Nimic din ce faci nu e decizia ta. Un cercetător de renume spune că tot ce facem e predeterminat. Ce spun un psihiatru, un psiholog și un filosof despre liberul arbitru
„Gândiți-vă la un bărbat care apasă trăgaciul unei arme, mușchii indexului s-au mișcat datorită unui neuron aflat într-o anumită stare de excitabilitate, care la rândul său a fost stimulat de un alt neuron în amontele lui – neuron care la rândul său a fost stimulat de un alt neuron. Găsiți-mi neuronul care a început acest proces în creier, cel care a avut potențialul de acțiune fără nicio altă cauză, unde niciun alt neuron nu a comunicat cu el într-un moment anterior. Apoi arătați-mi că acest neuron nu a fost influențat de faptul că bărbatul respectiv era obosit, înfometat, stresat sau frământat de vreo durere la momentul când a apăsat pe trăgaci. Că nicio parte din funcția acestui neuron nu a fost alterată de imagini, mirosuri etc. experimentate de bărbatul cu pricina în minutele precedente acțiunii, nici de nivelurile hormonilor care i-au marinat creierul cu câteva ore sau câteva zile înainte, nici de faptul că a trăit un eveniment crucial care i-a schimbat viața câteva luni sau câțiva ani mai devreme. Arătați-mi că acest neuron nu a fost afectat de către gene și diverse modificări în reglarea acelor gene pe tot parcursul vieții, modificări cauzate de experiențele din copilărie. Nici de nivelurile hormonilor la care a fost expus când era fetus, când creierul lui era în construcție. Nici de secole de istorie și ecologie care au modelat cultura în care a crescut. Arătați-mi acel neuron fiind o cauză fără cauză într-un sens total. (…) Arătați-mi un neuron (sau un creier) care generează comportamente independent de suma trecutului său biologic și veți demonstra că există liber arbitru“, ne provoacă Robert Sapolsky, încă din primele pagini ale cărții sale „Determined: A Science of Life Without Free Will”.
Robert Sapolsky este profesor la Universitatea Stanford, autor și cercetător în științe neurologice și neuroendocrinologice, iar cea mai recentă carte a sa, „Determined: A Science of Life Without Free Will”, a fost în 2023 una dintre cărțile de non-ficțiune pe marginea cărora s-au iscat cele mai multe discuții în toată lumea. Peste 500 de pagini în care profesorul Sapolsky contestă științific unul dintre conceptele de bază ale vieții omului pe pământ: liberul arbitru. Prin exemple concrete din universul biologic, dar și cu referințe din psihologie și filosofie, Sapolsky justifică comportamentul uman ca fiind rezultatul unor interacțiuni complexe între neuroni și mediu.
Tot în 2023, în România, o știre cutremurătoare a acaparat canalele de știri: Vlad Pascu, în vârstă de 19 ani, aflat sub influența drogurilor, a lovit cu mașina un grup de opt tineri dintre care doi au murit. Vlad Pascu a fugit de la locul accidentului, fiind ulterior găsit și arestat în Vama Veche. În prezent, el se află în arest și este cercetat pentru „ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, conducerea unui vehicul sub influența alcoolului și a altor șase substanțe psihoactive, părăsirea locului accidentului”.
În același an, tot în România, de data asta în București, la Colegiul Național „Ion Creangă”, o profesoară a fost înjunghiată de unul dintre elevii ei în vârstă de 16 ani, după ce aceasta a decis să le dea un test neanunțat. Polițiștii au deschis un dosar penal.
Ambele cazuri au incitat discuții aprinse în rândul opiniei publice, cele mai multe voci condamnând vehement gesturile și cerând pedepse maxime pentru cei doi adolescenți, altele făcând apel la o viziune mai amplă a ceea ce i-a determinat pe cei doi tineri să recurgă la gesturi atât de iresponsabile și violente.
După lectura cărții lui Robert Sapolsky, nu am putut să nu ne întrebăm și cum ar fi corect să ne raportăm la astfel de momente în contextul unei eventuale lipse a liberului arbitru din ecuația existenței umane?
Poate că, în astfel de situații, întrebarea „Au avut sau nu liber arbitru?” capătă cele mai înverșunate nuanțe.
Influența hormonilor asupra deciziilor
Să revenim la provocarea lui Sapolsky: „Găsiți-mi neuronul care a început…” și să ne întrebăm în continuare, așa cum o face și el, dacă pedepsele și disprețul public pentru cei doi adolescenți pot fi cuantificate drept soluții? Mai mult, cât de responsabili sunt societatea, părinții ș.a.m.d și cum am putea avea mai multă compasiune față de ei? Pentru Sapolsky totul pare clar, pentru noi nu neapărat, încă trăim întrebările și căutăm răspunsurile.
Dar haideți să vedem ce putere de decizie avem în general din perspectiva autorului și cercetătorului Robert Saposlky și să ne imaginăm cum ar arăta o lume în care nu numai la nivel personal, dar și la nivel de sistem am accepta că nu există liber arbitru.
Când ne comportăm într-un anumit mod, spune Sapolsky, când creierul generează un comportament particular, în spatele lui se află un factor determinist care s-a produs chiar înainte, cauzat la rândul său de o altă formă de determinism care s-a manifestat și mai înainte și tot așa – un șir de interacțiuni biologice și de mediu de la începutul începuturilor. De la câteva secunde până la câțiva ani înainte de comportamentul de care vorbim.
Iar noi, oamenii, nu avem nicio putere de decizie în legătură cu stimulii din mediul înconjurător, nivelul hormonilor, dacă am suferit sau nu o traumă în trecut, raportat la statutul socio-economic al părinților noștri, ba mai mult, asupra mediului fetal în care am prins viață și ne-am dezvoltat în primele luni, dacă strămoșii noștri au fost fermieri sau păstori ș.a.m.d.
„Luați în considerare mulțimea diferitelor tipuri de hormoni din sistemul nostru – fiecare secretat într-un ritm diferit și influențând creierul în moduri variate de la un individ la altul, toate fără ca noi să avem vreun control sau să putem conștientiza.”
Robert Sapolsky, autorul cărții „Determined: A Science of Life Without Free Will”
Altfel spus, susține el, deciziile, preferințele, acțiunile noastre depind de reacția organismului la mediul extern, de „cum au funcționat neuronii tăi câteva secunde înainte de acțiunea în sine, de stimulii mediului înconjurător, de nivelul hormonilor din dimineața respectivă – care fac ca creierul tău să fie mai mult sau mai puțin sensibil la acești stimuli –, de traumele din ultimul an, dar și de adolescența ta și viața intrauterină și de interacțiunea genelor tale cu toate acestea, ba chiar și cu tipul de cultură pe care strămoșii tăi l-au inventat acum 400 de ani.”
„Mirosurile dezgustătoare îi fac pe subiecți să accepte mai puțin căsătoria homosexuală (precum și alte aspecte politizate ale comportamentului sexual). Mai mult decât atât, doar gândul la ceva dezgustător (a mânca viermi, de exemplu) îi face pe conservatori mai puțin dispuși să intre în contact cu homosexualii.”
Robert Sapolsky, profesor de biologie și neuroștiințe
Intenția pe care o ai într-un moment x din viața ta îți este, mai spune autorul, complet imposibil de gestionat, în afara puterii tale. Sau cel puțin nu o poți schimba decât dacă înțelegi contextul în care te afli, factorii care te influențează de la începutul existenței tale și începi, pas cu pas, să-i modelezi. Să-i modelezi pe ei, nu pe tine.
„Îți dorești să faci ceva, ai intenția, și apoi faci ce ți-ai propus cu succes. Însă oricât de pătimaș, chiar disperat ești, nu poți avea cu succes o intenție diferită.”
Robert Sapolsky, profesor de biologie și neuroștiințe
Într-un interviu cu Nate Hagens, gazda podcastului The Great Simplification, Robert Sapolsky spune și că „Nu ne schimbăm, nu alegem să ne schimbăm. Dar sigur suntem transformați, și trebuie să ne folosim de cunoștințele care ne arată cum se produce această schimbare”. Autorul acceptă schimbarea ca venind din exterior și cumva o neagă pe cea care vine din interior.
De aceea ar trebui să producem modificări ale mediului, ale contextului – pentru a ne comporta diferit. Să analizăm societățile prin lentila factorilor biologici și contextuali și să acționăm împreună pentru o lume mai bună, unde empatia, compasiunea, înțelegerea naturii noastre biologice să fie primordiale. Pentru că, în accepțiunea sa, lipsa liberului arbitru poate aduce empatie și compasiune. Neînțelegerea și pedeapsa așa cum le cunoaștem în prezent doar mențin un cerc al răului și al suferinței.
Cum găsim un sens într-o lume fără liber arbitru?
Unele dintre cele mai vocale argumente împotriva teoriei lui Sapolsky susțin că a crede că nu avem liber arbitru poate genera haos prin prisma faptului că ar trebui să redefinim toate sistemele care țin de moralitate, pedeapsă, crime, adversitate.
Supuși, spune autorul, norocului, rămânem cu întrebări (pe care el le dezbate înspre argumentarea categorică a lipsei totale de liber arbitru) precum: „Putem decide să decidem?”, „Ce este conștiința?”, „De unde vine intenția?”, „Cât de mult și ireversibil ne pot afecta mediul din pântecul mamei, copilăria, adolescența, societățile individualiste versus cele colectiviste?”, „A nu avea liber arbitru înseamnă și că nu îi putem considera pe oameni responsabili moral pentru faptele lor?”.
Pentru a descoperi mai multe perspective despre o dilemă care nu este nouă, din contră, dar care a fost din nou pusă sub lumina reflectoarelor – Suntem stăpânii propriilor decizii sau (doar) la mâna norocului biologic? Cum găsim un sens într-o lume fără liber arbitru? – am demarat o dezbatere filosofică, psihiatrică și psihologică.
cât de mult poate afecta o astfel de teorie tot ce știam până în prezent despre ființa umană și capacitatea ei de a alege,
creier, minte, psihic,
dacă nu cumva nu ne va afecta în niciun fel teoria lui Sapolsky,
care sunt limitările unei astfel de teorii deterministe, mai ales în ceea ce privește sănătatea psihică a indvizilor, dar și sistemul de emoții și sentimente,
perspectiva filosofică și dezbaterile care au existat dintotdeauna privind dilema existențială „A avea sau a nu avea liber arbitru”.
Vlad Stroescu, medic psihiatru: „Da, ne exersăm rar liberul arbitru, și instinctele noastre sunt adesea un obstacol“
Dezbaterea asta nu e una recentă. Părerea mea e că, în ciuda volumului foarte mare de date științifice, ne lipsesc suficient de multe piese din puzzle-ul minții și al conștiinței omenești ca să ne aflăm mai curând în teritoriul filosofiei decât în cel al științei fundamentale sau experimentale. De altfel, noțiunea de „liber arbitru” e una filosofică și chiar cu rădăcini cultural-religioase. Încă nu știm prea bine ce e conștiința și cum funcționează, e un fenomen plin de paradoxuri.
David Chalmers a numit conștiința „problema grea”, alții, din contră, susțin că e o non-problemă și există chiar și sceptici ai conștiinței, care o văd ca pe o iluzie (dar cine e cel păcălit?) sau un epifenomen, un produs secundar inutil al minții.
Problema „liberului arbitru” e inseparabilă de cea a conștiinței. Chiar și argumentele împotriva liberului arbitru aduc ca dovezi origini inconștiente ale hotărârilor, cu alte cuvinte, includ axioma că inconștientul e deterministic și conștiința nu. Ori problema conștiinței, fie ea grea sau ușoară, e departe de a fi rezolvată, filosofia minții e încă foarte activă, nu s-a metamorfozat în știință solidă, suntem încă speculativi, teoretici, „presocratici” în această privință.
„Ar fi teribil să le spun (n.r. – pacienților) că nu au de ales, că drumul lor e prestabilit.”
– Vlad Stroescu, medic psihiatru
Ca psihiatru, ar trebui poate să mă tem de o teorie pur deterministă a minții. Cred că libertatea este un atribut de bază al rezilienței oamenilor. Profesioniștii sănătății mintale, de fapt medicii în general, nu au ca scop obținerea fericirii pentru cei pe care îi îngrijesc, ci alinarea suferinței și recăpătarea libertății. Pacienții noștri, oameni cu suferințe psihice, vin la noi într-o cumpănă, o răscruce a vieții. Ar fi teribil să le spun că nu au de ales, că drumul lor e prestabilit.
În același timp, nu pot nici măcar filosofic să speculez că liberul arbitru nu există, din moment ce văd, zilnic, în consultații, oameni a căror capacitate de hotărâre informată și liberă le e afectată de boală și suferință. Dacă liberul arbitru nu ar exista înseamnă că și suferința lor e fictivă, ceea ce e un paradox, pentru că suferința, cu toată subiectivitatea ei, e cât se poate de reală. Este ca și cum, ortoped fiind, aș zice că nu există mers pe jos.
Da, ne exersăm rar liberul arbitru, și instinctele noastre sunt adesea un obstacol: un excesiv de anxios ar putea să ia decizii cu foarte mare dificultate; un om psihotic, care nu „testează realitatea”, ar putea avea capacitatea de decizie complet abolită; un om cu o funcție executivă mai slabă, cum se întâmplă în ADHD, ia decizii dar constată că îi e teribil de greu să le pună în aplicare.
„Liberul arbitru, dacă există, nu e superputere care mută munții și ne transformă în altceva”
Mă tem puțin de denumirea „liber arbitru” care îi aparține, dacă nu mă înșel, unui teolog, Toma de Aquino. Cred că libertatea absolută e undeva între non-sens și ideal inaccesibil, dar libertatea deciziei e o funcție de bază a minții și a creierului. La fel și conștiința: nu pot crede că ea e un epifenomen, când, ca medic, știu cât de grave sunt diversele afecțiuni ale conștiinței, de la halucinație la delirium și comă.
Desigur, există și riscul de a ne supraestima liberul arbitru, și mulți oameni ajung la doctor după ce au ajuns la disperarea de a nu își putea rezolva singuri suferința, printr-un act de voință și eliberare pură. Așa ceva nu se poate, aici, da, vorbim despre iluzie. Și în general, liberul arbitru, dacă există, nu e superputere care mută munții și ne transformă în altceva. Marile decizii sunt adesea mici și strategice.
Rezumând, pentru medic, boala e deterministică, sănătatea psihică presupune însă o măsură de libertate.
Schimbarea, între sine și mediul extern
Interiorul și exteriorul sunt concepte foarte vagi și, dacă nu suntem atenți, o să revenim la dualismul cartezian (n.r. – teoria conform căreia mintea sau sufletul și corpul sau materia sunt lucruri total diferite. Descartes face o analogie cu barca și marinarul – marinarul este sufletul care nu ar fi, de fapt, în barca trupului, ci ar fi cumva într-o legătură strânsă cu aceasta), doar că în loc de marinar vom avea „sinele”, „interiorul”, iar barca va fi mediul, exteriorul, iar psihologia populară modernă pune în acest exterior chiar și părți din minte și creier.
Așa stau lucrurile cu metafora elefantului, a lui Johnatan Haidt, care o mimează involuntar și surprinzător pe cea a lui Descartes. Până la urmă, interiorul și exteriorul sunt definite în raport cu mintea, care e însăși interfața dintre cele două. Mai practic pentru mine e să văd schimbarea ca pe jocul permanent dintre suferință și reziliență. Întreg corpul nostru e rezilient, când căpătăm o rană, ea începe să se vindece din primele secunde.
Reziliența e în cea mai mare parte un proces vital automat, inconștient, dar are în ea un nucleu dur și indispensabil de conștiință și libertate de a decide. Un abces are nevoie de intenția și priceperea chirurgului, și de hotărârea noastră de a cere ajutorul. După incizia lui, vor avea loc procese foarte complexe de vindecare pe care nu le putem controla sau decide, dar fără acea incizie, vindecarea nu poate nici măcar începe. Vorbind de vechi dispute filosofice, Heraclit credea (sau credem noi că așa credea) că suntem asemenea unui râu, mereu schimbător, dar curgând inexorabil către mare.
Vom ajunge cu toții în mare, asta e sigur, dar micile sau marile noastre hotărâri vor schimba traiectoria noastră, chiar dacă destinația e aceeași. De asta tot spunem că e mai importantă călătoria decât destinația…
Moștenirea trans-generațională și cum mediul intrauterin ne modelează creierul
Există tot mai multe studii care indică o transmitere trans-generațională, mediată de gene, a experiențelor traumatice. Dar încă nu avem certitudini în privința asta. Traumele se „transmit” însă mult mai ușor prin învățare și imitație. Nu retrăim trauma părinților noștri, dar imităm, de mici, reacția lor la traumă.
Dacă ne gândim puțin, asta poate explica multe în societatea românească: normalitatea noastră implică o măsură serioasă de frică și ostilitate, și dacă nu știm de ce e pentru că părinții noștri au trăit vremuri în care erai mai în siguranță dacă îți era frică, era mai sănătos să fii suspicios. Trăim în libertate de 34 de ani, dar dictatura e încă în inimile noastre.
„Avem nevoie de libertatea de a decide a pacientului nostru“
Cât despre transmiterea genetică, nu trebuie să ne gândim la „gene” ca la un cod fix, imuabil. De fapt, între mediu, minte, creier și expresia genetică influențele sunt bidirecționale. Aș recomanda o lectură simplă, eseul laureatului Nobel Eric Kandel, A New Intellectual Framework for Psychiatry, scris demult, dar care explică foarte limpede de ce sunt pură convenție limitele dintre nature și nurture, genetică și mediu, biologie și minte.
Limitele dintre acestea sunt arbitrare. E o mare greșeală să împărțim suferințele psihice în „endogene”, sau pur biologice, și „exogene”, produse doar de mediu. Orice adversitate a mediului produce și un răspuns sau o leziune biologică, pe care o putem trata. Dar dacă nu adresăm factorii psiho-sociali, leziunea se va reface. Și în tot acest proces, avem nevoie de libertatea de a decide a pacientului nostru, indiferent cât de diminuată, și ce trebuie să stabilim împreună e cât de amplă poate fi acea decizie.
Poate că decizia de a te lăsa de alcool pentru tot restul vieții e prea mare și imposibil de pus în practică; dar decizia de a nu te vedea, timp de o lună, cu prietenii tăi de băutură, e una mai ușor de pus în practică.
Vlad Stroescu, medic psihiatru
„Eu așa văd afirmația lui Sapolsky: ca pe crezul unui stoic”
Poate că, dacă privim problema strict filosofic, lipsa speculativă a liberului arbitru nu schimbă nimic. Mi se pare acceptabil să mă gândesc, cu o distanță față de mine însumi, că toată viața mea e un ansamblu de procese fizice dintotdeauna predeterminate. Asta nu va schimba nimic din toate dilemele și problemele vieții mele, nu mă va lipsi de emoții, nu mă va împiedica să mă bucur de copiii mei și nu mă va scuti de dureri. Cel mult, îmi va da o măsură, poate chiar sănătoasă, de stoicism și seninătate. Eu așa văd afirmația lui Sapolsky: ca pe crezul unui stoic.
Din păcate, putem vedea această credință și prin prismă depresivă, și aici cred că e pericolul. Depresia e, în cele din urmă, un ansamblu de gânduri foarte negative, ce par în mod amăgitor plauzibile: gândul că suntem neajutorați, că nimic nu are rost sau sens, că nimic nu se vindecă, că nu există speranță. Asta nu e o gândire normală. Și cred că de asta ne sperie ideea că liberul arbitru nu există: ne sperie de fapt depresia potențială din afirmația asta.
De fapt, avem sau nu liber arbitru? „Nu suntem doar roboți din carne“
Toată discuția mă face să mă gândesc la altele, mult mai vechi, de pildă la Parmenide, care considera, argumentat, că nu există mișcare și nici spații goale, că Universul este un nesfârșit bloc solid și nemișcat. Dacă nouă ni se pare că ne mișcăm e pentru că simțurile noastre ne înșală, pentru că mișcarea ar fi ceva paradoxal, deci imposibil.
Evident că Parmenide se înșela, dar credința lui i-a forțat pe alți gânditori să găsească noi concepte care să explice paradoxurile mișcării. Și desigur că, filosofic vorbind, nu avem acces direct la Univers, ci doar la un fel de copie produsă de simțurile și conștiința noastră.
Pentru mine, este pragmatic să am încredere în conștiința mea, care îmi dă o intuiție imediată a liberului meu arbitru, tot așa cum îmi dă o intuiție imediată a culorilor și mișcării.
Vlad Stroescu, psihiatru
Nu cred însă că libertatea mea e absolută, și știu că fiecare decizie a mea e influențată de mult mai multe lucruri decât îmi dau eu seama, și mai știu că, în definitiv, suntem alcătuiți din molecule care interacționează. Dar cred că toate astea nu abolesc liberul arbitru și nu suntem doar roboți din carne. Așa că probabil sunt ceea ce se cheamă, în această dezbatere, un compatibilist.
Cătălina Dumitrescu, psihoterapeut, doctor în psihologie: „Nu avem cum să modificăm factori cu care ne naștem, dar cred că putem modifica prin conștientizare anumiți factori care ne determină înțelegerea și acțiunile“
În cei 27 de ani de practică clinică, și ulterior formării extra ca psihoterapeut, experiența lucrurilor întâlnite m-a condus la concluzia cărții profesorului Sapolsky. Ceea ce m-a ajutat să înțeleg și mai bine că suntem determinați genetic de mediul intrauterin, de factorii culturali și sociali ai locului unde ne-am născut, de factorii psihologici ai mediului familial în care ne-am născut și care ne-a setat structurile cognitive și emoționale în a deveni cine suntem azi.
Studiile demonstrează fără echivoc azi cum căile neurale sunt sculptate în funcție de expunerea la factorii de mediu în care creștem. Epigenetica la rândul ei demonstrează cum genele moștenite suferă modificări în funcție de factorii de mediu și de nivelul crescut de stres, cuantificat prin secreția unor neuromodulatori responsabili de nivelul acestuia, în detrimentul altora responsabili de starea de liniște.
„Putem modifica prin conștientizare anumiți factori care ne determină înțelegerea, cât și acțiunile noastre.”
– Cătălina Dumitrescu, psihoterapeut
Profesorul Robert Sapolsky scrie și în cartea sa – “Behave” –, dar și în cea proaspăt lansată – “Determined” –, despre faptul că suntem rezultatul biologiei și mediului, care produce modificări la nivelul organismului prin reacțiile emoționale pe care le avem în urma interacțiunii cu cei din jur. Acestea la rândul lor sunt rezultatul interacțiunii cu strămoșii noștri, care în funcție de timpurile și locul unde au trăit au avut parte de un sistem nervos alertat, suprastimulat, inundat în adrenalină și cortizol, substanțe care modifică compoziția organică a biologiei corpului și implicit și acțiunile noastre.
O stare de vigilență înseamnă un comportament precaut, anxietate mai multă, implicit un comportament care îndeamnă la nevoia de stabilitate, mai puțină expunere la schimbare, o stare emoțională anticipativă cu tendințe negative, cu ritualuri repetitive de calmare și asigurare, pe care le vom transmite mai departe generațiilor viitoare, prin transmiterea chimică din corpul mamei în organismul fătului, iar apoi prin factorii psihologici și emoționali ai mediului unde copilul crește.
De aceea, o copilărie cu adversități este un factor predictibil pentru un adult cu o stare emoțională hiper-alertă, cu comportamente antisociale sau obsesiv-compulsive, cu anxietate crescută, dar și cu modificări ale genelor vulnerabile în diferite forme patologice.
Ca psihoterapeută, am înțeles că anumite vulnerabilități ale noastre sunt determinate de factorii genetici, dar și de cei de mediu, și că nu avem cum să modificăm anumiți factori cu care ne naștem, dar cred că putem modifica prin conștientizare (iar conștientizarea este un proces, de obicei psihoterapeutic, dar poate fi și autoindividual), anumiți factori care ne determină înțelegerea, cât și acțiunile noastre.
Lipsa liberului arbitru este o temă dezbătută de marii filosofi al lumii cum ar fi Kant, Rousseau, Schopenhauer și mulți alții care au dezbătut existența sau lipsa acestuia, intuind determinismul nostru dat de factorii sociali. Profesorul Sapolsky scrie știință și aduce studii care certifică lipsa liberului arbitru. Printr-o preocupare aprofundată de a înțelege determinismul ființelor umane, acesta scrie cu multă empatie și căldură, fără a se erija într-un profet sau guru, și fără a exclude implicațiile morale ale acțiunilor noastre.
Cartea dumnealui este o carte de știință și despre știință, nu este o carte de opinii personale, care suscită și naște dileme, dezbateri și pune întrebări în spațiul public, ceea ce este un lucru provocator pentru mințile noastre și căile noastre familiare pe care suntem obișnuiți să funcționăm.
„Procesul psihoterapeutic este cel care ne ajută să modificăm din acești factori determinanți”
Practica psihoterapiei se împletește cu ideea determinismului, deoarece într-un proces psihoterapeutic de multe ori mergem când ne aflăm într-un impas psihologic, pentru unii oameni poate fi o fază acută, pentru alții una reflexivă, dar toți cei care intră într-un proces psihoterapeutic sunt în punctul în care ceea le este familiar le provoacă suferință. Adică factorii determinanți ai funcționalității noastre de zi cu zi devin copleșitori și mențin o stare de suferință.
Procesul psihoterapeutic este cel care ne ajută să modificăm din acești factori determinanți și să rescriem sau chiar să formăm noi căi neurale.
Cătălina Dumitrescu, psihoterapeut
Psihoterapia cognitiv-comportamentală este una dintre tehnicile terapeutice prin care putem descoperi factorii determinanți ai formării noastre și cum aceștia se reflectă în acțiunile noastre de zi cu zi. Prin tehnicile sale cu aplicabilitate comportamentală ajută la conștientizarea tiparelor cognitive distorsionate și înlocuirea lor cu unele mai sănătoase. Nu e nimic spectaculos, e doar muncă analitică a psihologiei funcționării noastre care necesită timp pentru a schimba anumiți factori determinanți, iar cei care nu pot fi modificați – acceptați.
Transformarea dată de modificarea rutelor neurale cunoscute se produce în timp, de obicei în niște ani, tocmai de aceea, lucrurile de scurtă durată nu vor produce transformări majore, este nevoie de timp. Desigur, sunt mai mulți factori psihologici implicați care determină schimbarea, cum ar fi: mecanismul de rezistență care poate avea dublu rol – rol de protecție, dar și rol de supraviețuire. Rolul de supraviețuire este unul adaptativ în situații adverse, dar riscul este că devine rolul după care ne construim funcționalitatea în viață, ceea ce implică și o chimie predeterminată cu consecințe în sănătatea și în calitatea vieții noastre.
Cum ne raportăm la mediul extern, la factorii biologici, la societate în raport cu a avea sau nu liber arbitru mi-e greu să mă pronunț, dar totuși voi încerca să vă răspund, o voi face cu precauție, deoarece ceea ce azi știm cu certitudine, în ani poate suferi modificări și putem ajunge să descoperim noi lucruri care să răstoarne ceea ce azi cunoaștem și luăm ca certitudine.
Cred că o raportare cât mai sănătoasă la mediul extern este aceea în care înțelegem că nu putem controla moștenirea genetică care ne arată de unde venim, cine suntem și faptul că suntem rezultatul dintre biologie și mediu, iar dacă suntem norocoși să fi tras lozul bun în care suntem sănătoși, cu gene bune, fără maladii cronice, avem o inteligență medie, un mediu familial echilibrat și trăim într-o cultură socială democratică, toate acestea converg către capacitatea noastră de a ne construi o viață bună, fără lipsuri majore, cu o motivație întreținută constant pentru a face bine lumii pe care o locuim.
Cred că suntem de acord cu „efectul fluturelui” din teoria haosului care sugerează că variații sensibile inițiate într-un sistem pot duce la rezultate extrem de diferite pe termen lung. Modul determinist care susține teoria lipsei liberului arbitru poate fi înțeles prin faptul că, un sistem chiar și determinist poate avea elemente complexe și impredictibile care suferă modificări datorită sensibilității variațiilor factorilor de interacțiune din mediu, iar ceea ce pare reducționist nu mai rămâne așa, suferă modificări date de lipsa alegerii personale.
Mario Barangea, doctorand în filosofie: „Pe lângă datul liberului arbitru, trebuie să intre în joc și alte virtuți – discernământul, curiozitatea pozitivă, atenția, răbdarea chiar“
Reducționismul teoriei lui Robert Sapolsky, nu neapărat o virtute a unui text filosofic, funcționează de minune într-o atmosferă scientistă, gata pregătită pentru a prelua astfel de ipoteze care-s menite să confirme avansul tehnic/tehnologic.
Într-o lume pe cale de a se digitaliza, automatizarea se cere reflectată și în acest tip de enunțuri, ce vor să ofere o cheie universală cu care să fie deschise/ închise și cele ale biologiei, și cele ale culturii umane.
„O soluție ar fi reîntoarcerea la un model clasic de gândire, de evaluare a lucrurilor: un progres personal prin etica virtuților, ca într-o tipologie aristotelică.”
Mario Barangea, filosof
Filosofii care au deschis discuția despre determinism
O asemenea temă a însoțit de la începuturile reflecției autonome gândirea omului, ar însemna să facem o istorie pe scurt a filosofiei. Dar îmi dau seama că spațiul textului e cât se poate de limitat, așa că o să menționez doar câțiva autori. Dintre moderni, voi începe cu Descartes și cu ideea lui că avem libertate infinită, dar putere limitată.
Voi continua cu Spinoza și cu „sentința” determinismului absolut, afirmând în siaj că subiectul uman e expus fără excepții necesității cauzale. Pentru unul ca David Hume, rațiunea umană și funcționarea ei vor releva felul în care voința se va pune în mișcare pentru a alege ceea ce trebuie ales. Așadar un determinism controlat de raționalitate la Hume, foarte diferit de modul în care Kant vede lucrurile.
Pentru Kant, voința manevrată de rațiunea care pune în regulă pasiunile și dorințele e doar una dintre posibilități. Dar, în genere, rațiunea nu se poate fi integră dacă se află în bătaia vânturilor pasiunilor și dorințelor. Motorul care o pune în mișcare este în însăși constituția ei.
Wittgenstein, ca să ajung în timpuri mai recente, se întreabă dacă experiența contribuie cu ceva la libertatea noastră de voință. Fără să ofere neapărat soluții și ferindu-se de răspunsuri definitive, Wittgenstein este interesat mai degrabă de deschiderea subiectului.
Filosofia oferă pregătirea terenului pentru însămânțarea cu întrebări relevante. Răspunsurile sunt dezbătute inclusiv de alte domenii ale cunoașterii: neurobiologie, psihologie etc.
Sinele și mediul extern
Afirmația autorului Robert Sapolsky „Nu ne schimbăm, nu alegem să ne schimbăm. Dar sigur suntem transformați de mediul extern.”îmi pare îndrăzneață, dar nu cumva lasă mult în urmă capacitatea individului de a-și deschide lumea? „Sine” e un cuvânt dificil cu o istorie întrucâtva obscură. E ca și cum ne-am consuma timpul urmărind fluxul schimbărilor din exterior pentru a ne putea alinia acestora.
Să presupunem că e consistența distilată a vieții noastre interioare. Atunci relația Sine-context e foarte, foarte strânsă. Indisolubil legată. Sinele se construiește, apare în ocurențe, datorită adaptărilor de profunzime la context. Iar contextul însuși n-ar avea sens dacă n-ar fi un Sine care să-l observe, să-l viziteze, să-l transforme neîncetat.
Ce înseamnă, de fapt, schimbarea în ecuația vieții unui individ
Cred că schimbarea de genul acesta are coordonatele esențiale ale oricărui alt tip de schimb – dau ceva ca să primesc ceva. Nu sunt sigur că există posibilitatea schimbării dacă nu e însoțită de necesitatea renunțării.
Trebuie să lăsăm în urmă, să ne desprindem, să ne detașăm de ceea ce îngreunează mersul ca să putem respira fără presiuni aerul ce ne va da energia de a merge spre țintă.
„Oricând un criminal poate să scape de învinuire blamând circumstanțele determinante“
Ambele viziuni (n.a. aceea că lipsa liberului arbitru poate aduce cu sine empatie, compasiune, înțelegerea naturii noastre biologice sau, din contră, poate genera și mai mult haos prin nevoia de a reînțelege sistemele ce țin de moralitate, pedeapsă, adversitate) mi se par totalizatoare, ca să nu zic totalitare. Lipsa liberului arbitru poate la fel de bine să aducă la lumină și contrariul celor afirmate de dr. Sapolsky. Într-o lume lipsită de liberul arbitru suntem mai atenți cu etica relațiilor inter-umane, având în vedere că nu mai există altă întemeiere pentru ceea ce suntem și facem decât convențiile etice.
Pe de altă parte, nu se mai pot găsi decât cu mare greutate, dacă nu chiar construite artificial, justificări reale pentru acțiunile noastre. Oricând un criminal poate să scape de învinuire blamând circumstanțele determinante. Și iată cum ambii poli coexistă. O soluție ar fi reîntoarcerea la un model clasic de gândire, de evaluare a lucrurilor: un progres personal prin etica virtuților, ca într-o tipologie aristotelică sau (auto)educarea morală stăruitoare ca un exercițiu spiritual ca într-o propunere platoniciană.
Avem sau nu liber arbitru?
Personal, sunt convins de existența liberului arbitru. Rămâne să constatăm ce facem realmente cu această evidență. Suntem liberi, într-adevăr, dar ce facem cu libertatea noastră? Facem ceva cu ea? E nevoie, cred, de ceva mai mult decât de o constatare.
E nevoie de acțiune. Iar pentru asta trebuie să intre în joc, pe lângă datul liberului arbitru, și alte virtuți – discernământul, curiozitatea pozitivă, atenția, răbdarea chiar.
FOTO: Shutterstock
