Cum e să trăiești cu depresie anxioasă, când toate gândurile „te hăituie”

„Mă simțeam ca și cum mă hăituiau toate gândurile mele“ sau cum e să trăiești cu depresie anxioasă

Miruna are 39 de ani, e căsătorită, are doi copii și un job bun, cu program flexibil. Sună de vis, nu-i așa? După ce a născut, Miruna a intrat în depresie postnatală. După ce a aflat că fiica ei cea mare are autism, a intrat în depresie anxioasă. După ce a trecut de mai multe ori prin doliu, după ce viața ei de cuplu era să se destrame de câteva ori, după ce a realizat că viața ei nu va mai fi vreodată așa cum își imagina, a apelat la ajutor specializat, adică la psiholog și psihiatru, iar acum se menține pe linia de plutire. În completarea poveștii ei, Sorin Pletea, medic primar psihiatru, vorbește despre tipurile de depresie, despre tulburarea mixtă depresiv-anxioasă, în care ai și simptome de depresie, și de anxietate în măsuri oarecum egale, precum și despre ce efecte poate avea asupra părinților diagnosticarea cu autism a propriului copil.

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia“.

Vorbesc cu Miruna printr-un apel video. Îmi spune, pe scurt, că are 39 de ani, e căsătorită, are o fiică de 11 ani și jumătate și una de 5 ani și că lucrează în domeniul pharma. E o femeie dinamică și hotărâtă. Nu pierde timpul pentru că nu are timp de pierdut, așa că îi dă la desene fiicei ei celei mici, se refugiază în bucătărie și intrăm direct în problemă.

În continuare, povestea de viață a Mirunei e spusă pe capitole, pentru că în felul acesta e mai ușor de urmărit. Însă imaginează-ți că greutățile vieții, când vin, nu țin cont de capitole, nu au o ordine cronologică. Uneori, problemele vin grămadă, două-trei deodată, nu așteaptă să se termine una ca să înceapă alta și nu-ți dau timp de respiro. Așa a fost în cazul ei. 

Depresia postnatală, începutul unui șir de probleme și depresii

Până în 28 de ani, vârsta la care a născut, viața Mirunei se împărțea între un job care-i plăcea și îi aducea satisfacții, o viață de cuplu frumoasă și întâlniri cu prietenii. Ce-i drept, avea o relație complicată cu mama ei, dar încerca să ignore această problemă și privea cu speranță către viitor. Și, din așa ceva, zdrang!

În 2010, la 28 de ani, Miruna a născut primul ei copil, o fată. Evenimentul – unul pe care se insistă că trebuie să fie cel mai frumos din viața unei femei – i-a dat Mirunei tot universul peste cap. Lumea, așa cum o știa ea, s-a modificat dramatic. 

„După naștere, am avut o stare absolut sinistră. La vremea aia, încă nu făcusem niciodată dezvoltare personală și încă șinele gândirii mele erau în zona magică. Credeam nu numai că viața mea o să continue așa cum era, dar o să se și îmbunătățească. Și copilul va fi o minune, pe mine mă va ajuta multă lume sau în orice caz voi avea ajutorul de care voi avea nevoie și eu o să mă bucur de copil și o să fie o experiență minunată. Ce să vezi, n-a fost să fie!“, spune Miruna, cu o autoironie pe care o păstrează pe toată durata discuției.

Un alt motiv de depresie după ce a născut a fost că, în sarcină, s-a îngrășat 50 de kilograme. „Eram cisternă“, spune ea.

„După ce a venit copilul, nu îmi mai recunoșteam corpul, viața, nimic! Devenisem numai un instrument însuflețit de îngrijirea copilului. Plus celelalte așteptări, că presiunea din exterior era să performez în continuare în celelalte roluri: de prietenă, de soție, de iubită, de copil al unei mame foarte solicitante.“

În prima parte a maternității, Miruna a primit ajutor din partea mamei ei, dar nu a fost ajutorul de care ea avea nevoie. Venea dimineața, stătea la vorbă, la ciorbă, cum zice Miruna, adică mai mult la povești, după care, după amiaza pe la 5.00, când copilul devenea mai agitat, iar ea mai obosită, mama Mirunei pleca, pentru că avea de urmărit un serial.

„I-am spus că mi-ar fi de ajutor să scoată copilul puțin pe afară la ora aia, dar mi-a zis că ea după 5.00 are programul ei. Și mi-a fost foarte greu. Copilul plângea, nu sugea, am avut multe probleme, la șapte zile m-am internat cu fiica mea, am stat la terapie intensivă vreo săptămână, cu ea în incubator și cu mine pe un scaun, lăuză, nu mai eram om“, își amintește.

Nici nu mai știe câți nu i-au zis – și dintre cunoscuți, și dintre medici și asistente – că fiica ei e agitată pentru că o simte. „Vă simte, doamnă!“, o atitudine nocivă cu care multe mame se confruntă și de care nici Miruna nu a scăpat, o atitudine care duce la puternice sentimente de vinovăție și la convingerea că nimeni nu înțelege prin ce treci.

Prima depresie pe care a experimentat-o a fost cea postnatală.

Greutatea maternității prin contrast cu felul în care arăta viața ei înainte a aruncat-o într-o depresie postnatală pe care nu a înțeles-o atunci, deci nu a știut cum să o gestioneze. Nici cei din jur nu au înțeles-o și nu au îndrumat-o spre un specialist sau, bănuiește Miruna, nu că n-au văzut-o, ci mai degrabă au preferat să ignore problema decât să o confrunte: „După ce mi-am mai revenit, mă uitam în urmă și mă gândeam că totuși fac parte dintr-o familie de intelectuali. Trebuia să mă fi dus undeva! Ulterior am văzut niște înregistrări cu copilul, dar mă vedeam și eu în ele. De la o poștă se vedea că sunt dusă cu capul total! O privire pierdută, o voce care nu era a mea, lălăită, ziceai că sunt drogată. Mă gândeam: nu a văzut nimeni? Eu cred că au văzut, dar nu a vrut nimeni să se bage și să-și asume nicio responsabilitate. Încă așa cred și în ziua de azi, că e mai ușor să nu te uiți, că, dacă te uiți, trebuie să faci ceva“.

„Veneam dintr-o relație toxică cu mama mea“

Dacă, înainte de naștere, mama îi reproșa că iese în oraș și se distrează în timp ce ea e tristă, după ce a devenit bunică, dependența femeii s-a mascat într-o formă de ajutor, însă în niciun caz cel de care Miruna avea nevoie. „Ajutor, cucu. Eu veneam dintr-o relație toxică de nu se poate cu mama mea. Ea oricum îmi dăduse greu drumul să plec de acasă și să mă căsătoresc. Discuțiile erau de genul pleci, mă înlocuiești pe mine, mor dacă nu ești lângă mine, povestește Miruna.

În copilărie, a locuit cu mama și cu tatăl ei. El era absent emoțional, ea – medic de profesie, dar cu o viață personală foarte tristă – s-a agățat de Miruna toată viața, iar această codependență a fost sursa multor probleme.

„Pur și simplu, mama m-a făcut, ea s-a ocupat de mine și eram rațiunea ei de a trăi, atunci când voia ea. Pentru că ea avea și viața ei personală, în care eu să nu fi intrat vreodată. Eu nu trebuia să am granițe, eu eram cea care nu trebuia să aibă o individualitate și o viață privată, dar ea, da.“

„Am fost făcută nebună. Toți mi-au fost împotrivă“

Pe măsură ce copilul creștea, stresul, în loc să se disperseze, creștea. Miruna a început să creadă că ceva nu e în regulă cu fiica ei, după felul în care cea mică plângea, mânca și după cum nu se liniștea la contactul cu corpul. Apoi, când a venit vârsta diversificării, au apărut alte probleme: „Au fost luni de zile în care făceam câte cinci feluri de mâncare proaspătă să încerc să-i dau copilului. Din nou, mi le arunca pe toate. Faza asta m-a dus în beznă, e sinistru să faci atâtea! O lăsam să dea și pe lustră, mâzgălea pereții, tot, am încercat tot!“.

Fiica ei trecuse de 1 an și se hrănea numai cu lapte, niște budinci și biscuiți Oreo. A fost momentul în care Miruna a decis că trebuie să meargă nu numai pe la pediatri, care oricum nu înțelegeau ce i se întâmplă și o sfătuiau să-i dea copilului supă și pește pe plită, ci și pe la psihologi pentru copii.

„Starea mea se agrava, cu atât mai mult cu cât devenise evident că am un copil diferit de ceilalți. Și am început să alerg pe la psihologi pediatri, moment în care familia mi s-a pus împotrivă, pentru că eu am zis «Copilul e autist». În secunda aia, am fost făcută nebună. Toți mi-au fost împotrivă. Nu numai că mi-au fost împotrivă, dar au început și cu tâmpenii, mi-au spus că mă duc la psihiatru ca să-i dea pastile copilului și să-i ardă creierii.“

Nici cu mersul la psihologi pediatri nu a avut succes. Pentru că fiica ei era un copil care manifesta curiozitate și zâmbea, niciunul nu a suspectat probleme. În schimb, cu toții au considerat îngrijorarea Mirunei drept exagerare și i-au recomandat tratament.

„Nu părea nimic în neregulă – atâta că fiica mea nu vorbea, atâta că nu se juca corespunzător, atâta că alinia, nu mânca, nu dormea, dar nu era nimic îngrijorător, pentru că la față și într-o interacțiune sumară de 30 de minute nu făcea crize. Și m-au trimis pe mine acasă cu medicație: mergeți, doamnă să vă tratați, adică sugerau că eu sunt nebună“, spune Miruna, cu aceeași autoironie.  

Începând cu 1 an și jumătate până după 3 ani ai fiicei ei, așa a fost viața Mirunei. Cu ea umblând prin medici, pentru că avea impresia că e ceva în neregulă cu copilul, și cu familia și toți specialiștii spunându-i că, de fapt, ea e în neregulă.

„Copilul avea autism cât casa, atipic, urât“

Cea mai frumoasă perioadă din viața unei femei, cum dictează societatea despre primii ani de maternitate, a fost, pentru Miruna, o negură. Depresia postnatală s-a prelungit cu teama de-a avea un copil cu tulburări din spectrul autist combinată cu sentimentul că nimeni nu o susține în îngrijorare și nu îi aude temerile, ba chiar o consideră nebună și exagerată.

Nu trecea zi în care să nu-și spună că e blestemată. „Mie îmi era evident că sunt probleme, copilul nu era atașat de mine, eu nu trăiam plăcerea, pur și simplu nu aveam ce plăcere să trăiesc, nimeni nu mă ajuta și toți mă făceau nebună. Copilul meu nu vorbea, nu mânca, nu număra, eu mă duceam la doctori și toți spuneau că sunt nebună. E groaznic! Eu eram 100% convinsă de lucruri și, cu toate astea, specialiștii mă făceau nebună“, mărturisește ea.

„Mă duceam din ce în ce mai rău cu capul. Soțul meu nu se implica, stătea deoparte. Eu cu copilul, după fiecare vizită la medic, mă gândeam: hai că mi se pare, hai că mi se pare, și mai așteptam câteva luni până să mai fac o vizită. Așa am umblat trei ani și ceva, până am ajuns undeva și am aflat: copilul avea autism cât casa, atipic, urât.“

Greutatea unui diagnostic și terapiile

Când a găsit, în sfârșit, un medic care să-i diagnosticheze corect fiica, reacția acestuia a fost: ce ați făcut, de ce ați așteptat până acum? „Pentru că, la autism, trebuie să începi terapia la 1 an jumate, copilul nostru avea deja 3 ani și șase luni, era bătrân pentru recuperare, autismul se recuperează foarte greu.“

Soțul Mirunei a fost o lungă perioadă de timp în negare în ceea ce privește problemele copilului. Îi zicea că i se pare, că e ea stresată și că, de fapt, nu se întâmplă nimic. Și, când toți cei din jur îți spun că ți se pare, începi să te îndoiești de propria realitate. Prin urmare, atunci când a obținut un diagnostic, Miruna l-a luat cu ea în cabinet pe cumnatul ei, fratele soțului, cu scopul clar ca acesta să-i susțină, ulterior, bucata de realitate.

Vino cu mine, s-auzi tu și să-i spui tu, ca de la frate la frate. I-am zis care e situația și i-am mai zis: Pentru mine sunt doar două variante: ești cu mine sau ieși acum pe ușă. A tăcut o vreme, după care a zis facem ce e de făcut“, își amintește Miruna și recunoaște că acest facem ce e de făcut a însemnat că, de fapt, unul a rămas mai înăuntrul problemei, unul mai în afara ei.

Miruna nu a apucat să treacă de șocul unui astfel de diagnostic, pentru că a trebuit să se mobilizeze. Imediat după diagnosticare, în 2013, familia formată din cei doi părinți și fiică a intrat într-un lung proces de terapie de recuperare. Recuperarea copilului cu tulburări din spectrul autist nu înseamnă numai ședințe de terapie pentru copil, procesul este unul îndelungat și solicitant atât psihic, cât și financiar, pentru toți cei din jur.

„Nu vrei să știi cât costă terapia. Au fost 8.000 de lei pe lună ani de zile, numai terapia, fără materiale de terapie. Nu mai spun că a venit terapeutul în casă și mi-a schimbat și mobila, și perdelele. Aveam niște perdele cu model și mi-a zis că modelul îi distrage atenția copilului. Îi cumpăram jucării și toate trebuiau cumpărate în dublu exemplar, că el avea o umbră (n.r. – terapeutul însoțitor al copilului cu autism se numește umbră sau shadow, în limba engleză). Terapeutul făcea cu un set de jucării, iar copilul trebuia să imite“, explică Miruna.

Chiar și așa, acum opt ani, când au început ei recuperarea, în România nu existau cine știe ce materiale pentru terapia copiilor cu autism. Așa că Miruna, după ce mergea la serviciu și făcea față îndatoririlor casnice obișnuite, noaptea, când ceilalți se puneau la somn, se apuca să facă materiale ajutătoare pentru terapie: „Cumpăram foi, plăci și placaje de la Arhitectură și construiam, tăiam și coloram, făceam imagini, litere, cifre. Toate astea, noaptea, desigur, când altcândva?“

Ea a dus greul acțiunilor, iar soțul ei a fost responsabil cu suportul emoțional pentru copil. „Copilul își găsea refugiul emoțional la tată, nu la mine. Eu eram mai rece, în terapie s-a lucrat ani de zile pe deconectarea emoțională dintre mine și copil, care s-a rezolvat recent. Pentru că eu eram robot, un robot care făcea, care făcea, care făcea.“

Și tot așa a ținut-o de la 3 ani și jumătate ai copilului, până recent. Acum, fiica Mirunei are 11 ani și jumătate și e recuperatăîntr-un mod satisfăcător. „Acum suntem bine“, spune Miruna. Dar, până la acest bine, a trecut mult timp de chin.

La psiholog

La o lună și jumătate după ce fiica ei a intrat în terapie, deci la 31 de ani ai ei, Miruna s-a dus pentru prima dată la psiholog, ca să față diagnosticului, procesului pe care îl presupune terapia de recuperare și faptului că structura familiei ei se dezbinase complet.

Nu a fost de ajuns că i s-a confirmat diagnosticul complicat al fiicei ei, nici că viața ei de cuplu era pusă la grea încercare, nici că trebuia să muncească zi-lumină ca să-și mențină familia pe linia de plutire. A trebuit să treacă, din nou, prin șantajul emoțional al mamei ei, care îi comunicase că ea moare, pentru că Miruna nu mai avea timp pentru ea.

„În terapia de acum șapte ani, îmi aduc aminte că una dintre întrebările halucinante pentru mine atunci era: dacă ai avea o oră liberă, ce ai face cu ea? A durat ședințe întregi în care eu să pot să fac măcar exercițiul de a imagina o oră liberă, pentru mine. O altă chestie care m-a marcat în terapie a fost întrebarea cine ești? Când psihoterapeutul mă întreba cine sunt, începeam să turui ce fac. A durat ani întregi ca eu să pot să înțeleg diferența între cine sunt și ce fac“, spune acum Miruna.

La începutul procesului de dezvoltare personală, Miruna era copleșită și nu înțelegea cum ar putea vreodată să își facă timp pentru ea însăși.

După aproape un an și jumătate de psihoterapie individuală o dată pe săptămână, a început să se simtă mai bine. A înțeles că a trecut prin etapa gândirii magice, în care așteptările ei de la viață au fost nerealiste, și-a înțeles și relația cu mama, și urma ca, după o pauză, să reia procesul terapeutic.

Depresia și moartea mamei

Spuneam, la începutul acestui articol, că problemele de viață nu așteaptă să se încheie un capitol ca să înceapă altul. Iar povestea Mirunei e exemplul perfect că o problemă nu vine niciodată singură.

La scurt timp după ce fiica ei a fost diagnosticată cu autism și Miruna și-a început propriul proces psihoterapeutic, mama ei, care până atunci o șantajase emoțional în fiecare moment în care se simțise abandonată, chiar s-a îmbolnăvit.

„În momentul în care s-a confirmat diagnosticul fetei mele mari, timpul meu și răbdarea pentru maică-mea s-au redus la zero și m-a anunțat că ea va muri pentru că eu am abandonat-o în favoarea copilului. Într-un an de zile maică-mea – săraca – nu mai era om. A intrat într-o depresie urâtă.“

Numai că depresia mamei ei nu era doar depresie, ci s-a dovedit a fi cancer la creier. Iar lucrurile nu s-au oprit nici aici: „În octombrie 2015 am început eu terapia mea, în decembrie mama s-a operat, după care, în șase luni, ea a murit. Noi am continuat terapia copilului și terapia mea, iar apoi ne-a murit și prietenul cel mai bun, care era și nașul copilului, moment în care a intrat și bărbată-meu în depresie. Și, uite-așa, am dus-o când unul, când altul“.

Miruna avea atunci 33 de ani.

„Jobul a fost singura mea supapă“

Miruna se declară carieristă. Are un loc de muncă bun, care îi place și care i-a dat mereu satisfacții, care i-a permis să aibă un program flexibil, în așa fel încât să jongleze cu terapia, grădinița, școala, casa, un job care i-a dat voie, în fond, să mai fugă de apăsarea vieții de zi cu zi.

„M-am ținut cu dinții de viața profesională. E singurul lucru care nu a avut de suferit decât că i-am pus eu frână la un moment dat. Puteam să urc mult mai mult în ierarhia pieței și a companiei, dar am stabilit să pun o frână ca să pot să văd și de copii“, spune ea, conștientă de faptul că serviciul a fost un refugiu.

Niciodată nu a lucrat cu program redus, pentru că nu a vrut. După prima naștere, s-a întors la serviciu când fiica ei avea 1 an și două luni. La a doua, după cinci luni. „Modalitatea de lucru este flexibilă și eu am putut să-mi duc și să-mi iau copiii la și de la activități. În rest, că muncesc la 1.00 noaptea nu contează. Eu, fără serviciu, eram nebună. A fost singura mea supapă“, spune Miruna.

Relația de cuplu, „o vază spartă în mii de bucățele și lipită de nu știu câte ori“

La început, când Miruna era complet nemulțumită și speriată de felul în care se transformase viața ei ca mamă, soțul ei a reacționat total diferit. S-a bucurat enorm de copil, era extrem de încântat de experiența de tată, ba chiar avea o relație bună cu bebelușa, care părea să se liniștească în prezența lui. Asta n-a însemnat că a avut energie să o ajute pe Miruna. Dimpotrivă. Certurile dintre cei doi parteneri au început să fie din ce în ce mai dese.

El îi reproșa că ea e tot timpul mohorâtă și tristă, ea îi reproșa că lui nu i s-a modificat viața într-o măsură atât de mare: „Soțul meu se trezea cu mine, m-a ajutat în sensul ăsta și îi era foarte drag de copil, iar eu eram cu atât mai supărată cu cât nu aveam atâta drag de copil ca el, pentru că pe mine copilul mă respingea. Pentru mine erau doar presiunea responsabilității și vinovăția. Îi spuneam soțului meu: Păi sigur, că pentru tine viața s-a schimbat numai într-o anumită măsură, că tu continui să trăiești la fel până la 6.00 seara, când vii de la serviciu. Normal că ai mai multă disponibilitate când stai trei ore cu copilul. Cumva, îl invidiam“.

Și ăsta a fost doar începutul. Pe măsură ce copilul a crescut și Miruna a devenit din ce în ce mai preocupată de problemele pe care le intuia la copil, partenerul ei a început să bată în retragere și să petreacă din ce în ce mai mult timp în afara casei. Evident, acest lucru a afectat viața de cuplu.

Comunicarea în cuplu aproape că a dispărut după ce copilul lor cel mare a fost diagnosticat cu autism.

O întreb pe Miruna cum a fost pentru ei să afle că au un copil cu autism. „Copleșitor și devastator“, răspunde ea rapid și sec, de parcă n-ar vorbi despre viața ei, de parcă și-ar fi pus singură de atât de multe ori întrebarea asta, încât răspunsul o lasă rece.

„Noi suntem o vază spartă în mii de bucățele și lipită de nu știu câte ori. Avem o rezistență. Oricum, toată lumea zice că suntem printre excepțiile care confirmă regula. Că, de fapt, peste 80% dintre cupluri se despart în primul an de la aflarea diagnosticului.“

Și cum putea să fie altfel, când, la început, terapia fiicei lor însemna patru-șase ore pe zi, timp în care ei, părinții, își vedeau de locurile de muncă, să poată susține cheltuielile, după care timpul petrecut împreună în familie însemna tot terapie?

„Pentru că copilul meu nu vorbea, au fost ani în care nu au mai existat discuții unu la unu între mine și soț. Atunci când eram împreună acasă, el punea o întrebare: Ce e asta? Copilul nu răspundea, iar eu trebuia să mă duc în spatele lui și să zic Spune: cană. Și copilul spunea cană. După care, el: Ce e în cană? Și eu trebuia să spun Spune: apă! Deci în asta se transformase viața noastră. Și îți dai seama că te tâmpești. El nu mai voia să vină acasă, că de ce să vrei?, iar eu nu mai știam de capul meu“, explică Miruna cu un zâmbet amar.

În timp ce treceau prin toate aceste provocări, moartea unui prieten apropiat, nașul fiicei lor, l-a aruncat și pe soțul ei în depresie. A făcut trei ani și jumătate de psihoterapie și, pentru că nu a fost suficient să-l scoată din starea de apatie în care intrase, a avut nevoie și de un tratament psihiatric pe care l-a urmat în jur de un an.

„Acum suntem bine“, spune Miruna, „dar acest bine înseamnă că suntem într-un echilibru pe care îl ținem cu foarte multă atenție și cu foarte mult control de sine și conștiință de sine. Asta înseamnă bine în ziua de azi. Este un mers pe sârmă, însă suntem amândoi cu picioarele pe sârmă. Cam așa merg lucrurile.“

Echilibrul pe care l-au găsit cei doi înseamnă, de fapt, un echilibru individual pe care și l-a găsit fiecare pe unde a putut. El lucrează mult, iar ea și-a reformulat întregul sistem de așteptări pe care îl avea în legătură cu ideea de relație de cuplu și, de fapt, în legătură cu întreaga viață: „Am lucrat continuu la modificarea orizontului de așteptări și, dacă se poate, pe no expectations (n.r. – fără așteptări). Că, altfel, nu se putea“.

Al doilea copil

La doi ani după moartea mamei ei, cuplul spart în mii de bucățele și lipit în nenumărate rânduri a decis să mai facă un copil. Hotărârea a venit foarte ciudat, spune Miruna, dar, de fapt, nu e atât de ciudat. Multe cupluri care au copii atipici decid să aibă un al doilea copil care, la maturitate, să fie sprijin pentru copilul cu probleme. Decizia nu e una corectă, spun psihologii, pentru că înseamnă o presiune uriașă pentru cel de-al doilea copil. Însă, în realitate, cam așa stau lucrurile. Așa a fost și la ei.

„Vorbeam despre copii și s-a nimerit să zicem: Încercăm să mai facem un copil, în cazul în care avem noroc și iese ok, să-i fie de ajutor celuilalt? Că, de fapt, despre asta a fost vorba. Ăsta a fost gândul, de fapt, pentru că e greu pentru cei atipici. M-am gândit că am două șanse mari: 50% să iasă ok, 50% să iasă la fel (n.r. – cu autism). Și am zis ok, să vedem ce se-ntâmplă“, mărturisește Miruna.

Cea de-a doua sarcină a fost una pe care o descrie ca fiind minunată. După o perioadă de fericire, după ce a născut, a rămas din nou acasă, singură, cu amândouă fiicele. A rezistat cinci luni, după care, ca să se repună în funcțiune, s-a întors la serviciu.

Atunci, fiica cea mare mergea la școală și apoi la afterschool, cu tot cu terapeutul însoțitor. Cu cea mică a stat soacra ei, care i-a fost sprijin și a ajutat-o, de fapt, cu ambii copii, până când cea mică a împlinit 1 an și șase luni.

Dar, cum spuneam, o nenorocire nu vine niciodată singură. Cel puțin nu în povestea Mirunei.

Când fiica cea mică a făcut 1 an și jumătate, s-a îmbolnăvit și soacra ei. Tot de cancer. „Și nu am mai putut, am clacat. Ăsta a fost momentul în care am ajuns și la psihiatru, că m-au apucat și crizele de anxietate.“

Atunci, sistemul întregii familii s-a dat iar peste cap. Soacra a început să se trateze de cancer, fiica cea mare trebuia să continue terapia, fiica cea mică a intrat la o grădiniță particulară și, în scurt timp, a început și ea o terapie de dezvoltare a limbajului, pentru că nu vorbea suficient din cauza faptului că-și imita sora, iar Miruna a ajuns la psihiatru.

La psihiatru: depresie anxioasă

Avea 37 de ani și era la birou – singurul loc în care se mai relaxa – când a simțit că o apucă anxietatea și n-a mai putut să se miște și să vorbească. Deloc. Colegii au chemat ambulanța și Miruna a ajuns la spital, unde i s-a administrat un anxiolitic. „Dar creierul meu era atât de stresat că eu, după ce am primit anxiolitic pe venă, în loc să dorm, m-am ridicat și am plecat pe picioare“, spune ea. Tot atunci, a aflat că ceea ce trăise era un atac de panică și că e bine să meargă la un psihiatru.

Prin urmare, s-a dus la un psihiatru pe care îl cunoștea și, pentru diagnosticul de depresie anxioasă, a primit, două luni, tratament cu antidepresiv, anxiolitic și antipsihotic.

„Acest cocktail (n.r. – combinație de medicamente) mi-a dat un unplugged (n.r. – a ajutat-o să se deconecteze). A fost, de altfel, și prima dată când mi-am luat medical de două săptămâni și am stat acasă cât timp copiii erau plecați“, spune Miruna. Pentru prima dată după mulți ani, avea timp în care era doar ea.

Medicația a avut efectul dorit în cazul ei, așa că, după două luni a renunțat la anxiolitic și la antipsihotic. Antidepresivul a fămas în continuare, în doza cea mai mică, pentru doi ani. „Nu se putea fără. După șase luni am încercat să-l scot, dar nu a mers, m-a apucat direct. Deveneam nervoasă și grija mea cea mai mare era că, atunci când devin nervoasă, țip și la copii. Adică pentru mine semnalul e clar: când autocontrolul nu mai funcționează și își fac loc crize de furie, trebuie să merg la medic. Când țipi pentru o cană sau pentru niște teme, ăla e semnalul că în spate sunt multe adunate“, spune Miruna.

În tulburarea mixtă depresiv-anxioasă, simptomele de depresie și cele de anxietate apar în măsuri aproximativ egale.

Cum se simte depresia în cazul tău?   

Ca o presiune, o simțeam ca și cum eram hăituită. Ca și cum mă hăituiau toate gândurile mele, care deveneau deodată ale lumii, ale Cosmosului, și mă hăituiau pe mine. Gânduri–probleme, gânduri–probleme, de îmi bubuia capul de o vâjâială. Aveam senzația că îmi bagă cineva capul cu gânduri cu tot la mașina de spălat la 400 de rotații pe minut. O hiperturare în capul meu, pe care nu reușeam să o potolesc. Iar în episoadele acute intram în nemișcare.

Spre deosebire de mine, în depresie, soțul meu nu mai avea emoții. Zicea că nu mai simte nici bucurie, nici tristețe, nici durere, nici preocupare – nimic. Blank. Eu nu am avut genul ăsta de depresie, la mine crește nivelul de anxietate, mă apucă o teamă.

Nu a fost singura dată când Miruna a avut atacuri de panică manifestate prin nemișcare. A mai avut mai târziu două sau trei, dar acum a învățat să lucreze cu ele, să și le gestioneze.

„Mentenanța de psihoterapie și pastile rămâne un fel de igienă a minții“

După toate experiențele neplăcute prin care a trecut, după ce a făcut dezvoltare personală la psiholog și a trecut și prin experiența tratamentului psihiatric, Miruna știe acum să-și înțeleagă stările și, de obicei, să anticipeze punctele critice. Nu mai așteaptă să ajungă în zone atât de negre și respectă un proces de îngrijire psihică pe care îl numește mentenanță. Ca la calculatoare. Are grijă de sistemul ei de operare. De psihicul și de emoțiile ei.

„Când se întâmplă să simt că îmi urcă levelul (n.r. – nivelul de depresie și anxietate) mă adresez, pentru mentenanță, la psihoterapie și, la nevoie, iau anxiolitice de urgență. De atunci, am psihiatrul meu, la care merg regulat, nu numai când am nevoie. Pentru mine, mentenanța de psihoterapie și pastile rămâne un fel de igienă a minții, ca eu să pot să funcționez. Mi se pare absolut necesar.“

Miruna își amintește cum era ea înainte să facă psihoterapie. Ca un om isteric și nebun, se descrie ea. Țipetele, agitația, lipsa de control și de cenzură erau la ordinea zilei. Spune că a învățat să-i audă și să-i asculte pe cei din jur numai mulțumită psihoterapiei. Acum, de când lucrează la conștientizare, la controlul de sine și, per total, la sănătatea ei psihică și emoțională, lucrurile sunt mult mai bune. Chiar dacă mai apar momente când e în pericol să escaladeze, nu-și mai dă voie să piardă controlul și cere ajutor. Se folosește de ceea ce se numește o psihoterapie de urgență, adică își programează o ședință la psiholog ca să discute despre ce o frământă mai tare, după care se calmează.

Planuri de viitor legate de terapie și independență

În această perioadă din viața ei, Miruna se gândește să reia o terapie de lungă durată cu un psihoterapeut specializat pe traumă, care să o ajute să integreze experiența prin care trece ca părinte de copil cu autism, o experiență foarte greu de dus. Ca părinte de copil cu autism, mai spune ea, nu ai de ales decât să mergi înainte, să faci față și să nu te lași. Una e să accepți că ai un copil cu cerințe speciale, alta e să accepți felul în care a avea un copil cu autism îți influențează major toate celelalte planuri ale vieții, planuri care nu presupun rolul de mamă.

„E momentul în care cred că m-ar ajuta să mă uit din nou și la celelalte roluri ale mele. Eu nu m-am lăsat: în continuare îmi fac părul, îmi fac unghiile, dar aceste lucruri, în realitate, nu spun foarte multe despre rolul meu de femeie, pe interior. Dacă nu le-aș fi făcut nici pe astea, aș fi înnebunit de tot. Dar acum, pentru că lucrurile sunt mai în echilibru, pot să mă ocup și de mine și să fac o terapie mai de durată, nu numai una de urgență.“

Miruna e optimistă și ambițioasă. Planurile ei de viitor înseamnă că vrea să aibă grijă de ea și să-și continue viața într-un mod care să o ducă în punctul în care să le poată da libertate și independență fiicelor ei: „Să fim entități separate eu și copiii mei, fără să fim dependenți unii de alții, exceptând dependența vârstei“.

De fapt, orice om, indiferent de greutățile prin care trece, ar trebui să aibă acces la suportul psihic și emoțional pe care ți-l poate da mersul la psiholog: „Fiecare are o serie de probleme și pentru fiecare, problema lui e cea mai importantă. În urma mea, după ce mi-am început eu procesul, s-au dus mulți (n.r. – la psiholog) și bine le-a fost. N-am auzit pe nimeni care să se fi lăsat convins să urmeze acest traseu și să fi fost dezamăgit. A, că n-ai găsit din prima colaboratorul potrivit, asta s-a mai întâmplat! Dar odată intrat pe făgașul ăsta n-am auzit decât de bine!“.

După ce că e greu să-ți dai seama și să accepți ideea că ai nevoie de ajutor specializat – psihiatrie sau psihoterapie, combinate sau separate –, mai e și dificultatea de a accesa astfel de servicii, spune Miruna. „Să nu uităm că psihoterapia e scumpă“, adaugă ea.

„Mi se pare extrem de trist că prețurile, la ora actuală, sunt prohibitive pentru marea masă. Nu mă pot văita, mie mi-a fost greu, eu nu am ieșit din țară în țări străine cum fac alții, dar am avut bani de terapie. Dar am văzut mame ca mine, cu copii cu probleme ca ale mele care aveau nevoie de terapie la fel ca mine și care vin doar la o rețetă, nimic altceva. Trebuie mult mai mult ajutor în sensul ăsta. Poate ar trebui, cum sunt paramedicii, să existe și niște parapsihologi cu care să ventilezi (n.r. – să-ți exprimi emoțiile) în primă fază. Niște centre de-astea cum e telefonul verde, un telefon de urgență.“

Dacă vrei să poți accesa servicii de psihoterapie care să fie decontate prin Casa de Asigurări de Sănătate, intră aici ca să vezi ce trebuie să faci.

De asemenea, DepreHub a lansat un TelVerde Antidepresie – 0374.456.420 – unde sunt încurajați să sune toți cei care se află în situații de crize emoționale sau care au nevoie să fie ascultați și tratați de specialiști în domeniu.

„Dacă n-aș fi avut problemele cu copilul, cred că aș fi amânat foarte mult“

Ce te-a ajutat cel mai mult să faci față?, o întreb pe Miruna, iar răspunsul ei nu mă miră deloc. În niciun caz nu a fost vorba de o forță pogorâtă din cer, nici de dorința ei de a-și recâștiga rolul de femeie în propria viață: „Primul gând care îmi vine în minte e datoria față de copil. Aș minți să spun că a fost un țel mai înalt decât datoria, deci tot o presiune. Am zis că, și dacă mor pe altarul nebuniei, al bolilor, până la ultima suflare, e vorba de viitorul copilului. Deci asta“.

Miruna e sinceră și recunoaște că, dacă nu ar fi împins-o de la spate problemele copilului ei cel mare, care trebuiau rezolvate urgent și care presupuneau un părinte capabil să fie activ, poate că și-ar fi îngropat mult și bine alte dificultăți emoționale prin care a trecut: „Eu nu-mi permit să petrec mult timp văitându-mă sau negăsind o soluție, că fiica mea depinde de mine mai mult decât alți copii depind de mamele lor. Pe mine m-a hăituit problema, nu știu cum aș fi reacționat dacă nu aș fi avut problemele cu copilul. Dacă mă uit de câte ori am evitat să mă uit la problemele legate de căsnicie sau emoționale, tind să cred că aș fi amânat foarte mult. Că e mai ușor, când ai un moment delicat sau de cumpănă în structura familiei, să treci peste el, să faci o glumă sau să te faci că n-ai văzut, decât să te uiți la el și să-l dezbați. Am văzut atâtea căsnicii minunate în care nu se petrece nimic tragic, dar lumea de fapt se face că nu vede și că nu aude“.

Ce crezi că ar trebui să facă oamenii care își dau seama că sunt în depresie?

Nici nu știu dacă neapărat își dau seama că sunt în depresie. Dar, dacă nu se mai simt bine cu ei și nu-și găsesc locul, primul pas mi se pare că e să aibă îngăduință față de ei înșiși și în gândul lor, din capul lor, să zică «băi, nu sunt bine, nu sunt ok cu locul unde mă aflu». Chiar dacă au un soț sau soție minunat, un copil minunat, o casă superbă, un job ok, toate bune, nu a murit nimeni de COVID, chiar și-așa să recunoască «eu nu sunt bine». Primul pas e să ai curajul să zici că ceva nu merge, chiar dacă aparent totul ar trebui să fie bine sau n-ai avea motive.

După care, pasul următor e să vorbești cu cineva sau să apelezi la psiholog sau psihiatru.

Ce ar trebui să facă cei din jur, atunci când intuiesc o depresie la cineva apropiat?

În orice caz, nu să vină cu bocancii și să zică «Du-te, bă, și caută-te!». Dar să încerce să aibă o discuție, să întrebe și să susțină discuția, adică să nu o lase, să încerce să vorbească cu persoana respectivă despre cum se simte și dacă crede că are nevoie de ajutor în a căuta ajutor. Fără să acuze, fără să amenințe, fără să împingă. Că am auzit și de situații de genul «Dacă nu te duci la psiholog, divorțez». Nici așa! Că nu e așa, nu-l duci pe om cu forța. Trebuie să-i arăți că îl vezi, omul ăla trebuie să fie văzut și înțeles, și nelovit, chiar dacă el nu se poartă as expected(n.r. – cum te-ai aștepta).

Viața, azi: „Învăț să am timp și pentru mine“

De doi ani, viața Mirunei e ceva mai complicată, în sensul că lucrează de acasă, așa că nu mai are parte de răgazul pe care și-l lua de la îndatoririle casnice și de la cele de mamă. Se trezește, pregătește fetele de plecare la grădiniță și școală, lucrează și face tot felul de drumuri pe care le are de făcut, pregătește mâncarea, primește fetele acasă, apoi le ajută cu ce mai au nevoie. Deja sună mult și copleșitor, chiar dacă nu pui în ecuație și un copil cu cerințe speciale.

Pentru că recuperarea fiicei celei mari a mers foarte bine, acum aceasta e destul de independentă. Se duce singură la școală, stă singură la ore și se întoarce acasă singură. Miruna o ajută, într-adevăr, la teme. „Are nevoie în permanență de ajutor la teme. Nu că nu știe să le facă, dar îi lipsește motivația intrinsecă. Nu o interesează. În schimb, e cel mai bun cofetar. Se duce, își cumpără ingrediente, să vezi ce torturi, ce prăjituri face!“, spune Miruna.

De când lucrează la vinovăție în dezvoltarea ei personală, Miruna se simte mai bine, s-a mai relaxat. Înainte se stresa când vedea că lucrurile nu ies bine în fiecare moment, dar acum, când simte că nu mai are energie să gestioneze unele situații, își oferă libertatea de a le zice fetelor bine, duceți-vă și jucați-vă și își dă și ei însăși timp de respiro.

„Când am intrat în psihoterapie, la mine nu exista noțiunea de hobby, pentru mine existau doar lucruri care trebuiau făcute. Acum mă ocup și de mine. Citesc foarte mult, croșetez și acum vreo doi ani m-am apucat de o pasiune a mea: tarot, astrologie și numerologie. De fapt, m-am apucat să învăț să am timp și pentru mine.“

La început, fiecare episod de timp pe care și-l dedica era inutil, pentru că era plin de vinovăție. Dar, în timp, chiar dacă nu a dispărut, vinovăția s-a mai diminuat. De exemplu acum, faptul că stă de vorbă cu mine e, pentru Miruna, un timp al ei care nu o plasează în rolul de mamă, chiar dacă discuția e întreruptă de câteva ori de fiica ei cea mică: „Uite, acum stau cu cineva de vorbă, că așa am hotărât eu. Ăsta nu e un lucru necesar, nu trebuie să-l fac, puteam să nu-l fac, dar e despre mine și vorbește despre altceva decât cum fac eu terapie cu copiii sau cum le dau să mănânce sau orice altceva fac mamele“.

Miruna crede că nu te poți vindeca de depresie, dar că o poți ține în echilibru în așa fel încât să nu ajungi copleșit. „Eu nu mă simt într-o depresie, eu sunt într-o permanentă căutare și remodelare a vieții și am nevoie de psihoterapie uneori ca să ventilez și ca să mă repun pe șine“, spune ea.

Acum, Miruna se consideră norocoasă. Norocoasă că și-a recuperat copilul, că s-a recuperat pe sine suficient, că și-a recuperat căsnicia suficient. Uneori, suficient înseamnă bine, înseamnă echilibru, chiar dacă el e unul încă fragil:

„Sigur, tindem spre mai bine, dar e minunat așa cum este, eu am ieșit din beznă! Cu ce gând închei? Că stau de vorbă cu tine acum – cu un copil al meu care este la școală – și că suntem bine!“

Sorin Pletea, medic primar psihiatru: „Când apar tulburările de gândire, deja lucrurile sunt foarte serioase“

Dr. Sorin Pletea, medic primar psihiatru

Pe lângă depresia majoră, care e cel mai frecvent întâlnită și care are diferite grade de severitate, mai există și alte tipuri de depresie. Unul dintre ele este tulburarea mixtă depresiv-anxioasă, în care ai și simptome de depresie, și de anxietate în măsuri oarecum egale, spune Sorin Pletea, medic primar psihiatru. Acesta atrage însă atenția că în general episoadele depresive sunt însoțite și de simptome anxioase.

Am vorbit cu dr. Sorin Pletea și despre faptul că diagnosticarea unui copil cu tulburări de spectru autist (TSA) sau cu nevoi speciale poate duce, la părinți, la apariția unui episod depresiv major sau a unei tulburări mixte depresiv-anxioase.

În continuare, medicul psihiatru vorbește despre semnele care anunță o depresie, despre ce poți face dacă bănuiești că ai depresie sau dacă cineva apropiat suferă de această boală.

Ce este depresia?

Dr. Sorin Pletea: Multă lume confundă dispoziția depresivă cu tristețea. Tristețea este o stare temporară, care poate să apară în anumite situații de viață. Dispoziția depresivă este mult mai profundă, mai serioasă și mai intensă.

Dispoziția depresivă apare în tulburarea depresivă, dar nu numai atât. În tulburarea depresivă apar și lipsa interesului și a plăcerii pentru lucrurile, activitățile și persoanele cu care ne făcea plăcere să petrecem timp anterior. Mai apar și simptome fizice, adică stări de neliniște sau de inhibiție – efectiv sunt persoane care nu se mișcă, apar tulburări de somn – dorm ori prea mult, ori prea puțin, tulburări alimentare – ori creșterea, ori scăderea apetitului. Mai întâlnim tulburări cognitive, probleme de atenție, de concentrare, iar toate lucrurile acestea duc la o scădere a randamentului la serviciu și la o izolare față de cei din jur.

Cea mai severă manifestare a depresiei o reprezintă ideația autolitică, suicidară sau chiar tentativa de suicid.

Care sunt factorii care favorizează apariția depresiei?

Dr. Sorin Pletea: Dinpăcate, nu știm toți factorii care pot induce depresie. Există o predispoziție genetică. Anumite studii arată că probabilitatea de a face depresie, în condițiile în care ai un membru al familiei cu depresie, este mai mare, în funcție de proximitatea genetică de acel membru al familiei. Dar alți factori predispozanți foarte clari nu există.

Există categorii de persoane mai predispuse la depresie sau poate să afecteze, pur și simplu, pe oricine?

Dr. Sorin Pletea: Depresia este mai frecventă în rândul femeilor. Una dintre cauze ar putea să fie legată de hormonii feminini.

În ceea ce privește răspândirea în rural sau urban, se pare că depresia este mai frecventă în mediul urban.

Există mai multe tipuri de depresie?

Dr. Sorin Pletea: Da, în primul rând, există depresia majoră, care are mai multe grade de severitate: episodul depresiv ușor, moderat și sever. Acesta din urmă poate să fie, la rândul lui, cu elemente psihotice sau fără.

Simptomele psihotice înseamnă în principal halucinațiile și ideile delirante. Halucinațiile înseamnă că o persoană poate să audă voci. În general, în depresie, vocile spun că nu ești bun de nimic, nu ai făcut nimic bun cu viața ta. Aceste halucinații pot, de asemenea, să fie imperative, astfel încât să-i spună persoanei să facă un gest autolitic, adică suicidul.

Ideile delirante înseamnă că persoana respectivă consideră că nu se va mai face niciodată bine, consideră că a făcut tot felul de lucruri și că are tot felul de vini fără corespondent în realitate, că toată lumea din jur va avea de suferit sau că i-a rănit pe toți din jur. Lucruri care nu au bază în realitate.

Mai există depresia organică, atunci când apar simptome depresive asociate unor afecțiuni fizice. Cel mai bun exemplu este depresia care apare în hipotiroidie, atunci când tiroida secretă mai puțini hormoni decât ar trebui.

Alt tip de depresie este depresia postpartum. Este depresia care apare imediat după naștere și care poate să fie la fel: ușoară, moderată sau severă, cu sau fără elemente psihotice.

Mai pot să apară tot felul de episoade depresive inclusiv asociate unor medicamente sau consumului de substanțe. Dar aceasta intră oarecum în categoria mare a depresiilor organice.

Există episodul depresiv din tulburarea afectivă bipolară, care este mai deosebit, mai ales din punctul de vedere al tratamentului. Ca simptomatologie, este oarecum similar cu depresia unipolară, depresia majoră. Doar că, în general, simptomele par să fie mai severe. Din punct de vedere al tratamentului există, însă, o serie de particularități. Atunci când tratăm un episod de depresie din tulburarea afectivă bipolară, ar trebui să avem mereu în atenție ca dispoziția pacientului să nu treacă spre partea de expansivitate, de manie. Trebuie făcută o anamneză foarte bună înainte de stabilirea tratamentului.

Există și o depresie anxioasă?

Dr. Sorin Pletea: Există tulburarea mixtă depresiv-anxioasă, în care ai și simptome de depresie, și de anxietate în măsuri oarecum egale. În general, însă, episoadele depresive se însoțesc de simptome anxioase. Poate să plece de la simpla îngrijorare: am o tulburare care îmi afectează capacitatea de a interacționa cu cei dragi, de a mă bucura de ce se întâmplă în jur, de a lucra. De aici, pot să apară alte manifestări ale anxietății, inclusiv atacuri de panică, cu: palpitații, senzație de nod în gât, de sufocare. Din fericire, tratamentul depresiei și cel al anxietății sunt oarecum similare.

În ce măsură sunt afectați de depresie părinții copiilor care sunt diagnosticați cu nevoi speciale?

Dr. Sorin Pletea: Un astfel de diagnostic induce anxietate. Sunt convins că puține persoane, atunci când află de un astfel de diagnostic, au informațiile complete pentru a cunoaște evoluția și modul de gestionare a situației.

Atunci, prima oară apare anxietatea indusă de noutatea diagnosticului și de necunoscutul situației. Ulterior, încerci să te lămurești despre ce este vorba și mare parte din atenția și activitatea ta se îndreaptă către copil. În acest context poate să apară inclusiv un burnout, pentru că trebuie să ai grijă și de copil, trebuie să ai grijă și de restul familiei, probabil și de job.

Deci poate să apară un episod depresiv major sau o tulburare mixtă depresiv-anxioasă, dar, cel mai probabil, în contextul burnout-ului, al suprasolicitării.

Care sunt semnele care anunță o depresie?

Dr. Sorin Pletea: În primul rând, apare dispoziția depresivă, tristețea prelungită, care nu se mai remite, fără un motiv aparent: nu am pierdut jobul, nu am avut un deces sau un eveniment negativ major. Mai apare o anhedonie, adică o lipsă a interesului și a plăcerii față de lucrurile anterior plăcute, și o oarece retragere socială: nu ne mai place să stăm cu prietenii, cu familia, cu colegii.

Cel mai probabil, dintre manifestările fizice, apar tulburările de somn, adică poate să apară o insomnie: să ne fie mai greu să adormim sau să menținem somnul – ne trezim după trei-patru ore de somn și nu mai putem adormi. Sau, dimpotrivă, dormim prea mult – 10-11 ore – fără să ne simțim odihniți după aceea.

Avem probleme cu apetitul alimentar – mâncăm ori prea mult, ori prea puțin, întâmpinăm probleme și cu libidoul, iar când apar tulburările de gândire – că nu ne mai facem bine, că i-am făcut să sufere pe cei din jur – deja lucrurile sunt foarte serioase. Tulburările de atenție și de memorie pot fi iarăși semne ale depresiei.

Care este primul pas când suspectăm că avem o depresie? Mergem la psihiatru sau la psiholog mai întâi?

Dr. Sorin Pletea: Putem să mergem la psihiatru, la psiholog sau chiar și la medicul de familie și să-i spunem că nu ne simțim bine.

În psihiatrie, în evaluarea primului episod de depresie, dar și în a celor ulterioare, se face și o evaluare fizică, pentru că, așa cum spuneam, sunt și anumite afecțiuni fizice care pot să inducă simptome psihiatrice. De aceea, se fac analize de sânge, eventual o tomografie cerebrală, hormonii tiroidieni etc. Nu vine cineva la mine și îi dau pastile din prima. Îi dau medicamente, dar îl și investighez ca să exclud alte afecțiuni, de exemplu, o eventuală tumoră cerebrală.

Totuși, depresia se vindecă sau se ține sub control?

Dr. Sorin Pletea: O mare parte dintre primele episoade depresive se tratează și poți fi considerat vindecat. Dar multe cazuri de depresie pot avea un caracter recurent, adică tratăm episodul depresiv prima oară când apare, se remite, totul este în regulă și, la un moment dat, după un an, cinci ani, zece ani, am avut cazuri și după 20-30 de ani, poate să apară din nou un episod. Sau pot să fie mult mai frecvente de-atât. În cadrul unei depresii majore, există episod depresiv unic sau tulburare depresivă recurentă, în care apar multiple episoade.

Cum poți să ajuți o persoană despre care bănuiești că are depresie?

Dr. Sorin Pletea: Sunt mai multe modalități. Nu trebuie să-l forțezi pe cel depresiv: du-te, du-te, du-te. Îi poți spune: Uite, eu cred că ar trebui să mergi să te vadă cineva. Mi se pare că nu dormi foarte bine, parcă nu te mai bucură lucrurile din jur, parcă nu mai ești foarte atent. Hai să mergem să te vadă cineva.

De multe ori putem avea tendința de a-i ajuta noi înșine pe cei pe care-i suspectăm cu depresie. Putem face și asta, pentru că este foarte important ca persoanele respective să simtă că au pe cineva care îi susține și e lângă ei necondiționat. Dar e bine, totuși, să fie îndrumați și către cineva profesionist care poate să facă o evaluare corectă și să le ofere ajutorul adecvat.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare