Cum să evitați conflictele pornite din idei diferite despre cum ne creștem copiii

Apariția unui copil este o urmare firească a maturității și creșterii individuale a doi parteneri iar câteodată poate veni cu multe provocări. Este recomandat ca viitorii părinți să discute dinaintea nașterii copiilor aspecte legate de educația acestora. Altfel, ideile diferite legate de parenting pot crea conflicte, adăugând tensiuni în relația de cuplu, cu efecte negative asupra copilului.

Cum ne pregătim să devenim părinți

Valorile comune, implicarea și susținerea reciprocă în creșterea celui mic sunt elemente care vin să sudeze relația de cuplu. Dacă între parteneri existau probleme de comunicare înainte de apariția copilului, este posibil ca relația să se erodeze o dată cu rolul de părinte.

Pentru a preveni acest lucru, partenerii de cuplu pot să-și prezinte și să negocieze punctele de vedere înainte de a deveni părinți pentru a decide care sunt așteptările, limitele și libertățile acestui rol.

Stiluri diferite de parenting

Permisiv, autoritar, democratic sau neglijent, cum este mai bine?

Ținând cont de psihologia dezvoltării, există 4 mari stiluri de parenting. Fiecare dintre acestea influențează în mod diferit personalitatea copiilor. Nu există un stil perfect, însă unele pot genera carențe în dezvoltarea acestora.

În psihologia dezvoltării umane există două dimensiuni ale educației: disciplina (bazându-se pe control) și afecțiunea (cu referire la acceptare).

În 1971, psihologul american Diana Baumrind a fost cea care a identificat 3 stiluri de parenting în funcție de interacțiunea disciplinei cu afecțiunea și a descris tiparele de comportament tipice ale copiilor crescuți potrivit fiecărui stil.

Stilul dictatorial

Se bazează pe folosirea disciplinei, părinții au așteptări ridicate iar comunicarea are loc într-o singură direcție, de la părinte la copil.

Micuțul trebuie să-și asculte părinții în toate situațiile și astfel el nu va ști să ia singur deciziile mai departe. Randamentul școlar este ridicat.

Când cresc, acești copii se transformă în adulți anxioși, având competențe sociale, autonomie și stimă de sine scăzute, temători la gândul că ceilalți nu îi vor aprecia.

Stilul permisiv

Este opusul stilului dictatorial, pune accentul pe exprimarea personală și pe autoreglare. Părinții permisivi își bazează stilul educațional pe afecțiune, se consultă cu copiii lor în privința deciziilor, folosesc rareori pedeapsa, sunt afectuoși, nu controlează și nu impun cerințe.

La vârsta preșcolară, copiii lor tind să fie imaturi, având cel mai slab autocontrol și un slab comportament explorator. Stilul permisiv crește stima de sine, dar determină copiii să devină egocentrici, neascultători și cu randament școlar scăzut.

Stilul democratic

Este considerat stilul de parenting ideal unde ambele dimensiuni sunt prezente.

Părinții care folosesc acest stil sunt iubitori și înțelegători, dar totodată cer purtare bună și sunt fermi în menținerea standardelor.

Copiii acestor părinți tind să fie cei mai independenți, capabili de autocontrol și asertivitate, exploratori și mulțumiți.

Imaginea de sine a lor este realistă și pozitivă, motivația este ridicată și au rezultate școlare bune. Atmosfera familială se bazează pe respect reciproc și cooperare.

Psihologii americani Eleanor Maccoby și John Martin (1983) au adăugat un al patrulea stil de parenting:

Stilul neglijent sau neimplicat

Acest stil de parenting indică mai degrabă absența unui stil de educație, deoarece părinții își lasă copiii să facă ce doresc, fără supraveghere, fără apreciere sau explicații. Nu există aici nici disciplină și nici afecțiune.

Ei pun dorințele lor mai presus de cele ale copiilor, se ascund în spatele unui discurs despre libertate, pretinzând că micuții sunt deja independenți.

Autonomia este foarte importantă în dezvoltarea copilului, însă este o mare diferență între aceasta și abandon. A te descurca singur, fără a avea un feedback, o explicație sau o corectare a unei greșeli este mai degrabă un abandon.

Nevoile intelectuale și emoționale ale copilului nu sunt satisfăcute. Apar astfel carențe emoționale, sentimente de insecuritate, abandon școlar și probleme de comportament (agresivitate), cu predispoziție către tulburări de personalitate.

Conflicte pornite din stiluri diferite de parenting

Orice diferență de stil parental poate duce la un conflict. Chiar și doi părinți cu același stil pot să nu fie în acord.

De exemplu, doi părinți democratici pot fi de acord asupra importanței regulilor și a afecțiunii, însă se pot contrazice cu privire la ceea ce implică acest lucru.

Iată câteva exemple de stiluri diferite în cadrul cuplului:

Democratic versus democratic

Acești părinți pot să nu fie de acord cu privire la câtă afecțiune să dăruiască. Se pot contrazice dacă să pedepsească sau nu copilul, când și cât de severă să fie pedeapsa sau dacă să recompenseze un comportament bun.

Democrativ versus permisiv

Cei doi se pot pune de acord cu privire la dragoste și afecțiune, însă vor avea opinii diferite față de reguli și cum să fie ele impuse.

Părintele permisiv poate vedea părintele democratic ca fiind abuziv, iar cel democratic își poate eticheta partenerul ca fiind neimplicat.

Permisiv versus neimplicat

Părintele permisiv dorește să ofere multă dragoste copilului său, în timp ce părintele neimplicat își dorește cât mai puține interacțiuni cu acesta, așa că cel permisiv se poate simți depășit de situație oferind prea multă afecțiune și atenție.

Democratic versus neimplicat

Părintele democratic depune mult efort prin ghidare și afecțiune, cel neimplicat preferă să stea de o parte. Pot apărea astfel conflicte frecvente.

Stilurile diferite de parenting sunt doar unul dintre motivele de conflict ale părinților. Valorile culturale, credințele, normele sociale, opiniile politice pot adesea să ducă la tensiuni.

De exemplu unii părinți consideră că a da o palmă copilului este o formă de abuz, în timp ce alții o văd ca pe o formă de disciplină.

Un parenting disfuncțional

În familiile unde părinții au păreri diferite și nu se pun de acord în privința creșterii și educației copilului, nimeni nu câștigă, toată lumea are de pierdut. Când părinții sunt în tabere diferite, ei nu fac altceva decât să își submineze unul altuia autoritatea și să îngreuneze educarea copilului.

Copiii au abilitatea de a pricepe imediat „cine este veriga slabă” și cine conduce, pe cine pot să manipuleze și pe cine nu. De aceea este de preferat ca părinții să aibă același discurs, cerințe și așteptări, „să vorbească aceeași limbă”. Altfel, copilul va învăța repede să își joace părinții pe degete, pe unul împotriva celuilalt și pe ambii în favoarea lui.

Impactul conflictelor asupra copiilor

Copilul nu trebuie să fie martor al conflictelor dintre părinți deoarece acest lucru poate avea consecințe negative asupra dezvoltării sale.

Disputele pot să îl determine pe acesta să trăiască diferite emoții precum: teama (copilului îi este frică să nu se despartă părinții săi) sau tristețea (el este trist să-și vadă familia, care se află la baza sentimentului său de securitate, cum se ceartă).

Poate experimenta totodată și neliniștea (copilul se îngrijorează pentru părinții săi și evită să-și mai exprime nevoile și problemele pentru a-i proteja, ceea ce poate duce pe termen lung la apariția anxietății) sau confuzia (micuțul se poate întreba dacă nu cumva este el cauza acestui conflict).

Importanța negocierii în parenting

În fața opiniilor diferite se recomandă ca părinții să discute respectând punctul de vedere al celuilalt, dând dovadă de ascultare activă și empatie.

Negocierea lor are un rol important în educația copilului. Aceștia trebuie să hotărască de comun acord ce anume își doresc să facă acel copil, ce așteptări au din partea lui, ce limite îi impun, ce libertate îi oferă și apoi ei trebuie să respecte aceste decizii.

Constanța mesajelor în parenting

Este important ca părinții să fie consecvenți, blânzi, fermi și previzibili. Pentru copil este recomandat să aibă reguli puține, clare și de bun simț, valabile pentru toată familia. Când ai prea multe reguli, de fapt nu ai nici una. Indisciplina copilului este urmarea firească a inconsecvenței părintelui.          

Părintele inconsecvent își poate pedepsi copilul ca timp de o lună să nu mai aibă acces la televizor din cauză că nu și-a făcut temele pentru acasă. Părintele consecvent își lasă copilul să aleagă singur dacă se va uita sau nu la televizor în ziua respectivă în funcție de îndeplinirea sarcinii de a-și termina tema pentru acasă.

Strategii de a media conflictele în parenting

• Explorează cum stilul tău parental îl poate completa pe cel al partenerului. De exemplu, un părinte permisiv îl poate ajuta pe cel democratic să fie mai afectuos, iar cel democratic îl poate susține pe cel permisiv să pună limite sănătoase.

• Dezvoltă un set de reguli ale familiei cu care toți să fie de acord și pe care să le respecte.

• Susține deciziile de parenting ale partenerului în fața copilului chiar dacă tu consideri că nu sunt cele mai bune.

• Învățați împreună despre parenting: citiți cărți de parenting și discutați-le sau urmați un curs de parenting susținut de experți.

Când alte strategii nu funcționează, terapia de familie sau de cuplu poate ajuta permițând membrilor familiei să-și înțeleagă și corecteze comportamentele lor și ale copilului lor.

Fără îndoială modalitatea în care sunt crescuți copiii influențează personalitatea acestora, performanțele școlare, calitatea relațiilor sociale, securitatea afectivă și viitorul reușitei profesionale.