Ce ai de făcut atunci când copilul minte și de ce nu trebuie să îl pedepsești

Ce ai de făcut atunci când copilul minte: dacă îl pedepsești, va minți mai mult!

Atunci când copilul minte ar trebui însă să ne întrebăm de ce ne minte, ce scop are acest comportament al lui și cum îi prezentăm un comportament alternativ mai potrivit. Cu cât vom insista cu pedeapsa, cu atât va minți mai des.

Copilul imită părinții

Important este să înțelegem de ce copilul minte și care este scopul minciunii. Dacă o folosește pentru a evita pedepsele, întrebarea este „Voi cum ați proceda în locul lui?”.

De multe ori copilul reproduce comportamentul văzut la părinți. Poate sunt situații în care și părinții folosesc minciuna, iar copilul observă acest lucru și îl preia.

„Îmi amintesc că venise soacra mea în vizită și tocmai mă întreba, în bucătărie, cu copilul de față, dacă mi-au plăcut murăturile pe care ni le-a trimis. Adevărul este că erau oribile și le aruncasem, dar i-am spus că au fost bune și le-am mâncat pe toate, pentru a nu o leza. Evident, fiica mea de 5 ani a intervenit și i-a spus de față cu mine «Nu e adevărat, mami le-a aruncat!». Am simțit că intru în pământ de rușine. Dar nu puteam să pedepsesc copilul pentru că a spus adevărul.”

Iată un exemplu de minciună menită să protejeze sentimentele altcuiva. Cred că facem acest lucru destul de des, fără să ne mai dăm seama, fără să ne punem întrebări asupra alegerii noastre. Iar pentru o societate funcțională, anumite „omisiuni” sunt sănătoase în relațiile cu ceilalți. Dar atunci când copiii sunt martori, ei vor învăța acest comportament și faptul că pentru a ieși dintr-o situație, minciuna este o alternativă.

Astfel, copilul minte pentru că și mama și tata mint la rândul lor, iar din educație trebuie să omitem „Eu am voie, tu nu” pentru că astfel de afirmații plasează copilul pe o treaptă inferioară nouă și nu este cazul. Ceea ce facem noi, va face și copilul nostru pentru că învață mult mai bine prin imitație decât din discursul pe care îl avem către el.

De ce mint copiii

Uneori copilul minte pentru că, spunem noi, „caută atenție”. În realitate, poate are nevoie de conectare cu noi, iar dacă inventează o poveste observă că primește ceea ce are nevoie.

Soluția nu este să îl repezim sau să îi spunem că „asta e clar o minciună”, nici să hrănim această nevoie a lui de atenție pornind de la minciuna spusă. Putem, în schimb, să îndreptăm discuția spre o situație reală, în care este și el implicat și astfel să purtăm o conversație cu el, acordându-i timp și atenție.

Copiii care au o stimă de sine scăzută au tendința să inventeze povești în care să pară mai grozavi decât au reușit să fie în realitate. Își imaginează astfel că se ridică la un standard pe care ei îl văd dezirabil. Aici ar fi important de explorat cine i-a insuflat un astfel de standard și cum îl putem ajuta să își crească stima de sine.

Minciuna poate fi pentru copii și un comportament pe care îl experimentează, descoperind către ce duce. Lucru pe care, de altfel, îl fac cu o multitudine de comportamente.

Totodată, copiii cu anxietate sau depresie pot minți pentru a distrage atenția celorlalți de la ei. Ei vor minți despre cum se simt, cum dorm, fricile pe care le au, pentru a nu-i îngrijora pe cei din jur sau chiar de teamă că vor fi ridiculizați sau criticați.

De multe ori ajută dacă părinții corectează minciuna copilului spunând „Asta nu sună ca ceva ce s-ar fi putut întâmpla. Hai să o luăm de la capăt și să vedem cum s-a întâmplat în realitate.”

Răbdarea părintelui în a gestiona astfel de situații este esențială.

Eticheta de mincinos

Dacă un copil minte, să nu ne grăbim să îl etichetăm drept mincinos și nici să nu îi spunem că nu vom mai avea încredere în el. Dacă vom face acest lucru, vom transforma un comportament într-o etichetă la adresa copilului.

Să nu uităm că este un copil bun, cu un comportament nepotrivit. Important este să observăm situațiile în care copilul alege să ne mintă. Dacă sunt situații în care, în trecut, spunerea adevărului a dus la o pedeapsă, atunci minciuna are un rol de protecție.

Practic, copilul nu se gândește la importanța adevărului ci la ce poate face pentru a evita pedeapsa. În acest sens, este sănătos să nu ne grăbim cu pedepsirea copilului și, cum spuneam, nici cu etichetarea lui.

Copiii învață despre sine – „Cine sunt eu?” – de la părinți, iar dacă aceștia îl consideră un mincinos, el se va comporta conform acestei etichete.

Declanșăm aici un cerc vicios în care nici nu va mai fi motivat să spună adevărul pentru că… „Tu oricum nu mă crezi”. Copilul poate resimți o retragere a părintelui din relația cu el („nu ne plac mincinoșii”) și nu va primi sprijinul de care are nevoie pentru a corecta acest comportament.

De ce simțim furie când copilul minte

În primul rând, copiii nu își mint părinții pentru a-i enerva, pentru că au un caracter dificil, pentru ca vor să își înșele părinții sau pentru a-i provoca.

Dacă resimțim furie atunci când copilul minte, să ne dăm un răgaz în care ne întrebăm: „Ce îmi spun eu mie despre acest lucru? Ce spune asta despre mine? Ce spune asta despre relația mea cu copilul?”.

Astfel de întrebări pot clarifica mai bine sursa furiei și ne ajută să ne adaptăm comportamentul.

Nu ne înfuriem pentru că cel mic ne-a mințit ci poate pentru că avem un istoric în care minciuna ne-a făcut să ne simțim neputincioși sau manipulați. Simțim furie poate pentru că ne spunem că atunci când copilul minte, nu ne respectă sau am greșit în educația lui. Ambele concluzii pot fi dureroase.

O altă sursă a furiei este și sentimentul de pierdere a controlului asupra copilului care mințind, ne ascunde o parte din el. Această emoție este toxică dacă ia forma unui comportament punitiv față de copil.

Este o emoție pe care noi trebuie să ne-o gestionăm, nu copilul. Când ne manifestăm furia asupra lui, intrăm noi în rolul de copil, iar pe el îl solicităm să facă față reacțiilor noastre. Ori rolurile sunt inversate.

Copilul minte când nu are suficientă încredere în părinți

În loc să spunem copilului că nu putem avea încredere în el pentru că ne minte, să îl încurajăm să aibă mai multă încredere în noi, pentru a se simți în siguranță indiferent de adevărul pe care îl are de spus.

Minciuna este un comportament de protecție și unul prin care copiii încearcă să nu își dezamăgească părinții cu un adevăr pe care aceștia nu îl acceptă …sau pe care au obiceiul să îl pedepsească.

De multe ori copiii vor minți atunci când au făcut o greșeală, când au avut un comportament nepotrivit, sancționat de părinți. Copilul minte când greșelile nu sunt tolerate în familie.

„Mă înfuriam teribil când Matei lua câte o notă mică sau mergea la școală cu tema nefăcută. Pun mult accent pe învățare și pe responsabilitățile lui de elev. Am ajuns chiar la terapie pentru a-mi gestiona mai bine furia în relația cu el și acolo am înțeles că eu întrețin acest comportament al lui.

Practic, nu mai era motivat să îmi spună un adevăr care mă înfuria și minciuna devenise singura alternativă pentru a scăpa de o pedeapsă… măcar pe moment. Am învățat să gestionez diferit așteptările mele în relația cu el, să fiu mai deschisă în a-l sprijini, să manifest mai rar dezamăgirea, pentru a-l încuraja și a-i demonstra că este copilul meu și îl iubesc și când are un eșec sau greșește. Iar el nu mă mai minte atât de des”, povestește Maria.

Cum corectăm un copil care minte

Un exercițiu pe care l-am putea folosi atunci când copilul pare să mintă foarte des poate fi „retragerea temporară a încrederii”. Respectiv, dacă a mințit în legătură cu ceva important sau semnificativ, putem să îi spunem că timp de trei zile vom proba prin dovezi sau alte persoane martor dacă spusele lui sunt adevărate.

După aceste trei zile (inconfortabile, de altfel, pentru copil), el are dreptul să își recâștige pe deplin încrederea noastră. Putem astfel să îi modelăm cum se simte când cei din jur au încredere în el, versus cum este să nu aibă încredere în el.

Important este să nu menținem această perioadă de retragere a încrederii prea mult timp și să revenim complet, acordându-i deplin încrederea noastră ulterior. De asemenea, este important să ne alegem „bătăliile”, respectiv să vedem când sancționăm minciuna.

Dacă este o problemă serioasă pe care copilul ne-o ascunde, atunci cu certitudine avem de lucru noi la îmbunătățirea relației cu el, astfel încât să se simtă în siguranță alături de noi spunându-ne adevărul. Copilul trebuie să știe și să simtă că este acceptat și protejat de părinți, orice s-ar întâmpla. Când aceștia sunt coercitivi, când greșelile copilului devin etichete la adresa lui, riscul este să le poarte cu el întreaga viață.

Nevoia de încredere și siguranță în relația cu părinții

Exercițiul anterior poate fi o alternativă, dar important este să depunem eforturi pentru a spori încrederea copilului în noi și sentimentul lui de siguranță în relația cu noi.

Atunci când spunem copilului că nu mai avem încredere în el, aplicăm o sancțiune asupra unei nevoi importante în orice tip de relație: a fi crezut, a primi încredere.

Pedepsele este bine să nu le aplicăm asupra nevoilor ci să ia forma retragerii unor privilegii, dacă este cazul, sau a unor comportamente de corectare. Dacă nu are voie să se joace o zi la calculator, am retras un privilegiu, dar dacă îl ridicăm de la masă drept pedeapsă, am aplicat o umilință, am sancționat nevoi și ne-am retras din relația cu el.

Copilul va fi mult mai puternic afectat de astfel de pedepse care vor duce la întărirea comportamentului lui negativ pentru că „Oricum eu nu contez”.

Copilul minte și pentru a-și testa această abilitate pe care, deseori, o vede drept aparținând unui adult. Corectarea comportamentului presupune răbdare și consecvență din partea părinților, nu sancțiuni. Cum spuneam, să nu uităm că este un copil bun, cu un comportament nepotrivit.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare