Filmul „The Son“/„Fiul“ mi-a amintit cât de pervers poate fi divorțul părinților și cât de neputincioși suntem noi, și copiii și părinții, când îl trăim

Filmul „The Son”/„Fiul“ mi-a arătat discret, dar abrupt în același timp, că mai am multe emoții pe care le credeam demult vindecate, după divorțul părinților mei, cu peste 20 de ani în urmă, emoții cu care trebuie să mă reîntâlnesc, pe care încă trebuie să le privesc în față și să le accept. Când ultima secvență s-a încheiat, pe pieptul meu apăsa o greutate de care uitasem.

Nicholas, personajul principal din „Fiul“, refuză să meargă la o petrecere cu colegii de liceu invocând motivul că nu știe să danseze. La insistențele lui Beth, mama lui vitregă, Peter (tatăl) începe să danseze în living arătându-i fiului său mișcările amuzante care l-au consacrat și cu care a sedus-o pe noua lui soție. Cei doi, tată și fiu, se conectează, dansează, râd, sunt împreună pentru câteva secunde. Un moment de bucurie în același timp firească și forțată. Doar că, încet-încet se transformă într-una dintre cele mai puternice scene de înstrăinare: când Beth – care până într-un punct stă deoparte și îi privește – li se alătură. În timp ce mama vitregă începe să danseze cu ei, fiul pare că nu poate să suporte bucuria celor doi și se îndepărtează ușor până ce, în final, iese din scena principală și rămâne singur într-un colț al camerei, de data asta el fiind cel care privește din exterior. Muzica nu se mai aude, corpul lui Peter și al lui Beth se mișcă frenetic în slow-motion la o distanță de Nicholas care pare imensă în ochii tânărului adolescent. O singurătate în care se regăsește orice copil care a trecut prin divorțul părinților săi. 

Când tatăl meu s-a recăsătorit aveam în jur de 12 ani. Cu dorința de a păstra un fel de normalitate de care toți aveam nevoie, tata m-a invitat să luăm cina în oraș toți trei: eu, el și noua lui soție. Ei doi stăteau pe o parte a mesei, eu vizavi. Mi-am comandat paste. Erau foarte afectuoși unul cu celălalt într-un mod politicos, dar care îmi provoca o senzație de repulsie. Am încercat să mănânc, am încercat să zâmbesc, să răspund la câteva întrebări până când, pe nepusă-masă atât pentru ei, cât și pentru mine, am răbufnit.

Am plecat cu toții destul de repede, lăsând în urmă pe masă farfuriile aproape pline. Pe drum spre casă era întuneric în orășelul pustiit de provincie în care m-am născut, doar ici-colo câte un fascicul de lumină de la stâlpii de pe marginea trotuarelor. Am început să plâng și le-am spus: „Nu pot. Nu pot să mă prefac că mă bucur. Nu mi se pare normal. Nu pot să fac asta”. Tata a încercat să-mi explice câte ceva care acum în mintea mea pare că era despre cum mă voi obișnui, cum va deveni mai ușor cu trecerea timpului. De fapt, nu îl auzeam. Am mai stat câteva ore în noua lui casă, unde mirosea a bețișoare parfumate. Câteva obiecte și cărți din bibliotecă și de pe măsuța din living erau ca niște embleme al unei vieți complet străine de mine. O viață care mi-o furase pe a mea. Abia așteptam să plec acasă la mine, unde era mama. Realmente nu îmi mai amintesc cu exactitate nimic din acea seară, cel mai probabil o parte din ce am descris mai sus nici măcar nu e 100% conform cu realitatea. Doar că așa simțeam eu atunci: tata era și nu mai era tatăl meu, iar noua lui soție era, fără drept de apel, „personajul rău” din noua mea poveste de viață. 

Ceea ce știu sigur este că atunci am simțit pentru prima oară un gol imens pe care azi l-aș numi înstrăinare, exil interior și pe care, tot azi, adultul-eu l-ar cataloga exagerat. Când revizitez cu ochii de la 35 de ani întreaga experiență, după ce am experimentat și eu pentru o perioadă statutul de „cealaltă femeie”, noua parteneră a tatălui meu era doar o femeie care încerca să aibă o relație cu un bărbat care, la rândul lui, avea un copil din altă căsnicie. Doar că în fața copilului de atunci, ea nu a avut nicio clipă vreo șansă. Iubirea lor ne aducea mie și mamei prea multă nefericire ca să înțeleg că nu trăiam sfârșitul lumii și că nu ea era principala vinovată. 

Am îngropat sentimentul din acea seară, mai ales că la scurt timp a trebuit să fac față unor sentimente și mai puternice legate de înstrăinarea mamei de ea și de noi toți. Dar l-am retrăit zilele trecute, după mai mult de 20 de ani de când ai mei au divorțat, când am urmărit scena dansului din filmul „The Son“/„Fiul“, de pe HBO Max. Timp de 123 de minute, am redevenit copilul de atunci. M-am îndepărtat și m-am oprit din dans odată cu Nicholas. I-am simțit invidia. I-am simțit incapacitatea de a se integra în noua sa familie. Și vina că mama lui era nefericită. Am privit odată cu el din exterior cum Peter și Beth dansau o fericire care nu era și a lui. Cine ar fi zis că, după atâția ani de căutări și terapie, un film m-a întors în timp cu mai mult de două decade?!

La finalul filmului, când genericul a început să ruleze pe ecran, am simțit nevoia să ies pe balcon și să respir adânc, realizând că încă mai am emoții de procesat și de acceptat, emoții pe care le-am redus la tăcere, pe care nu le-am mai considerat importante niciodată începând din seara aceea. Ele au pălit imediat cum a trebuit să gestionez depresia de neînțeles a mamei și apoi finalul ei tragic. 

Toate durerile din filmul „The Son“/„Fiul“

Peter (Hugh Jackman) este un avocat de succes, biroul lui cu o vedere impresionantă asupra Manhattanului pare suficient pentru a înțelege statutul său. Căsătorit cu Beth (Vanessa Kirby), are un copil pe nume Theo cu care locuiește într-un apartament șic. În prima secvență a filmului, Beth îl liniștește pe Theo cu un cântec de leagăn, iar Peter îi privește zâmbind. Imaginea perfectă a unei familii fericite. Până când la ușă sună Kate (Laura Dern), prima soție a lui Peter, cu vești proaste despre fiul lor, Nicholas (Zen McGrath), în vârstă de 17 ani: în ultima lună nu a mai fost la școală. Nicholas se mută cu Peter, Beth și Theo și începe să meargă la o școală nouă. Peter consideră sau vrea să creadă că totul începe să se schimbe în bine. De fapt, lucrurile se agravează.

Filmul „The Son“/„Fiul“ este nu numai despre divorțul unor adulți nefericiți care au și responsabilitatea vieții copilului lor adolescent. Este și despre gestionarea unor momente care prin natura lor sunt înșelătoare și foarte greu de echilibrat oricât de pregătit ai considera sau consideră ceilalți că ar trebui să fii: ce rămâne după un divorț – de la relația cu fosta soție/mama copilului tău, la relația cu actuala soție, la relația copil-mamă vitregă și unde este „acasă” și ce mai înseamnă „acasă” pentru fiecare dintre cei implicați. Despre dreptul la fericire chiar și al părinților noștri, dar mai ales despre depresia unui adolescent, depresia unui membru al familiei, relația cu medicii și spitalele de psihiatrie, despre decizii care pot (sau nu) să schimbe vieți iremediabil. Despre vină și neputință. 

La un moment dat, simțeam că scenaristul juca ping-pong și eu eram fileul pe care îl tot lovea cu mingea, pentru că acum, la vârstă adultă, am o capacitate pe care la cina pe care v-am descris-o la început nu o aveam: să mă pun în pielea fiecărui personaj și să simt durerea fiecăruia.

Durerea unui tată care a încercat să își refacă viața de cuplu în căutarea unei fericiri pe care o pierduse: l-am înțeles perfect pe Peter când și-a pierdut controlul în fața reproșurilor fiului său și i-a strigat că are și el dreptul la o viață a lui. Așa cum l-am înțeles și când, din dorința ca fiul lui să fie bine, nu mai percepea semnalele care îi arătau că acesta suferea cumplit sau cum raportat la cât de puternic a fost el când era copil, nu a mai văzut pericolul slăbiciunii copilului său.

În secvențele în care Peter se uită în ochii fiului său care uneori zâmbește, alteori plânge, alteori doar privește în gol, și nu poate vedea nimic, nimic care să-i spună adevărul despre ce gândește și simte cu adevărat, m-am teleportat în momentele în care mă uitam la mama și, ca Nicholas – acaparată de perfidia depresiei, nu mai putea să îmi spună adevărul despre ce simte. 

Durerea mamei lui Nicholas și fosta soție a lui Peter care după divorț nu și-a putut ascunde suferința de fiul său.

Durerea lui Beth, mama vitregă, care pe alocuri pare egoistă, indiferentă și prea concentrată pe viața ei și pe cea a nou-născutului ei ca să-l mai înțeleagă și ajute pe fiul vitreg.

Durerea lui Nicholas care pare că o urăște pe Beth și care îl condamnă pe tată pentru nefericirea sa. Nicholas nu mai poate nici măcar să meargă la școală din cauza greutății psihice pe care o simte.

Pentru toți care din când în când se îmbătau de iluzia unor momente de fericire care nu erau de fapt reale. Toți acești vinovați fără vină. Am fost câte puțin din fiecare personaj în parte.

Florian Zeller, scenaristul și regizorul filmului a devenit foarte cunoscut în 2020 pentru filmul „The Father“/„Tatăl“ (cu Anthony Hopkins și Olivia Colman) – o dramă despre boala Alzheimer, și a revenit în 2024 cu filmul „The Son“/„Fiul“, reiterând de data aceasta neputința unui tată care nu înțelege pe deplin depresia cu care se confruntă fiul său, la rândul său hăituit de o copilărie nefericită și o relație defectuoasă cu tatăl său interpretat de același Sir Anthony Hopkins. Din dorința de a nu repeta greșelile tatălui, Peter ia pentru propriul copil tot decizii greșite, doar că unele diferite.

Singurele certitudini

De fapt, ca în viața reală, deciziile bune sau rele au un grad meschin de relativitate. Doar neputința tatălui de a înțelege și accepta și neputința fiului de a-și gestiona emoțiile și de a și le exprima par a fi singurele certitudini ale filmului. Și boala psihică în fața căreia cei din exterior sunt la fel de orbi ca cei care o trăiesc. 

Cu „The Son”/„Fiul“, Florian Zeller nu a mai primit aplauzele și admirația cu care a fost recompensat pentru „The Father“/„Tatăl“, unii critici de film sau doar cinefili au considerat scenariul imperfect în primul rând pentru că, parafrazez, un cuplu upper-middle class din America în zilele noastre ar înțelege și conștientiza mult mai clar ce înseamnă boala psihică a copilului său și ar evita unele decizii pe care le-a luat în numele acestuia, cum ar fi internarea lui într-o clinică psihiatrică. Doar că viața este la fel de imperfectă precum scenariul acestui film, iar de multe ori, deciziile pe care avem puterea să le luăm sunt extrem de neinspirate.

La câțiva ani de la divorțul părinților mei, când psihiatrul mamei mi-a recomandat să merg să locuiesc cu „adultul responsabil” din familie, bunica paternă, am ales să rămân lângă mama, devenind, așa cum tot psihiatrul mi-a explicat, părintele părintelui meu. Dar aceasta este o altă poveste.

Filmul „The Son“/„Fiul“ mi-a amintit discret, dar abrupt în același timp, că mai am multe emoții pe care le credeam demult vindecate, dar pe care doar le-am redus la tăcere – emoții cu care trebuie să mă reîntâlnesc, pe care încă trebuie să le privesc în față și să le accept. Când ultima secvență s-a încheiat, pe pieptul meu apăsa o greutate de care uitasem.

Este un film dureros, extrem de dureros, mai ales pentru cineva care a fost cândva copilul prins în mijlocul unui divorț și a purtat povara depresiei unui membru al familiei. Deseori te face să ți se strângă pielea pe tine mai ales atunci când ai fost și tu nevoit să porți responsabilitatea unor decizii greșite care, în contextul unor boli psihice, se exacerbează și devin fatale. Când nu ai voie să greșești.

„The Son“/„Fiul“, un film despre vinovăție

Deși titlul filmului pare că indică clar personajul central al firului narativ, de fapt, aș spune că mai presus de lupta interioară a lui Nicholas (fiul din film), filmul este despre vinovăția pe care fiecare dintre noi, părinte, copil, soție sau fostă soție, mamă o trăiește pentru gestionarea unor momente care prin natura lor sunt înșelătoare și foarte greu de gestionat oricât de pregătit ești de statutul tău sau de modul cum „viața te-a călit”.

Se spune că nicio carte nu te poate învăța să fii părinte. Aș spune că nicio carte nu te învață cum să fii copil, soție, mamă vitregă cum mai ales nici măcar un milion de informații nu te pregătesc pentru tot ce implică boala psihică. Și nimeni nu te poate salva de greutatea brută a vinovăției, a acelui „dacă ai fi făcut altfel”, „dacă ai fi luat altă decizie”, „dacă făceai acel mic pas în stânga și nu în dreapta” și ai fi salvat persoana pe care o iubești cel mai mult.

Dacă animalele ne-ar analiza, spunea Pascal Boyer, antropolog cognitiv, în cartea sa Minds Make Societies, probabil ar fi multe aspecte pe care nu numai că nu le-ar înțelege, ci li s-ar părea de-a dreptul bizare, așa cum cel mai probabil nu ar înțelege de ce noi, oamenii, ne simțim atât de vinovați pentru ce se întâmplă în jurul nostru de parcă am deține controlul absolut al unui șir lung de traume pe care nici măcar nu le înțelegem. 

Dacă am învățat ceva din filmul „The Son”, ca parte din lunga, continua și obositoarea căutare de a mă „vindeca”, am învățat că, de fapt, un copil nu se vindecă atât de ușor și că, atunci când te aștepți mai puțin, din cel mai îndepărtat punct la conștiinței tale, poate să strige că nu l-ai ascultat și nu l-ai înțeles. Poate doar faptul că accepți că e încă acolo cu traumele lui nevindecate e suficient ca să îți păstrezi sănătatea psihică cât de cât intactă. Apoi, să ieși la aer și să respiri adânc de mai multe ori.