Suferințele din copilărie în relațiile actuale: confesiuni

„Când am o relație, e important să facem curățenie împreună, iar când intru în casele prietenilor, evaluez dacă e suficient de curat.“ Cum își fac loc suferințele din copilărie în relațiile actuale

Adesea facem o paralelă între familia de origine, respectiv relațiile pe care în copilărie le-am avut cu părinții, și relațiile de cuplu de mai târziu, însă anumite comportamente sau coping-uri se regăsesc în toate relațiile noastre. Iată câteva confesiuni.

Uneori, „îmi pare rău” nu este suficient

În limbajul nostru comun identificăm uneori stereotipii care, la o privire mai atentă, ne pot transmite informații despre noi. Spre exemplu, când cineva ne povestește despre greutățile pe care le întâmpină și reacția noastră este să îi spunem „Îmi pare rău”, dar să nu oferim ajutor, să nu întrebăm dacă putem fi utili în vreun fel, fie avem de educat propria compasiune (uneori empatia nu este suficientă), fie fugim de confruntarea noastră interioară cu emoții dificile („nu vrem să ne încărcăm cu problemele altora”).

Din păcate, un astfel de comportament duce la distanță în relații, îi poate da celuilalt sentimentul de însingurare, nu ne antrenează conectarea autentică cu ceilalți, dar și cu propria suferință sau a altora, atât timp cât rămâne neobservat, neadresat, necorectat. Ori, vindecarea noastră înseamnă, între altele, a privi propria suferință, recunoașterea ei, solicitarea ajutorului acolo unde este posibil, și acceptarea trăirilor dificile care fac parte din noi.

Similar, atunci când îi greșim cuiva, vom spune „îmi pare rău”, însă este important care este obiectivul acestui mesaj. Dacă ne așteptăm ca celălalt să se simtă brusc mai bine și să se poarte din nou ca și cum evenimentul nu ar fi existat, mesajul este despre noi și nevoia noastră, nu a celuilalt. Autentică, părerea de rău este urmată de un comportament aliniat nevoilor celuilalt, chiar dacă între acestea se află și cea de a lua distanță de noi.

Un insight într-o conversație banală. „Mama nu mă credea când îi povesteam ce mi s-a întâmplat“

Vorbeam cu o prietenă care îmi relata câteva situații neplăcute cu care se confruntase recent și, în timp ce o ascultam și îmi imaginam cât de dificilă este situația și starea ei, încărcată cu multă emoție negativă, la un moment dat i-am spus «Te cred…» și a rămas cu mine această remarcă a mea. De ce i-am spus că o cred? Știu, e o expresie comună, dar de ce am început cu asta și nu cu «Îmi imaginez cât de greu este/ Cum pot să te ajut?/ Ai nevoie de ceva?». Și m-am întrebat: oare pentru mine este important să fiu crezută? Atunci când am probleme, așteptarea mea este să nu fiu crezută că îmi este greu? Iar răspunsul a fost DA. Îmi amintesc că în copilărie, una dintre multele mele suferințe era aceasta, că mama nu mă credea când îi povesteam ce mi s-a întâmplat, dacă avea o conotație negativă. Iar când plângeam, îmi spunea că mă prefac doar ca să obțin iertare. Pentru mine a fost un moment revelator. Cât de important este acest «Te cred…»”, povestește Alexandra, 43 de ani, din București.

Oare ce am descoperi despre noi dacă observăm mai atent anumite lucruri pe care le spunem sau comportamente pe care le avem în relațiile cu ceilalți? Poate am dezvălui puțin mai mult acele părți din noi care au fost rănite, care nu au încredere, care se simt în pericol, care încearcă să facă pe plac celorlalți și să înțelegem de unde vin, când s-au format, pentru a putea alege cum vrem să arate pe viitor, ce putem face pentru a le înțelege, accepta, corecta unde ne este necesar.

Teama de abandon în prietenie. „Am probleme în a vorbi deschis despre ceea ce mă supără“

Teama de abandon nu este ceva ce resimțim doar în relațiile de cuplu, ci și în relațiile cu ceilalți. Prietenii apropiați sunt cei cu care adesea vom resimți această frică, fie când ne certăm, ne distanțăm odată cu schimbarea priorităților (căsătorie, venirea pe lume a unui copil), fie când viața ne duce în direcții diferite. 

La vârsta de 8 ani, părinții mei au divorțat. Pe tata l-am revăzut abia zece ani mai târziu – când mi-a reproșat că timp de zece ani nu l-am căutat. Abandonul face parte din tabloul relațiilor mele și am conștientizat cât de mult sufăr și în relațiile de prietenie. Adesea, dacă exista o ceartă cu o prietenă, cel puțin până pe la 25-26 de ani, obișnuiam să fac tot ce ținea de mine pentru a repara relația. Chiar și atunci când eram nedreaptă față de mine. Era mai dureroasă pierderea decât suferința cauzată de ceartă. Ulterior, însă, am ajuns să închei relații de prietenie destul de ușor, în urma unor certuri sau a unor comportamente deranjante ale prietenelor mele. Abia mai târziu am învățat să confrunt și, chiar și acum, la 45 de ani, am probleme în a vorbi deschis despre ceea ce mă supără, deși lucrez la încrederea în mine și în ceilalți”, relatează Ioana, din Craiova.

Când toată lumea se distrează și tu vrei să faci curat

Anumite comportamente, deși la bază pot fi utile, pot deveni manifestări exagerate și compromit relaționarea cu ceilalți, starea noastră de bine și abilitatea de a ne relaxa.

Un exemplu frecvent este pornit din așteptarea (uneori exagerată) din partea părinților de a învăța, de a lua doar nota 10, de a ne rezuma relația cu ei la performanță. Șansele sunt ca și la maturitate să rămânem în aceeași capcană, deși nu mai avem parte de solicitările părinților. Ajungem să ne definim valoarea prin comportamentul cerut. Alte exemple însă, pot fi mai simple de atât.

Când eram mică, mama mă obliga să fac curățenie și să fac treabă prin casă ori prin curte. Stăteam la țară, aveam animale în curte, mereu era câte ceva de făcut. Pentru ea nu exista relaxare, zi liberă, odihnă și țin minte câtă bătaie am mâncat și câte certuri și critică și jigniri dacă nu făceam suficient sau suficient de bine curățenie. Iar amintirile de acest fel încep pentru mine cu vârsta de 4 ani. Acum însă am 27 de ani și tot păstrez acest obicei de a face curat, de a mă asigura că este ordine și curățenie permanent, de a avea dificultăți să mă relaxez, din cauza «vocii» care îmi spune că sunt leneșă, că va arăta a cocină de porci casa mea, că sunt superficială și nesimțită. Când am o relație de cuplu, e important pentru mine să facem curățenie împreună (preferabil să facă cum îi spun eu), iar când intru în casele prietenilor mei, adesea evaluez dacă e suficient de curat. Sunt ținta glumelor lor și, uneori, și eu mă ridiculizez. Apogeul însă a fost de Crăciun, când am avut prieteni invitați, și nu m-am putut relaxa complet întrucât era dezordine la mine acasă și aș fi vrut să strâng, să fac curățenie. Așa am decis să merg la un psihoterapeut”, relatează Felicia, din Iași.

Uneori ne luptăm să păstrăm anumite comportamente dintr-o loialitate (adesea neconștientizată) față de familia noastră de origine și valorile primite din partea părinților, alteori comportamentele dezvoltate ne afectează sever relația cu noi și ceilalți. Poate atunci când eram mici, adulții ne păreau invincibili, capabili, atotștiutori, întrucât aveam nevoie să ne putem baza pe ei.

Acum însă, adulți la rândul nostru, știm că toți avem defecte, că uneori nu luăm cele mai bune decizii și nici nu deținem adevăruri absolute. În baza acestei înțelegeri ne putem da voie să descoperim cine suntem, ce ne dorim de la noi și pentru noi pe viitor, și să ne oferim ceea ce am avut întotdeauna nevoie: compasiune, acceptare, iubire, pentru a schimba tot ceea ce nu ne mai este util în prezent.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare