NU divorțul distruge un copil. Ce îl rănește mai tare decât separarea
După un divorț, mulți părinți cred că lupta s-a terminat odată cu semnătura lor pe acte. Dar pentru copil, totul abia începe. Pentru că dintr-o dată, lumea lui se împarte între două case, două versiuni ale aceleiași povești și două lumi emoționale care nu se potrivesc mereu. În cel mai bun scenariu, părinții colaborează, se respectă și pun nevoile copilului mai presus de neînțelegerile dintre ei. Dar sunt și situații mai delicate, în care unul dintre părinți are probleme nerezolvate – dependențe, comportamente agresive, trăsături narcisice sau egocentrice – și nu mai reușește să distingă între nevoile proprii și cele ale copilului. Cum recunoaștem, cum protejăm și ce putem face când un părinte își rănește copilul?
Când iubirea devine povară
Copilul adesea rămâne prins între loialitate și durere, între iubirea pentru părintele care îl face să sufere și teama de a-l pierde pe celălalt. E o confuzie pe care o trăiește adânc, dar rar o spune cu voce tare.
„Tata zice că mama e rea. Mama zice că tata minte. Eu cui să-i dau dreptate?” Copiii nu știu cum să iasă din acest cerc. Așa apare ceea ce psihologii numesc alienare parentală – atunci când unul dintre părinți îl influențează pe copil să respingă celălalt părinte, chiar dacă nu există motive reale de teamă.
Un studiu realizat în România (Sîrbu și colab., 2020) a identificat câteva comportamente specifice: campanii de denigrare, motive absurde pentru respingerea celuilalt, lipsa oricărei ambivalențe („unul e bun, celălalt e rău”). Cercetările internaționale confirmă că acești copii ajung mai târziu adulți anxioși, cu dificultăți de încredere și relații marcate de teamă.
Psihologii români Raluca S. Matei și Rodica G. Enache au descris fenomenul ca pe o formă de violență psihologică subtilă, dar cu efecte de lungă durată: copilul învață că dragostea trebuie câștigată prin loialitate și tăcere.
Când părintelui îi e prea greu cu el însuși
Nu toți părinții care rănesc o fac intenționat. Unii sunt copleșiți de propriile traume sau dureri. Un părinte cu dependență de alcool, anxietate severă sau furie reprimată poate ajunge să se descarce în fața copilului, să-i spună lucruri nepotrivite sau să-i ceară sprijin emoțional.
Cercetările realizate de Institutul de Psihiatrie Socola (Iași, 2018) arată că 1 din 5 copii din familiile afectate de alcoolism dezvoltă anxietate și vinovăție cronică – acel sentiment că „dacă aș fi fost mai cuminte, tata n-ar fi băut”.
În alte familii, copilul ajunge în relație cu un părinte narcisic sau egocentric. Un astfel de părinte iubește condiționat: doar când copilul îl admiră, îl ascultă sau „îl face să se simtă bine”.
Studiile internaționale (Cater et al., 2022, Frontiers in Psychology) arată că acești copii cresc cu o stimă de sine fragilă și o teamă permanentă de a greși. În România, psihoterapeuții observă că acești copii ajung frecvent în terapie ca adulți perfecționiști care nu știu să spună „nu” fără să se simtă vinovați.
Și mai dureroase sunt situațiile în care există comportamente agresive. Organizația Salvați Copiii România a arătat că, în peste 60% dintre cazurile de divorț conflictual, copilul a fost martor la agresiuni verbale sau fizice. Chiar dacă nu este lovit direct, simpla expunere la violență îi activează constant sistemul de stres, producând insomnii, coșmaruri, dureri de stomac și o stare de alertă continuă.
„Sunt bine” – cum vorbește durerea unui copil tăcut
Unii copii nu spun niciodată ce trăiesc. Își fac temele, par cuminți, dar în interior se luptă cu întrebări care nu au răspuns: „De ce se ceartă?”, „Oare e vina mea?”, „Dacă spun ceva, îl/o supăr?”.
Durerea se ascunde în comportamente:
- în retragerea din prietenii,
- în iritabilitatea față de lucruri aparent minore,
- în somnul neliniștit sau chiar insomnii,
- în tăcerea de fiecare seară.
Unii devin „maturi”, oferindu-și sprijinul părintelui trist: „Nu plânge, mamă, o să fie bine.” Dar în spatele acestei maturități premature se află un copil care a pierdut dreptul la copilărie.
Ce poate face un părinte echilibrat (suficient de bun)
Poate nu poți schimba comportamentul celuilalt părinte, dar poți fi ancora copilului. Tot ce are nevoie este un adult care să rămână stabil, empatic și previzibil.
· Spune-i că nu e vina lui. Pare simplu, dar are un efect uriaș: „Tu nu trebuie să alegi între noi”, „Ce se întâmplă între adulți nu e responsabilitatea ta”. Repetarea acestor mesaje îl ajută să respire, să se elibereze de rușine.
· Ascultă fără să judeci. Dacă povestește ceva dureros, evită întrebările de tip „De ce n-ai spus mai repede?” sau „Sigur e adevărat?”. Răspunde cu: „Mulțumesc că mi-ai spus. E nevoie de curaj ca să vorbești despre asta”.
· Menține rutinele. Orele de somn, mesele, școala, sportul – toate devin pentru copil repere de siguranță într-o lume imprevizibilă.
· Protejează-l de roluri care nu-i aparțin. Copilul nu trebuie să-ți fie confident sau aliat împotriva celuilalt. Caută tu sprijin în afara relației: prieteni, familie, grupuri, terapie.
· Caută ajutor profesionist. Psihoterapeuții specializați în divorț și atașament pot lucra cu copilul, familia sau chiar cu părintele care are dificultăți.
Dacă există abuz sau dependență, implicarea serviciilor sociale sau a instanței devine esențială. Copilul nu are nevoie de doi părinți perfecți, ci de cel puțin unul suficient de stabil încât să-i ofere siguranță.
Ce facem când copilul refuză să se mai vadă cu unul dintre părinți
„Nu vreau să-l mai văd!” – o propoziție care doare. Uneori în spatele ei e o teamă reală – de violență, de agresivitate, de neputință.
Alteori, e o teamă „împrumutată” – copilul simte că dacă se apropie de celălalt părinte, îl trădează pe cel care l-a crescut. Diferența o face o evaluare atentă.
Copilul traumatizat se teme, se închide, evită contactul. Copilul influențat pare sigur, dar vorbește cu fraze „de adult” – „N-a avut niciodată grijă de mine”, „A distrus familia” –, expresii care nu îi aparțin.
În ambele cazuri, forțarea nu ajută. Relația se poate reconstrui doar într-un spațiu sigur, plin de răbdare și iubire autentică, care oferă libertate, dar și limite. Astfel copilul poate începe să aibă din nou încredere.
Ce spune legea
În România, termenul „alienare parentală” nu este încă definit juridic, dar principiul interesului superior al copilului permite intervenția autorităților când comportamentele unui părinte îi afectează dezvoltarea emoțională.
Autoritățile pot interveni ori de câte ori comportamentele unui părinte pun în pericol echilibrul copilului – nu doar în caz de abuz sau dependență. Legea protejează copilul și în situații de conflict, manipulare emoțională sau neglijență, atunci când îi este afectată dezvoltarea sau siguranța. Important este ca părintele echilibrat să solicite sprijin instanțelor autorizate cum ar fi DGASPC, tribunale, ONG-uri de profil.
Instanțele de autoritate pot cere la rândul lor expertiză psihologică pentru clarificare și pot dispune: evaluare psihologică și socială (prin DGASPC), consiliere psihologică pentru copil și părinți, reconfigurarea programului de vizită, iar în cazuri grave, limitarea temporară a autorității părintești.
Când părintele cu probleme are nevoie de ajutor, nu de vină
Un părinte dependent, furios sau narcisic nu e un „dușman”, ci un adult rănit. A-l sprijini să primească susținere în consolidarea relației cu copilul – psihoterapie, tratament, consiliere – nu înseamnă a-l scuza, ci a proteja copilul. De asemenea, este nevoie ca aceasta să fie o responsabilizare limitată pentru ca părintele echilibrat să poată rămâne prezent, centrat pe nevoile proprii și ale copilului.
Programele de sprijin pentru familii afectate de dependență arată că, atunci când părintele își tratează problema, copilul își recapătă treptat echilibrul emoțional.
În concluzie copilul nu trebuie să poarte greutatea lumii adulte. Divorțul nu distruge un copil. Pe copil îl pot însă distruge conflictul continuu, loialitatea ruptă, tăcerea și învinovățirea.
Ceea ce vindecă este siguranța: un adult care nu se lasă atras în luptă, care ascultă, validează și spune, simplu și repetat: „Sunt aici. Poți fi copil.” Pentru că, dincolo de toate diagnosticele și studiile, cel mai puternic factor de protecție rămâne relația autentică dintre părinte și copil: una în care iubirea nu trebuie câștigată, ci simțită.
