Părinții care intervin în viața copiilor. Cum reparăm această relaționare greșită

Adeseori nu avem limite sănătoase în relația cu familia de origine, care cere obediență din partea noastră și intervine în procesul nostru decizional în privința partenerului de viață ales. Practic, viața noastră romantică este subjugată aprobării familiei, iar preferințele noastre trec în plan secundar preferințelor lor. Cum punem limite părinților care se bagă în viața noastră personală și de ce ajungem să ni se pară firesc să o facă?

Dependența de familie sau fuziunea cu aceasta

Cea mai importantă relație din viața unui copil este propria mamă, iar încă de la naștere copilul își plasează nevoile în grija acesteia, în capacitatea ei de a-i oferi îngrijire. Dacă ne uităm puțin în urmă, înainte de a se naște copilul, am putea adresa mamei întrebarea: „De ce ți-ai dorit un copil?”.

Uneori, răspunsul poate fi „pentru a avea pe cineva care mă iubește”, „pentru că am vrut pe cineva doar al meu/ o familie a mea”, „pentru că am vrut să las ceva în urma mea” etc. Rareori primim drept răspuns „am simțit că am resurse pentru rolul de părinte și mi l-am dorit”. Practic, încă înainte de naștere, un copil este investit cu așteptări de la părinții săi. Inclusiv faptul că ne dorim fată sau băiat înseamnă să avem așteptări de la copil, să vrem „să facă ceva pentru noi”. 

Dacă mama copilului are și o doză mare de anxietate și va tinde să fie vigilentă și acaparatoare cu cel mic, acesta va învăța de la cele mai mici vârste, că e mai puțin important ce își dorește el, mai importante sunt nevoile mamei.

„Uite câte sacrificii am făcut pentru tine!” îți sună cunoscut? Este modul în care un părinte își exprimă așteptările de la copil – eu am făcut pentru tine, acum tu faci pentru mine (de regulă, ce spun/vreau eu). Totodată, este modul în care părinți care se bagă în viața copiilor își vor justifica abordarea.

De asemenea, alte replici, nuanțate pozitiv de altfel, sunt: „Tu ești viața mea/ Tu ești fericirea mea/ Eu sunt fericită când tu ești fericit/ă/Tu ești centrul universului meu”. Sună a complimente, dar plasează răspundere pe umerii propriului copil: „să nu greșești/să nu mă dezamăgești/să fiu importantă pentru tine cum ești și tu pentru mine”. Cu aceste cuvinte putem contura schema de fuziune (enmeshment, cum este numită de terapia schemelor).

Cum se manifestă fuziunea cu familia

Să ne gândim la ce înseamnă a fuziona, respectiv „a se contopi”, iar atunci când există contopire între două elemente, nu mai știm care este unul și care este celălalt. Similar, în cazul copiilor, chiar și ajunși la maturitate, aceștia vor face diferența cu dificultate între cine sunt ei, ce nevoi și dorințe au, și ce și-au însușit din familie (mama, tata sau un alt îngrijitor) ca fiind bine/bun pentru ei.

Vorbim despre persoanele cu dificultăți în a lua decizii fără a avea aprobare/validare din partea acelui membru al familiei (sau, mai târziu în viață, din partea unui prieten apropiat sau partenerului – cu care vor repeta același tipar relațional cu care sunt familiarizați din copilărie). Totodată, vorbim despre cei care ezită în a începe noi activități pentru a nu avea eșec, a nu greși, a nu se face de râs, a nu fi respinși. Iată un teren fertil pentru părinți care se bagă în viața copiilor.

Să ne imaginăm o copilărie în care am auzit frecvent de la mama „Faci ce îți spun eu și nu comentezi” sau „Faci ce spun, pentru că eu știu mai bine”. Să ne imaginăm o mamă anxioasă care proteja copilul refuzându-i anumite experiențe, curiozitatea și explorarea lumii, pentru a-l păstra „în siguranță”, care nu avea răbdare cu ritmul de învățare al copilului și făcea lucruri în locul lui, care îl critica la fiecare greșeală sau când nu o asculta. Practic, avem de-a face cu o persoană care nu și-a dezvoltat autonomia, care a rămas într-o relație de dependență și subjugare cu această mamă. 

La maturitate, vedem comportamente precum o dependență emoțională de mamă (încă o dată, poate fi și o altă persoană), contact frecvent cu aceasta (sunat de mai multe ori pe zi, în fiecare zi), căutarea validărilor, confirmărilor, aprobării acesteia, convingerea că nu s-ar simți bine dacă ar exista o distanță mai mare de persoana în cauză, așa cum nici acesteia din urmă nu i-ar fi bine dacă ar exista spațiu în relație. Astfel de persoane, dacă încearcă să pună limite în relația fuzională se vor confrunta cu un sentiment de vinovăție copleșitor.

Vină, anxietate, obligație

Vina, anxietatea și obligația, alături de îngrijorarea constantă în relație cu sentimentele și aprobarea din partea familiei sunt câteva dintre emoțiile resimțite de o persoană în relație fuzională cu familia de origine. Practic, acest mod de educație interferă cu dreptul copilului de a-și dezvolta și explora propria viață emoțională. Fundația limitelor necesare în orice relație este nevoia de a accepta și respecta faptul că ceilalți nu vor avea aceleași nevoi și dorințe ca tine.

„Sunt agitată de fiecare dată când mama se supără pe mine și nu îmi găsesc liniștea, chiar dacă simt furie pe modul în care mă tratează. Mai puternic este sentimentul de vinovăție. Cumva, am impresia că nu e ok din partea mea să o supăr, să îi dau astfel de stări… deși, adesea, ea mă face să mă simt foarte rău. Cel mai frecvent ne certăm pe seama partenerului meu de viață cu care nu este deloc de acord. Ne-am mutat împreună de un an și încă din prima zi mi-a spus că el mă va părăsi și tot la ea o să vin spășită. Trăiesc cu această teamă constant. Mă întreb mereu dacă are dreptate, dacă nu este o relație bună pentru mine? Mereu am de ales între a face lucruri în cuplu sau a face ce îmi cere mama – de exemplu să petrec sărbătorile cu ea, fără partener… Este extrem de dificil să mă împart între ei doi.”, povestește Diana, 32 de ani, din Bacău.

Acei părinți care se bagă în viața copiilor pot fi, în propria lor percepție, bine intenționați, însă incapabili să ofere independență copiilor, să accepte că sunt persoane diferite de ei, cu alte nevoi și așteptări. Pentru copii, acest tip de relaționare va afecta și modul în care vor construi relații cu alții.

Părinții care prioritizează propriile nevoi

Rareori identificăm că avem acest tipar fuzional, că nu suntem capabili să ne diferențiem de părinți, că nu punem limite sănătoase în relațiile cu ei. Încă din copilărie am învățat să ne adaptăm sistemului din familie, să urmăm o serie de reguli care poate nu au fost corecte pentru noi, practic am fost responsabilizați cu nevoile emoționale ale celorlalți.

Când unul sau ambii părinți au fost răniți sau supărați, acest lucru a devenit problema tuturor, iar atenția a fost concentrată asupra lor și nevoilor lor. Atunci când părintele are o supărare care ar trebui să fie propria greutate de care să se ocupe, însă devine o problemă pentru cei din jur, vorbim despre fuziune.

Este nedrept pentru copiii care deja au propriile lupte de dus, care țin de creștere și dezvoltare, iar pentru ei este prea mult să preia și grijile adulților. Aici are loc un schimb de roluri între părinte și copil, în dezvoltarea emoțională a copilului intervenind această credință că este rolul lui să se asigure că părintele este bine și mulțumit. Astfel, el nu își va explora propria maturizare emoțională, iar familiar va fi să aibă părinți care se bagă în viața copiilor. 

6 indicii că ai o relație fuzională cu părinții

Probabil deja știi cum se comportă acei părinți care se bagă în viața copiilor, dar dacă vrei să verifici dacă există și o relație fuzională, iată câteva indicii:

1. Simți anxietate când vorbești cu familia/mama, ca și cum anticipezi așteptările și sentimentul tău de vinovăție. Dacă mama este supărată, consideri că este rolul tău să o ajuți să se simtă mai bine.
2. Mama (sau familia) ta este invazivă și cere să știe detalii personale din viața ta, iar orice refuz din partea ta este considerat o insultă.
3. Ai un istoric în care mama (sau familia) a luat decizii în locul tău în privința educației, carierei și vieții romantice.
4. Eviți conflictele cu familia întrucât știi că vor fi majore și de regulă vina îți este atribuită ție.
5. Ai dificultăți în a ști ce îți dorești de la viață, care sunt valorile tale și când te simți împlinit/ă.
6. Partenerii/partenerele nu sunt bine primiți de familie, de regulă priviți dezaprobator și criticați. De asemenea, aceștia nu se simt confortabil cu lipsa limitelor în relația ta cu familia.

Probabil acum te gândești la întrebarea – „Care este diferența dintre a-ți păsa de o persoană și a fuziona cu aceasta?”. Totul se rezumă la limite. Limitele sănătoase înseamnă să învățăm să ne descurcăm cu propriile emoții, fără să le plasăm în responsabilitatea altcuiva. Ceea ce acei părinți care se bagă în viața copiilor nu vor face.

În familie, limitele presupun respect pentru intimitatea și integritatea fiecărui membru, și pentru nevoia fiecăruia de a simți și face lucrurile în manieră proprie. Cu toții avem nevoi emoționale și ne putem baza unii pe alții, respectând însă limitele personale. Și nu există nevoia ca „propriul copil să își trăiască viața așa cum vreau eu”. Ci doar cum vrea el. Pentru a ne valoriza propria individualitate, avem nevoie să facem același lucru și cu ceilalți. Este un contract nescris între toți cei implicați, respectiv acceptarea că suntem ființe cu nevoi și dorințe diferite.

Cum reparăm relația cu părinți care se bagă în viața copiilor?

Nu este simplu să învățăm să punem limite în relațiile de familie, în special când acestea sunt văzute ca lipsă de respect și criticate, când suntem învinovățiți sau chiar respinși că o facem. Însă nicio schimbare nu se produce în zona de confort, iar rolul limitelor, în acest caz, este câștigarea autonomiei și crearea unui spațiu în care ne putem dezvolta independent de ceilalți. Iată cinci sfaturi:

1. Când te simți amenințat cu vinovăția sau încărcat cu responsabilitatea sentimentelor altei persoane din familie, cresc șansele să devii defensiv sau să provoci un conflict. Amintește-ți că tu ești responsabil pentru limitele tale și nimeni nu te poate forța să spui sau să faci ceva. Nu este nevoie să intri într-o luptă.
2. Poți trasa limite cu fermitate, în timp ce îți păstrezi răbdarea și blândețea: „Mamă, știi că îmi place să vorbesc cu tine, dar ți-am spus că nu vreau să detaliem subiectul acesta. Putem vorbi despre altceva?”
3. Autoritatea este la tine. Ești un adult și poți trata relațiile cu familia așa cum tratezi relațiile cu alți adulți în viața ta.
4. Conflictul de care te temi este, adesea, „o furtună într-o cană cu ceai”. Respectiv, este în regulă ca mama sau alt membru al familiei să se supere atunci când tu pui o limită, așa cum este rolul respectivei persoane să se ocupe de propria-i emoție. Adesea va fi depășit momentul, întrucât doresc să rămâneți conectați.
5. Odată ce vei trece prin stările inconfortabile cauzate de punerea limitelor, acestea vor deveni mai tolerabile, iar obișnuința aceasta va modifica spre binele tău nu doar relațiile cu familia, ci și alte relații din viața ta.

Întotdeauna vor exista părinți care se bagă în viața copiilor, dar să nu uităm că, odată ce devenim adulți, este răspunderea noastră să decidem ce fel de viață vrem să trăim. Nu ne putem schimba părinții, dar ne putem noi schimba în relație cu ei, astfel încât să existe loc și pentru viața noastră personală, propriile alegeri și autonomie.