„Dacă nu sunt un părinte suficient de bun?” Top 5 frici ale părinților și soluții pentru gestionarea lor

Top 5 frici ale părinților în legătură cu copiii lor și cum trebuie gestionate

    Sunt un părinte bun? Este una dintre întrebările pe care și le adresează părinții, iar răspunsul este că ești, cu siguranță, un părinte cât de bun poți să fii. Iar acesta ar trebui să fie obiectivul general. Dacă însă vrei să știi un răspuns clar, întrebarea pe care ți-o poți adresa este „Am un copil fericit?”. Uneori suntem copleșiți de preocupări legate de copiii noștri, iar frica de boală, moarte și eșec sunt printre cele mai mari frici ale părinților. Iată ce ne spun aceste frici.

    Școli pentru părinți

    Modul în care părinții își arată afecțiunea este extrem de important pentru copil. Dacă părinții nu știu să răspundă nevoilor emoționale ale copilului, acesta se va simți neimportant, nedemn de a fi iubit și se va simțit extrem de singur.

    Cu ani în urmă nu ne învăța nimeni cum să fim părinți. Acum, din fericire, există o multitudine de informații despre parenting. Însă responsabilitatea de a crește un copil este imensă, de aceea, așa cum există școli pentru formarea profesională, ar trebui să existe și pentru pregătirea în rolul de părinte, pentru a crește copii cât mai sănătoși din punct de vedere emoțional.

    Să nu uităm că se spune că rolul copilului este să „apese toate butoanele” unui părinte, iar părintele, la rândul lui, instalează viitoarele „butoane” ale copilului.

    Citește aici ce mesaje sunt dăunătoare copiilor: „Eu știu ce-i mai bine pentru tine!” și alte replici toxice dintre părinți și copii

    Nevoile emoționale ale copiilor

    Deseori, părinții au tendința de a-și proiecta propriile nevoi neîmplinite și propriile lipsuri din copilărie asupra copiilor lor. Principalele nevoi ale copiilor sunt: nevoia de a se simți acceptat și validat, nevoia de atenție, nevoia de a fi iubit, nevoia de autonomie, nevoia de a-și exprima emoțiile, nevoia de stabilitate.

    În copilărie, temelia siguranței se află în conectarea emoțională cu cei care ne îngrijesc. Părinții imaturi din punct de vedere emoțional nu știu cum să valideze sentimentele și instinctele copiilor lor, nu știu cum să vină în întâmpinarea nevoilor lor emoționale. Iar până în jurul vârstei de 6-7 ani, când copilul va intra la școală și se va pune accent pe cogniție, comunicarea lui de bază este cea emoțională.

    Când părinții își resping sau, pur și simplu, își neglijează copiii din punct de vedere emoțional, aceștia din urmă cresc adesea așteptându-se la aceeași reacție din partea altora.

    Cele mai mari frici ale părinților

    Majoritatea copiilor deveniți adulți, când ajung în terapie, descoperă că nu au avut niciodată parte de o conexiune emoțională intimă cu proprii lor părinți, și că s-au simțit foarte singuri când erau copii. Este important ca atunci când aceștia vor deveni părinți la rândul lor să nu proiecteze asupra copiilor nevoile lor nesatisfăcute, să nu pună presiune pe copiii lor să facă lucrurile perfect, sa facă ce nu au reușit ei, pentru a se simți ei validați ca părinți.

    Părinții trăiesc diferite frici în legătură cu proprii copii, iar aceastea variază, în funcție de categoria de vârstă a copilului. Astfel, când copilul este bebeluș, principalele frici sunt teama de a nu fi un părinte suficient de bun pentru cel mic (frica se poate întinde apoi pe tot parcursul vieții de părinte) și teama ca bebelușul să nu se îmbolnăvească rău și să moară. Când copilul crește, apar temeri cum ar fi: să nu fie făcut de râs de către copil, teama că acesta să își rateze viața, mai ales în adolescență, care este o etapă foarte furtunoasă și de mare vulnerabilitate.

    În continuare vom identifica cinci frici pe care le trăiesc majoritatea părinților în legătură cu copiii lor.

    1. Teama de a nu fi un părinte suficient de bun (“good enough”)

    Această teamă apare mai ales când copilul este bebeluș, și este foarte accentuată la primul copil. Părinții nu au mai fost niciodată în acest rol, sunt bulversați și confuzi, nu știu ce sfaturi să mai asculte și ce cărți să mai citească din dorința de a fi părinți perfecți.

    În special mamele trăiesc intens această teamă, își doresc să fie perfecte pentru bebelușul lor, iar cum perfecțiunea nu poate fi atinsă, ajung să își facă griji că nu sunt mame bune. După cum ne spune Donald Winnicott, pediatru și psihanalist britanic, o mamă trebuie să fie cât de bună poate fi  (suficient de bună, respectiv “good enough mother”), adică să se racordeze la nevoile copilului,sa aibă empatie față de micuț, măsurând în mod adecvat nivelul de frustrare pe care îl suferă copilul.

    Mama care este suficient de bună știe instinctiv când să se conecteze cu bebelușul, când să aibă grijă de el, când și cum să-l facă să experimenteze frustrări ușoare, astfel încât dezvoltarea sa să se desfășoare lin și fără traume copleșitoare. 

    Părinții încearcă să nu repete greșelile pe care cred ei că le-au făcut proprii lor părinți. Însă este nevoie să învețe să creeze un echilibru între a-și hiperproteja copilul și a-l neglija emoțional. Deoarece, un copil hiperprotejat nu va avea suficient spațiu să își capete autonomia, va învăța că nu se poate descurca singur, că lumea este un loc periculos, și va deveni anxios. Iar un copil neglijat va înțelege că el nu contează, că trebuie sa se descurce singur deoarece nu se poate baza pe ceilalți, că nu merită să fie iubit, că nu este suficient de important, și astfel va tinde spre stări depresive

    2. Teama să nu pățească ceva rău copilul, să nu moară

    Este o teamă care vine de la sine, însă ea va trece cu timpul. Tuturor ne este teamă să nu îi pierdem pe cei dragi, însă nu trăim zilnic cu conștientizarea acestei frici, deoarece nu ne ajută cu nimic, ci ne face să fim tot mai anxioși

    Copilul se va îmbolnăvi, mai ales în momentul în care începe să meargă în colectivitate, și deși este o etapă prin care toți am trecut când eram micuți, deseori este trăită de mame cu anxietate. Însă tot așa se va și însănătoși, formându-și astfel anticorpii. Important este ca părintele să aibă grijă de el cu iubire și răbdare.

    Teama aceasta vine și din faptul că în rândul traumelor, suferințelor legate de un deces, pe primul loc se situează pierderea unui copil. Practic, regula naturii este ca părinții să moară primii, fiind urmați de copii, nu invers. O astfel de teamă poate duce către un comportament anxios și hipervigilent cu copilul, provocând stres, sensibilitate, nesiguranță și temeri acestuia din urmă.

    3. Teama de a nu fi făcut de râs de către copil

    Aceasta este adică teama de judecata celorlalți, de “ce zice lumea”. De cele mai multe ori, părintele consideră copilul ca fiind o prelungire a sa, astfel încât micuțul trebuie să se poarte exemplar, să fie deștept, să dea răspunsuri bune atunci când este întrebat. Este vorba despre teama părintelui de ce zice lumea, deoarece el a crescut într-un mediu în care imaginea în fața celorlalți contează mai mult decât realitatea din spatele ușilor închise ale casei.

    Această frică este strâns legată de aceea de a nu fi suficient de bun ca părinte, deoarece, dacă copilul spune sau face ceva neadecvat, lumea ar putea gândi că părinții nu l-au educat bine. Deci vine din neîncrederea părinților în ei înșiși, din nevoia de validare din partea celorlalți, nevoi care probabil nu le-au fost satisfăcute în copilăria proprie.

    4. Teama să nu își rateze copilul viața

    Este o frică proiectată, care vine din propria teamă a părintelui în fața eșecului. Persoanele cu o stimă de sine scăzută, care au trăit cu frica de a nu reuși în viață, când au întâmpinat eșecuri s-au speriat și s-au considerat necorespunzătoare, în loc să învețe ceva din greșeli și să meargă mai departe, devin părinții care vor pune mereu presiune pe copil. Îl vor presa să învețe foarte bine, să dea la facultăți de elită alese de ei, în loc să îl lase pe copil să își urmeze visul.

    Aceștia sunt părinții pentru care nimic din ce face copilul nu este suficient, îi vor cere mereu eforturi suplimentare, rezultate mai bune, îl vor compara frecvent cu cei din jur, îl vor controla excesiv. Sunt fix acei părinți care își ceartă copilul că a luat nota nouă la teză la matematică, în loc să îi spună: „Bravo! Ai luat o notă mare, sunt mândru de tine!”

    Chiar dacă este una dintre cele mai mari frici ale părinților, alterează traseul în viață al copilului, care ar trebui să fie în acord cu nevoile, dorințele și aspirațiile lui, nu ale părintelui. 

    5. Teama de a fi prea permisivi

    Această teamă o au cei care sunt părinți rigizi, care impun reguli peste reguli, stabilesc limite stricte, își pedepsesc frecvent copilul, pretind supunere de la el și chiar îi aplică pedepse fizice. Acești părinți au fost și ei crescuți la rândul lor de părinți dictatori, și nu pot face diferența între ceea ce li s-a făcut lor și ceea ce le fac ei copiilor lor. Mai mult, trăiesc cu impresia greșită că acele corecții primite din partea părinților lor sunt cele care i-au „ajutat” să devină cine sunt azi. Respectiv, în loc să realizeze că propria devenire s-a produs fie „în ciuda”, dacă evoluția este pozitivă, fie „din cauza”, dacă este una negativă, aleg să spună „datorită”.

    Citește aici despre stilurile diferite de parenting: Ce stil parental ai și cum îți poți îmbunătăți relația cu copilul

    Ei nu știu să își arate iubirea și se gândesc că dacă sunt prea afectuoși i se urcă la cap copilului, devine un răsfățat și nu îi mai ascultă. Din păcate, acești copii vor deveni mai târziu anxioși și submisivi și vor căuta relații cu persoane care să ii domine și să le spună ce să facă.

    Lista fricilor pe care le simt părinții în raport cu copiii lor rămâne întotdeauna deschisă și vom găsi mereu nuanțe particulare pentru fiecare caz în parte. Însă când aceste temeri apar, este foarte important ca părinții să își pună următoarea întrebare: „Oare modul în care m-am comportat acum cu copilul meu are legătură cu realitatea, cu ceea ce este bine pentru el, sau are legătură cu nevoile mele nesatisfăcute, cu fricile mele, cu modul în care eu am fost crescut?”

    Autorul Alfie Kohn, în cartea sa „Parenting necondiționat”, scrie astfel: „Nimeni nu decide să fie un părinte rău. Cu toții ne iubim copiii și ne dorim, mai mult decât orice, să fie în siguranță și fericiți.”

    Îți recomandăm și

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare