Doliu: Cum le vorbim copiilor despre moarte?

Orice schimbare reprezintă un stres care necesită o nouă adaptare și un nou echilibru. Atunci când moare cineva drag, dispariția celuilalt provoacă pierderea unei părți din noi înșine. Persoana care trece prin doliu devine distrată, angoasată, nedormită din cauza tulburărilor de somn, acționând fără să-și dea seama, de o manieră autodistructivă câteodată. Dacă în familia îndoliată există copii, aceștia vor trece și ei prin doliu conform stadiului lor de dezvoltare și în plus vor fi afectați de tulburarea emoțională a adulților din familie.  Așadar, iată cum sunt afectați copiii de suferința părinților.

Acceptarea pierderii

De la vârstă fragedă, copilul poate trăi pierderea unei persoane apropiate fiind martor la durerea familiei. Pentru copii, această experiență a dispariției, a tristeții, a lipsei este adesea însoțită de întrebări directe, crude, care destabilizează adulții în încercarea lor de a le răspunde. Dar travaliul doliului înseamnă a recunoaște și a accepta pierderea și consecințele ei. O carte utilă în acest sens poate fi „Oscar și Tanti Roz” a lui Eric Emmanuel Schmitt.

Cum să vorbim copiilor despre moarte?

Copiii nu au aceeași concepție despre moarte precum adulții. Pentru a le vorbi despre acest lucru este necesar să ne adaptăm la vârsta lor, la gradul de maturitate și la experiența doliului pe care urmează să îl trăiască.

Moartea este o realitate complexă. Micuții își formează repede o idee despre ea pentru că aceasta este prezentă în conversațiile celor mari, la televizor, în jocurile video, etc. Și poate rămâne o reprezentare îndepărtată atâta vreme cât copilul nu este direct implicat.

Dar atunci când este vorba despre decesul unui bunic, părinte, prieten, vecin, profesor, animal de companie, moartea devine o realitate concretă. Gradul de percepție al copiilor despre moarte depinde de vârsta lor și de maturitatea cognitivă și afectivă. 

Cum este percepută moartea în funcție de vârsta copilului

În funcție de diferitele stadii de dezvoltare, copiii se confruntă cu moartea astfel:

De la naștere până la vârsta de doi ani: moartea va fi asociată cu schimbarea în satisfacția nevoilor primare de îngrjire și afecțiune pe care copilul le primește. Moartea echivalează cu separarea sau abandonul.

De la trei la cinci ani moartea este asimilată cu bătrânețea, răutatea, slăbiciunea și nu este asociată cu ireversibilitatea. Pentru micuț moartea nu este naturală, este o consecință a ceva, el căutând un vinovat pentru a o explica. Nu înțelege că toată lumea moare într-o zi, crede că doar cei bătrâni pot muri. Pentru a nu se învinovăți, îi puteți explica ciclul vieții și al morții în natură.

De la șase la opt ani moartea începe să fie percepută precum ireversibilă, copilul se poate neliniști de repercursiunile concrete pe care moartea le poate avea în viața sa. El înțelege că toată lumea poate muri și acest lucru este defintiv. Adesea personifică moartea ca o fantomă sau un schelet.

De la opt ani până la 12 ani moartea este percepută ca ireversibilă, copilul înțelege că toți oamenii sunt muritori. Acest lucru nu îl face autonom în fața doliului și are nevoie de susținere.

În adolescență copilul își pune întrebări filosofice și existențiale asupra morții, asupra suferinței și asupra religiei. În această perioadă apar multe schimbări fizice și emoționale și adolescentul își pune întrebări chiar și asupra propriei morți. El are nevoie de un adult în preajma lui cu care să discute toate aceste idei. Adesea lasă impresia că nu este afectat de pierderea suferită, însă durerea, rar exprimată verbal, își găsește o manifestare simptomatică ce cu greu va fi deosebită de o criză a adolescenței.

Indiferent ce vârstă  are copilul, este important să nu i se ascundă adevărul pentru că moartea vine adesea și cu pierderi secundare: mutare, schimbarea școlii, modificarea ritmului veții, etc. 

Modul în care se manifestă doliul la copii este în strânsă legătură cu modul în care familia sa reacționează în fața morții.

De ce au nevoie copiii noștri când noi suferim o pierdere?

Adulții se simt bulversați de durere când cineva drag moare și adesea sunt neputincioși în a însoți copilul prin doliu și chiar mai apoi în propria dezvoltare.

Se întâmplă ca, atunci când moare cineva în familie, pentru că părinții sunt copleșiți, copilul să fie trimis la o bunică sau mătușă. El se simte atunci exclus din familie, confuz pentru că nu primește explicații, câteodată mințit că nimic nu s-a întâmplat sau apoi chiar ignorat.

Despre pierdere adulții evită să vorbească, lasă impresia că nimic dureros nu s-a întâmplat și nu sunt deloc afectați. Acest comportament al adulților nu face altceva decât să trezească în copil emoții precum tristețe și furie dublate de multă anxietate.

Doliul este un proces normal, nu este o patologie și de aceea trecem mai ușor prin durere atunci când vorbim cu ceilalți despre dispariția persoanelor dragi, mai ales cu cei care sunt și ei direct afectați. Vorbind despre cel decedat, despre ceea ce simțim, plângând împreună și depănând amintiri, toate acestea ne ajută să ne vindecăm mai repede fie că suntem copii sau adulți.

Decesul unei persoane apropiate și procesul adaptării la pierdere poate afecta toate aspectele vieții unui supraviețuitor. O pierdere grea aduce schimbări de statut și rol (de exemplu de la soție la văduvă și de la fiu sau fiică la orfan) sau pierdere de venit și de prieteni. Dar întâi de toate există doliul, acea reacție emoțională trăită în primele etape ale unei pierderi dificile. Doliul, ca și moartea, este o experiența personală. Unii oameni își revin repede după pierderea cuiva drag, alții nu își revin niciodată.

Cum îi ajutăm pe copii când suferă?

Reacțiile în cazul pierderii suferite sunt întotdeauna personale, diferite și imprevizibile. Unii adulți instaurează tăcerea, secretul, nespusul sau se sustrag, acest comportament generând multă anxietate la copii. La cei mici doliul se manifestă diferit în funcție de vârstă:

• La copiii sub 3 ani poate apărea regresia, tristețea, frica, dependența crescută, plânsul excesiv, iritabilitatea, pierderea vorbirii.
• Între 3 și 5 ani: se observă crize de furie, coșmaruri, accese de plâns, urinat în pat.
• La copiii școlari: se poate manifesta prin deteriorarea rezultatelor școlare, lipsă de concentrare, interes sau motivație, minciună, furt, simptome somatice.
• La adolescenți doliul poate prezenta elemente de depresie, comportament delincvent, încercări de sinucidere, abandon școlar, acuze somatice.

Pentru a ajuta copilul să facă față pierderii și pentru o mai bună conectare în astfel de situații dificile, este de preferat ca adultul să discute cât mai deschis cu acesta și:

• Să îl asculte pe copil și să îl ajute să își exprime emoțiile de furie, tristețe sau vinovăție: „da, este trist, este dificil”,  „observ că ești furios”. Este important să se pună întrebări referitor la ceea ce copilul simte.
• Să fie atent la ceea ce exprimă copilul verbal sau comportamental. Doliul poate să genereze agresivitate, anxietate, regresie, agitație, nevoie de securitate afectivă sau reasigurări.
• Să îl ajute să își exprime sentimentele prin diverse modalități precum desenul, modelarea plastilinei, Lego sau marionete.
• Să îi ofere un mediu securizat și liniștitor cu o rutină, activități plăcute sau pasiuni.
• Să îi răspundă la întrebări într-un mod simplu și scurt verificând dacă a înțeles situația pentru a adapta discursul.
• Dacă nu își găsește cuvintele potrivite să utilizeze cărți pentru a vorbi copilului despre moarte.
• Copilul trebuie asigurat că nu este singur și adulții se vor ocupa de el cât mai bine posibil, că nu este în pericol de moarte, că o dată ce este mort corpul defunctului acesta nu mai suferă, că persoana decedată nu va fi uitată „nu vei mai putea să îl vezi cu ochii însă vei putea păstra amintirea, te vei gândi la el în mintea și în sufletul tău.”
• Să păstreze amintirea persoanei decedate: vă puteți uita pe poze sau înregistrări video sau îi puteți da copilului un obiect care a aparținut celui drag. Pentru copil este important să poată vorbi despre persoana decedată, să își amintească de ea, de anumite evenimente sau locuri legate de aceasta

Ce să evităm când le vorbim copiilor despre moarte?

Când abordăm acest subiect, este indicat să nu ascundem copilului realitatea și să evităm expresii precum „doarme”,  „este plecat” sau „trăiește în cer acum” atunci când explicăm moartea. Astfel, copilul va aștepta ca persoana decedată să se întoarcă, va deveni anxios când cineva drag va pleca într-o călătorie sau va spera să-și revadă bunica decedată în cer atunci când va zbura cu avionul.

Dacă boala este cauza morții persoanei, puteți explica cu cuvinte simple copilului: „bunicul avea cancer. Este o boală gravă. Câteodată unii oameni se vindecă, câteodată nu.” Nu îi spuneți : „bunicul era foarte bolnav și de aceea a murit” deoarece ar putea să creadă că avea doar o răceală și va crede că va muri și el atunci când se va îmbolnăvi. Sau ar putea să îi fie teamă atunci când părintele se îmbolnăvește pentru că va crede că acesta va muri. Explicați-i că moartea nu este contagioasă.

Prin urmare copiii pot înțelege mai bine moartea dacă li se prezintă ideea de la o vârstă fragedă și sunt încurajați să vorbească despre ea. Iar dacă au fost învățați să-și exprime emoțiile, copiii vor lăsa mai ușor în urmă pierderile cu care se vor confrunta mai târziu în viață.

Arareori putem trăi singuri perioada doliului. Pentru a ne exprima pe deplin toate emoțiile ce apar pe măsură ce ne angajăm în acest travaliu personal avem nevoie de cineva pentru a fi auziți, ascultați cu empatie, susținuți. Poate fi o persoană din familie, un prieten sau un terapeut.

Specialiștii arată că, dacă suntem incapabili să ne împăcăm cu o pierdere sau refuzăm să trăim doliul, problemele și suferințele noastre se transmit mai departe descendenților.