„Dacă luam 10, mă bătea mai puțin.” Cum ajungi ca adult să te crezi lipsit de valoare și greu de iubit

Critica am primit-o încă din copilărie, când am primit informații despre noi din partea părinților și a celorlalți membri din familie implicați în creșterea noastră. Poate bine intenționați, adesea ne-au atras atenția când greșeam, când nu corespundeam așteptărilor lor, când îi dezamăgeam, proiectând asupra noastră, sub formă de etichete, tot ceea ce considerau ei a fi neadecvat. Mai târziu, toate aceste voci sunt interiorizate și devin „vocea noastră critică” întreținută de credințe false despre sine. Ce rol are această voce și cum o putem transforma?
„Nu mă simt valoros”
În copilărie, acțiunile noastre găseau interpretare în reacțiile părinților. Dacă ei erau mulțumiți, rezulta că facem bine ceea ce facem, dacă nu, consideram că greșim. Pe de-o parte, aveam reguli și limite, acestea fiind necesare întrucât ne ajută să înțelegem mediul, să ne adaptăm, să ne protejăm, să învățăm despre lume și ceilalți, ne oferă predictibilitate și siguranță.
Pe de altă parte, așteptările părinților puteau fi nerealiste, adesea reflectând nevoile lor nesatisfăcute, pretențiile nejustificate, imaginea după care doreau să ne modeleze pentru a deveni „copilul dorit de ei”. Astfel apar etichetele și criticile care, deși dureroase, nu reflectă moduri de a ne integra în lume sau o imagine clară a noastră, ci una distorsionată. Mai târziu, toate acestea vor duce la credințe false despre sine.
„Mâncam o bătaie cruntă dacă nu luam nota zece. Ajunsesem să iau în calcul să nu mă mai duc acasă de la școală… și asta în clasa a IV-a, dacă luam un opt. Mă rugam de doamna învățătoare să nu îmi treacă nota în catalog, să îmi mai dea o șansă să învăț mai mult. Sufeream imens știind ce pedepse mă așteptau, ce vorbe grele, ce respingere din partea mamei mele. Nu exista laudă dacă luam zece. Exista doar mai puțină bătaie. Nu mă bătea dacă luam zece… atunci găsea alte motive: că sunt împiedicat, murdar, neascultător, inutil etc. Am crescut simțindu-mă fundamental greșit și lipsit de orice valoare. Am învățat să mă urăsc de mic, spunându-mi că dacă eram altfel, poate m-ar fi iubit. Acum, 38 de ani mai târziu, simt în continuare că nu sunt valoros, că trebuie să fac eforturi să contez sau să merit ceva. Am ales singurătatea pentru că îmi este teamă ca cineva să se apropie prea mult și să descopere cum sunt…” spune Alex, din Sibiu.
Lipsa de valoare este un mesaj pe care îl formulăm în mintea noastră, încă de mici, dacă mediul în care creștem este unul neprielnic nevoilor noastre și dezvoltării propriei autenticități. Lipsa de valoare este o credință negativă, limitativă, în baza căreia fie vom adopta o atitudine supusă, fie vom face eforturi constante pentru a fi acceptați, văzuți, apreciați.
Este adesea evaluată în comparație cu ceilalți care vor părea mai plini de calități decât noi, mai buni din multe puncte de vedere. Este asociată și cu sentimentul de impostură și teama constantă că vom fi demascați, iar ceilalți vor descoperi lipsa de valoare. Rolul acestei credințe este acela de a ne proteja, de a ne menține activi permanent, pentru a fi acceptați de ceilalți. Este vocea care ne spune să nu ne oprim sau relaxăm, întrucât pentru a merita ceva, noi trebuie să muncim și să facem eforturi peste măsură.
„Nu sunt în stare de nimic”
Oare ce gândeam când, copii fiind, nu reușeam să ne mulțumim părinții care mai degrabă ne atrăgeau atenția asupra lucrurilor pe care nu le făceam bine decât asupra celor care ne reușeau. Deși nu băgăm de seamă, frecvent subliniem defectele și greșelile, în detrimentul aprecierilor, laudelor și încurajărilor. Iar dacă ceea ce facem adesea nu este bine (văzut de ceilalți) putem construi mental ideea că nu suntem în stare, putem adăuga mai multe credințe false despre sine.
Generalizările precum întotdeauna, mereu, nimic, niciodată nu fac altceva decât să dea greutate autocriticii. Este una să spun „Nu fac bine” – ceea ce mă poate încuraja să încerc să schimb, să învăț mai bine ce am de făcut, să cer sfaturi, să perseverez și cu totul altceva „Nu fac bine nimic, niciodată”. Situația din urmă este cea pe urma căreia transfer eșecurile asupra mea, iar greșelile devin o etichetă „Sunt un eșec”.
Sunt curioasă dacă ar fi să facem un exercițiu și să ne gândim ce am fi avut nevoie să auzim în copilărie, cum ar suna acele mesaje? Va propun să scrieți pe bilețele toate mesajele negative primite de la părinți și să le priviți. Să observați care au rămas cu voi și în ce moduri sunt încă prezente în viața voastră, ca această voce interioară care vă atrage atenția constant că nu sunteți suficient. Apoi, vă invit să vă gândiți ce ar spune un părinte bun? Oare ce mesaje ați da voi unui copil? Ce ați vrea să simtă și să gândească despre sine? Scrieți-le și pe acestea pe bilețele și priviți-le. Permiteți copilului interior să le citească și observați cum ajung la el, ce emoție apare? Ați putea ca în fiecare zi să vă adresați un mesaj pozitiv și să observați ce se schimbă în timp?
Un al doilea exercițiu pe care îl propun este confruntarea gândului că „nu sunt în stare de nimic”, respectiv a unei alte credințe false despre sine. Ce înseamnă a nu fi în stare de nimic? Cum arată în practică? Găsesc trei situații în viața mea în care am fost în stare să fac lucruri? Mi le pot reaminti și le pot nota, pentru a renunța la cuvinte precum „nimic” sau „niciodată”. Iar dacă doar „uneori” nu pot face anumite lucruri… câți dintre noi nu se regăsesc în acest scenariu? E firesc să nu le poți face pe toate. E firesc să nu le poți face mereu. Cum putem să ne vorbim cu mai multă blândețe?
„Sunt greu de iubit”
„Eu sunt de vină pentru tot. Așa simt atunci când lucrurile nu merg bine, fie că se întâmplă ceva la muncă, în familie, în relația cu soțul sau copilul meu. Nu cred că merit apreciere și mă consider o persoană dificilă. Nu cred că e ușor să trăiești cu mine și e și mai greu să mă iubești. Nu cred că merit. Sunt greu de iubit. Știu ce mi-aș dori să primesc de la cei dragi, dar cum nu se întâmplă ceea ce îmi doresc eu, asta e explicația pe care mi-o repet… că sunt greu de iubit. Motiv pentru care simt constant o tristețe profundă.” spune Maria, 28 de ani, din Constanța.
Psihologul clinician american Eric Jannazzo formulează o teorie greu de digerat – aceea că există oameni care nu pot iubi. Spune că anumitor clienți cu care a lucrat, le-a reflectat faptul că părinții nu i-au iubit. Și deși este dureroasă realitatea, lipsa iubirii poate fi problema cu care s-au confruntat de-a lungul vieții lor. Experiențele copilăriei nu fac altceva decât să descrie în detaliu modurile în care nu au primit iubire, nu au fost văzuți, calitățile lor au trecut neobservate, meritele la fel, modurile nenumărate în care au fost neglijați, devalorizați, abuzați. Moduri în care au apărut toate acele credințe false despre sine. E dureros să ne gândim că unii părinți nu își iubesc copiii, pare nenatural… dar faptele rămân.
Gabor Mate spune că atunci când copilul nu va primi din partea părinților iubirea de care are nevoie, el va transfera vina asupra lui „Eu sunt în neregulă”. Mai târziu, trăim cu acest gând că suntem greu de iubit, deși în niciun moment lipsa de iubire din partea părinților nu a fost despre noi și valoarea noastră, ci despre dificultățile lor interioare aduse și în relația cu noi.
Merităm cu toții iubire. Are putere vindecătoare, transformatoare, poate scoate ce este mai bun din noi. Exclud aici comportamentele care duc la ruperea unor relații, acțiuni care îi pot îndepărta pe ceilalți sau interpretările greșite ale iubirii. Dacă „ne găsim tribul” și persoanele potrivite nouă, iubirea nu este niciodată un efort și nu depinde de eforturile pe care le facem sau nu pentru ceilalți.