Negarea propriei mortalități reduce anxietatea. Totuși, de ce nu este cea mai bună alegere?
Gândul la propria moarte este însoțit de teamă, chiar dacă înțelegem că este parte din cursul firesc al vieții, nu există o cale ușoară de a purta o astfel de discuție. Adesea, când vorbim despre moarte, vorbim și despre o viață în care lucrurile poate nu s-au derulat așa cum ne-am fi dorit sau am avut nevoie. Cum ne putem ajuta atunci când deciziile ne par limitate de iminența morții?
Negarea morții
În cartea publicată de antropologul american Ernest Becker în 1973 numită „The denial of death” (Negarea morții sau a propriei mortalității) – cu care, de altfel, a câștigat premiul Pulitzer, autorul ajunge la concluzia că în formarea caracterului unei persoane, negarea propriei mortalități are un impact important, fiind o componentă necesară funcționării în lume, dar, totodată, această armură, această mască, împiedică o cunoaștere de sine autentică.
Becker a murit la 49 de ani, la 2 ani după ce a fost diagnosticat cu cancer de colon.
În cartea sa, el afirmă că motivația de la baza comportamentului uman este nevoia biologică de a ne controla anxietatea, de a nega „teroarea” pe care ne-o produce ideea morții. Îngrijorarea lui privind evoluția societății se contura însă în jurul ideii că găsim în cultura noastră metode de a ne angaja în această negare a mortalității și egoismul cu care căutăm să ne protejăm propria existență poate fi sursa „răului” în societate.
Scopul divin
Becker face referire și la felul în care ne căutăm imortalitatea, încercând să fim parte din proiecte care for dura mult după ce noi nu vom mai fi fizic prezenți. Făcând aceste lucruri, avem sentimentul eroismului, ca fiind parte din ceva etern, ce nu va muri niciodată, comparativ cu corpul nostru fizic. Implicarea în astfel de proiecte dă sens vieților noastre, ne dă un scop și o semnificație.
Adesea, cel mai înalt tip de eroism este sentimentul că scopul vieții noastre ne transcede, este deasupra noastră, mai mult decât noi ca indivizi. Din acest motiv, găsim atât de multă validare în religie. Atunci când dăm jos armura menționată anterior și ne confruntăm cu propria vulnerabilitate, este imposibil să trăim fără o anxietate masivă în absența unei alte surse de putere. Iar aici își găsește rolul ideea de Dumnezeu.
Confruntarea cu moartea, sursa vieții
Numeroase persoane cu boli severe, cu diagnostice complicate ce au dat o turnură neașteptată vieții lor solicitând schimbare, adaptare, reinterpretare a propriei vieți, afirmă că au găsit o nouă înțelegere asupra vieții, în special asupra lucrurilor cu adevărat importante. Știm că nu dăm o importanță prea mare sănătății, însă absența ei ne obligă să vedem viața dintr-o altă perspectivă, una în care ceea ce consideram valori sau nevoi pierd din importanță în fața lucrurilor care contează cu adevărat: cunoașterea de sine, iubirea de sine, relațiile cu ceilalți.
„Mătușa mea a fost diagnosticată cu cancer de pancreas în 2017. Aproape nu putea să pronunțe cuvântul cancer. Nu voi vorbi despre mesajele primite pe secția de oncologie din partea personalului medical: Știm oameni care au trăit și un an jumătate de la acest diagnostic! Greu să auzi un astfel de mesaj. La 62 de ani ai planuri de viață, nu pentru un an și jumătate. După o intervenție chirurgicală și chimioterapie, odată ce efectele acestei cure s-au estompat, primul lucru pe care și l-a dorit mătușa mea a fost să revină la muncă. Lucra ca învățător și a vrut să lucreze în continuare cu copiii, lucru pe care, de altfel, și l-a dorit toată viața. S-a oprit din muncă doi ani și jumătate mai târziu, când corpul nu a mai ascultat-o, când situația ei s-a agravat. Nu am putut vorbi cu ea despre moarte. Despre viață da, despre moarte nu. Așadar, nevoia ei de încheiere a fost așternută în scrisori pentru mine. Unele administrative, altele în care îmi spunea că mă iubește. Când nu a mai putut merge la școală, a stat acasă și a tricotat. A lăsat și altfel de scrisori în urmă, în care a împletit iubirea pentru noi. A murit la trei ani după operație, după 65 de ani de viață cu sens, cu iubire, viață la care nu a renunțat până în ultimul moment.” povestește Iulia, 44 de ani, din București.
Voi muri, dar nu încă
Sunt dificile discuțiile despre moarte, le evităm, dar făcând acest lucru, nu oferim persoanei care se confruntă cu acest final inevitabil, descărcarea emoțională, compasiunea, iubirea de care are nevoie.
Recent, am citit un articol scris de David Meyers, medic și cercetător în politici de sănătate, de origine americană, care trăiește cu cancer în stadiul terminal. Povestea emoționantă pe care o oferă în articolul său, pe care îl puteți citi aici, are un rol de normalizare și este, în esență, despre viață, nu despre moarte.
În articol relatează cum a învățat să tricoteze de la fiul său în vârstă de 5 ani. Acesta, încântat că a învățat această activitate de la mama sa, expertă în arta tricotatului, și-a dorit să își învețe și tatăl, ceea ce a și reușit, în timp, cu ajutorul mamei. Meyers spune că în timp a devenit extrem de eficient tricotând fulare în formă de aligator, genți tip messenger și multe perechi de șosete care i-au luat sute de ore. Amuzat spune că ținând cont de tariful practicat pe oră ca medic, o pereche de șosete îl costa 20 de dolari pe care îi dădea pe lână și 6.000 de dolari în ore de muncă.
Odată cu diagnosticul de cancer a venit și vestea că mai are cel mult un an de trăit. După tratament, cancerul nu a revenit, ceea ce i-a dat speranța că va mai avea câteva luni în plus. Și a început să tricoteze. Un fular pentru mama lui, un șal, mai complicat, pentru soție. Și-a dorit însă să tricoteze ceva special pentru fiul lui. Un pulover, însă, i-ar lua un an și nu știe dacă are acest timp. A vrut să renunțe la acest plan. Dar și-a propus, încurajat și de alții, ca măcar să încerce. Dacă nu va fi terminat, fiul său are abilitatea de a-l finaliza. Și chiar dacă nu este un cadou desăvârșit, va fi unul la care au lucrat împreună și va avea însemnătate.
Despre control și alegeri
Meyers spune că atunci când cineva este diagnosticat cu cancer în stadiu avansat primește încurajări să rămână puternic, să aibă încredere că va învinge orice formă de boală. Pentru el astfel de cuvinte nu i-au adus alinare. Doar au subliniat teama de moarte din cultura noastră și comportamentul de negare a morții.
Gândul că nu vom trăi să ne bucurăm de oamenii dragi din viața noastră, că îi vom părăsi, este copleșitor. Meyers însă spune că și-a abordat acest prognostic cu sinceritate și deschidere, știind că gândirea pozitivă, încrederea și credința nu vor opri cancerul. Dar a ales să se gândească la lucrurile care sunt importante pentru el astfel încât să facă alegeri conștiente despre cum să își gestioneze timpul rămas.
În loc de acea listă a lucrurilor de făcut înainte de moarte, a ales să lucreze în continuare întrucât munca sa îi oferă satisfacții, să petreacă timpul cu prietenii săi și să se bucure de serile liniștite alături de soție. Rolul puloverului pe care a început să îl tricoteze, deși știe că este posibil să nu îl termine, este să îi transmită fiului său că iubirea pentru el l-a ajutat să trăiască din plin chiar și în timp ce murea.