem un sentiment de încredere în ceilalți și în noi.

Siguranța într-o relație se referă la faptul că ne simțim liberi să putem exprima emoții și nevoi în prezența celeilalte persoane, că putem cere și primi ajutor, că suntem ascultați fără a fi judecați, că ne sunt respectate granițele, că suntem acceptați cu calități și defecte, cu puncte de vedere diferite dar și că avem cu cine repara relația după momente de ceartă sau conflict.

Desigur asta nu înseamnă să cerem totul de la partener, ci să lucrăm la a putea să oferim și noi aceleași lucruri pe care ne-ar plăcea să le primim. 

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare