„Mă stresează să văd că el face treaba «de mântuială» și adesea ne certăm.“ Există reguli când împărțim sarcinile casnice în cuplu?

În numeroase cupluri, în continuare, femeia este cea care își asumă majoritatea sarcinilor casnice, precum și îngrijirea copiilor, iar acest lucru se întâmplă în condițiile în care are și un loc de muncă cu program întreg. Desigur, există un număr mare de cupluri în care sarcinile sunt împărțite, dar, chiar și atunci, împărțirea nu este întotdeauna echitabilă. Există reguli? Ce avem de făcut când suntem nemulțumiți? 

Femeia, principalul îngrijitor

Potrivit statisticilor, majoritatea cuplurilor heterosexuale împart sarcinile domestice în mod tradițional, astfel încât femeia preia majoritatea sarcinilor de îngrijire a gospodăriei și a copiilor. Sunt unele studii care spun că, în țara noastră, mai mult de 90% din îngrijirea gospodăriei (gătit, călcat, spălat, avut grijă de copii), revine femeii, în condițiile în care femeile au un loc de muncă cu normă întreagă, la fel ca și bărbații lor. 

Cu toate acestea, s-a constatat și o creștere a numărului de cupluri care încearcă să împartă sarcinile în mod echitabil, în funcție de abilitățile și preferințele fiecărui partener. Totuși, această schimbare este încă relativ lentă și există încă o inegalitate semnificativă între sarcinile preluate de femei și bărbați într-un cuplu.

Kate Mangino, autoare și expertă în îmbunătățirea egalității între sexe, a stat de vorbă cu 40 de bărbați considerați „parteneri egali” în relațiile lor de cuplu, respectiv, parteneri care împart în mod egal sarcinile cu partenerele de viață. Specialista spera să identifice un tipar, o rețetă, câteva noțiuni despre comportamentele dezirabile ale acestor bărbați.

Ea concluzionează că mediul în care bărbații respectivi au crescut nu este un criteriu – doar 2 proveneau din familii în care tații împărțeau în mod echitabil sarcinile casnice cu soțiile). Însă stabilirea așteptărilor încă de la începutul unei relații este un aspect important. Este mai greu să schimbăm lucrurile după ani de relație decât să o facem încă de la început. Nu înseamnă că discuțiile legate de tiparele de gen și cum ați ajuns în acel punct nu sunt utile și pe parcursul relației, însă contează ca acestea să nu vină critic spre partener.

De ce există acest obicei

Întrebându-ne de ce există această presiune în plus pusă pe femei, putem intui câteva explicații. În primul rând, așa au văzut la părinții lor: mamele se ocupau de toate treburile în casă după ce veneau de la serviciu. Erau foarte grijulii cu membrii familiei, nu stăteau o clipă până nu terminau cu gătit, spălat, călcat și ce mai era nevoie, pe când tații se uitau la televizor, beau o bere, sau plecau să „repare ceva” la mașină. Atunci când vii dintr-o familie tradițională cu un astfel de model în minte, unde mai există și credința conform căreia „bărbatul este oglinda femeii”, (adică femeia este cea care trebuie să „îl țină” îngrijit), trebuie să faci ceva muncă interioară cu ține însăți pentru a schimba acest model.

O altă explicație ar mai fi și faptul că femeile tind mai des spre perfecționism, au standarde mai înalte în ceea ce privește modul în care se ține o casă ordonată, fac mai puțină dezordine în bucătărie când gătesc, mențin mai riguros curățenia, vor ca soții lor și copiii să aibă mereu haine curate, sunt preocupate să aibă o listă de cumpărături, să țină evidența lucrurilor care se termină în casă și trebuie înlocuite. Există, bineînțeles și excepții de la această regulă, dar noi ne referim aici la majoritate, nu la excepții. 

Cum întreținem, inconștient, această dinamică

Îmi aduc aminte că am întâlnit destul de des în terapie femei care se plângeau că partenerii lor nu fac nimic, însă nici nu îi lăsau să facă, pe motiv că „nu știe să facă și nu am răbdare să îi explic”, „nu spală vasele atât de bine cum le spăl eu”, „face treaba încet și mă enervează că se mișcă în reluare”, „când gătește murdărește întreaga bucătărie și când văd asta nu pot să mă abțin și îi spun că mai bine fac eu”, „el nu dă cu aspiratorul așa de bine cum o fac eu, mai ratează colțuri și nu suport asta”. 

Ce învață bărbatul din toate acestea? Învață să se îndoiască de capacitatea lui de a participa la treburile casei, că oricum nu face bine, iar data viitoare o să evite să mai facă, tocmai pentru că primește critică, nu  recompensă. Însă nimeni nu are de câștigat de la un astfel de comportament, iar femeile au nevoie să învețe că nu este o tragedie dacă rămâne un colț de cameră neaspirat sau dacă sunt mai multe vase la spălat după ce a gătit el rețeta aceea de paste pe care o știe. 

Astfel, coborând standardele puțin mai jos, femeile pot beneficia de ajutor în casă, iar bărbații se pot simți utili și în arii de activități pe care nu le stăpânesc încă deoarece nu au fost lăsați să facă mare lucru, nici în copilărie, nici în căsnicie/relație.

Cred că cea mai bună întrebare pe care și-o poate pune oricine în legătură cu un lucru care îngrijorează sau deranjează este: „Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla dacă are loc evenimentul X?”. Așadar: „Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla dacă astăzi calcă bărbatul tricourile?”

Este foarte adevărat că adesea, din a-l eticheta pe celălalt ca neîndemânatic, din a face noi totul singure, avem și un beneficiu (de care nu suntem întotdeauna conștiente): suntem utile, există „nevoie de noi”. Iar acest mod de a primi atenție este unul învățat, în spatele lui aflându-se neîncredere, nesiguranță, credința că putem primi iubire și atenție doar dacă „facem” pentru celălalt lucruri, și totodată le putem pierde dacă nu mai facem.

„Este adevărat că mă stresează să văd că face treaba «de mântuială» și adesea ne certăm întrucât mă gândesc fie că face intenționat acest lucru pentru a mă irita, fie nu are habar ce presupune curățenia sau ordinea sau spălatul vaselor și al rufelor. Mă uit la el ca la un adult iresponsabil, pe care nu mă pot baza și îi reproșez acest lucru.

Evident, tensiunile dintre noi cresc, eu mă simt obosită și neînțeleasă, el – criticat și neapreciat pentru că încearcă să facă lucruri. Situația dintre noi s-a schimbat puțin de când amândoi facem mai multe eforturi. Deși la început nu mi s-a părut corect, am învățat să stau cu frustrarea că lucrurile nu sunt făcute așa cum consider eu că trebuie, iar el să își dea mai mult silința cu sarcinile agreate ca fiind răspunderea lui. Până la urmă, și eu am învățat să primesc ajutor și să nu văd doar ceea ce nu este suficient de bine, ci intenția de a contribui a partenerului meu. Sper să ajungem la o colaborare mai bună pe partea treburilor casnice”, povestește Simona, 30 de ani, din Sibiu.

Contorizarea sarcinilor casnice în cuplu duce la frustrare. Soluții

Ideal ar fi ca sarcinile să se împartă în mod egal, deoarece ambii parteneri au joburi, iar dacă nu sunt împărțite în mod egal, cu timpul ajung să fie contorizate și cineva să se frustreze. De asemenea, de mare ajutor ar fi ca sarcinile să fie puse pe preferințe (sunt persoane care nu suportă să spele vase sau să calce, dar cărora le place să facă curățenie) și pe valoarea pe care o acordă fiecare anumitor sarcini (pentru femeie poate fi important ca hainele din șifonier să fie ordonate și împachetate, dar pentru bărbat, acest aspect poate să nu fie important).

Partenerii trebuie să comunice deschis unul cu celălalt, să facă o listă cu ce îi place fiecăruia să facă și ce îi displace, să compare listele și să ajungă la un numitor comun. Dacă sunt sarcini care nu plac niciunuia, acestea se fac prin rotație sau se negociază. Dacă unul dintre parteneri are o perioadă foarte stresantă la job, de exemplu un deadline important, și nu este în dispoziția mentală sau fizică să mai facă și altceva, celălalt ar trebui să înțeleagă și să suplinească. Atât timp cât există comunicare, totul se rezolvă.

„Urăsc să șterg praful! Iar atunci când gătesc, nu știi dacă este ceva bun sau chiar periculos. Gătesc după rețete pe care le găsesc online, dar am momente de creativitate cu rezultate dezastruoase. Nu gătesc zilnic. Spăl rufe când e gravă situația și nu mai avem niciunul hainele preferate curate. Piața o face partenerul meu, tot el se ocupă de plata facturilor și spală vasele mai des decât o fac eu. La noi în casă nu este niciodată ordine. E curat pentru că șterge el praful, iar eu aspir. Când dă el cu mopul arată mai bine, eu o fac de parcă aș fi în contratimp. Repede și prost.

Pentru mine a fost important să am un partener care nu are așteptări din partea mea să fac lucrurile acestea. Și dacă aș fi fost mai pricepută/eficientă, tot nu mi-aș fi asumat eu mare parte din ele. E un spațiu comun, consumăm și contribuim împreună. Suntem adulți și niciunul dintre noi nu este îngrijitorul celuilalt. Căutăm o cale să conviețuim fără să adăugăm un stres nenecesar. Vreau să mă uit la relație și să spun că ne-am găsit liniștea și bucuria împreună, nu că era tare curat la noi acasă. Dar așa văd eu lucrurile. Ah, și nici nu vrem copii. Aș concluziona prin a spune că fiecare alege pentru sine ce fel de viață vrea, iar credințele legate de cum «trebuie să fie lucrurile» din partea celorlalți pot fi asumate de ei, nu de alții”, spune Liana, 41 de ani, din București.

Viața cu copii

Ce ne facem, însă, când apar copiii? Pentru că atunci lucrurile se schimbă și se îngreunează, iar împărțirea sarcinilor poate fi o provocare. Foarte importante aici sunt comunicarea și transparența, astfel încât partenerii să-și ofere sprijin reciproc atunci când unul dintre ei se simte copleșit de sarcini.

De mare ajutor este ca sarcinile să fie prioritizate în funcție de importanța lor și de timpul disponibil, deoarece, mai ales când copilul este mic, acesta devine o prioritate. Puteți găsi soluții, cum ar fi angajarea unei bone sau a unei persoane care poate ajuta la curățenie și la treburile casei, sau puteți să vă bazați fie pe bunici, fie pe prieteni să stea cu copilul din când în când etc.

Este important ca, odată cu venirea pe lume a copilului, să nu vă îndepărtați unul de altul și să faceți echipă în continuare atât în sarcinile ce țin de creșterea copilului, cât și în cele legate de casă. Adesea, femeia este singura care se ocupă de copil, iar bărbatul observă că a pierdut atenția și grija ei, lucru care adaugă tensiuni în relație.

Doi parteneri care și-au dorit în egală măsură un copil, care sunt responsabili și maturi emoțional, capabili să gestioneze propria frustrare și să se adapteze mai flexibil la schimbări au șanse să coopereze mult mai bine și după apariția unui copil. Atenție însă la evitarea discuțiilor serioase încă dinainte de apariția copilului și la așteptările nerealiste de tipul „credeam că își va schimba obiceiurile”. Avem nevoie de clarificare, de angajament și de observarea modului în care au funcționat lucrurile între noi până în prezent pentru a decide dacă avem o relație în care putem aduce un copil.

În concluzie, foarte importante sunt comunicarea în cuplu și susținerea reciprocă în împărțirea sarcinilor. Nu există o rețetă perfectă, fiecare cuplu este unic, de aceea adaptați strategiile astfel încât să funcționeze pentru specificul relației voastre.