„Când tulburarea borderline devine prea pregnantă, chiar și eu m-aș îndepărta de mine”

    Andreea are 23 de ani. La 12 a început să se drogheze, pentru că, deși era o copilă, nu mai făcea față realității. La 15, a fost pentru prima dată la psihiatru. După ce a fost, inițial, diagnosticată cu depresie și, ulterior, cu ADHD, a venit diagnosticul final: are tulburare de personalitate borderline. Cum e viața cu tulburarea borderline? Pe scurt, ca o săritură la trapez fără plasă de siguranță, pe care o repeți iar și iar, zi de zi. Ca un carusel de emoții mult prea intense, cu multă ură de sine, frică de abandon și dependențe.

    Andreea Neicu e o tânără blondă cu ochi albaștri hipnotizanți, pasionată de machiaj, fotografie și modă, care încearcă să facă față provocărilor vieții. E din Constanța, dar a venit în București la facultate, unde a studiat Comunicare și Relații Publice, în cadrul Universității din București. Acum lucrează la un cazinou, job prin intermediul căruia, în martie 2020, s-a mutat în Letonia. E ceea ce se cheamă dealer de cazinou, adică le prezintă clienților regulile jocului. De când s-a mutat în Riga, capitala Letoniei, merge la job și dealuiește în limba italiană. Pentru ea e locul de muncă potrivit. Îi permite să aibă timp liber și să câștige destul de bine. Dar jobul i-a permis chiar mai mult decât atât: să se îndepărteze de tot ce îi era cunoscut în țară, inclusiv de tiparele greșite de relaționare și de toate lucrurile pe care le-a ales, inconștient, ca să-și facă rău.

    M-am întâlnit cu Andreea la începutul lui 2020, cu puțin timp înainte să plece din țară. Discuția noastră față în față a avut loc pe vremea când puteam să stăm în interiorul unei cafenele și să sorbim din cești fără grijă. Acum, acest moment pare dintr-o viață îndepărtată.

    Dacă mie mi se pare așa, pentru Andreea acea realitate e și mai îndepărtată, pentru că ea chiar a lăsat în urmă totul, după cum am aflat din ultima noastră discuție telefonică. La câteva luni după ce ne-am întâlnit, a început o viață nouă, la 1.800 de kilometri distanță, într-un loc îndepărtat, cu puțini locuitori, unde până și pandemia a ajuns târziu.

    În Letonia, de-abia la începutul lui ianuarie 2021 autoritățile au impus reguli de carantină. „Suntem foarte puțini aici, mă și mir că au băgat regulile astea, pentru că nu este o țară foarte căutată de turiști”, spune acum Andreea.

    „Cred că sunt dependentă și că vreau să mă sinucid”

    Andreea a avut de când se știe probleme în relațiile cu alți oameni. Când era mică, tatăl ei era chemat des la școală, pentru că era agresivă cu colegii, despre care spune că erau nesimțiți cu ea. Intra des în conflicte cu ei, după care se izola. Nu i-a fost niciodată ușor să își facă prieteni și, pe măsură ce a crescut, a intrat în tot felul de grupuri cu care a început să petreacă timp ca să nu se mai simtă singură.

    „Pe la 12 ani și jumătate am început perioada drogurilor. Pe la 15-16 ani am atins apogeul. Nu mai puteam să controlez chestia asta. Mă drogam și la liceu. În momentul ăla doar fumam marijuana, luam spice-uri, uneori ecstasy. Cam astea erau de bază”, povestește Andreea.

    Chiar dacă părinții ei au început să-i vorbească devreme despre fumatul de iarbă și alte droguri, spunându-i că nu e bine să te droghezi, sfaturile au avut un efect zero asupra ei. „Au început să-mi zică de pe la 11 ani că nu e bine să te droghezi, când au văzut că încep să ies pe-afară. Și eu, trei ani mai târziu, fix asta am făcut”, mai spune ea.

    Avea 15 ani și se întorsese acasă de la un festival, după trei zile de muzică și droguri, când mama ei și-a dat seama că ceva nu e bine. Atunci, Andreea a tras primul semnal de alarmă și s-a dezvăluit mamei ei:  

    „Când m-am trezit a doua zi, mama mi-a zis Băi, știi, o cunoștință te-a văzut când cumpărai (n.r. – droguri). Inițial i-am zis că nu am nimic, după care am avut un breakdown (n.r. – cădere) în care i-am zis că cred că sunt dependentă și că vreau să mă sinucid. I-am zis toate gândurile pe care le aveam, așa, într-un flow (n.r. – flux) foarte intens. Și mama s-a panicat”.

    15 ani și prima vizită la psihiatru

    Mama Andreei a trimis-o inițial la terapeut. Psihologul de atunci a văzut-o o singură dată și, concluzionând că drogurile sunt de vină, a trimis-o la psihiatru. „Mi-a zis că e din cauza drogurilor și a adolescenței și m-a trimis la psihiatru. De fapt, toți terapeuții, înainte să ajung la actuala mea terapeută, n-au văzut decât că luam droguri și atât, și nu au luat în calcul imaginea de ansamblu”, spune Andreea.

    Prima întâlnire cu un medic psihiatru a avut loc la un spital din Constanța. Medicul a întrebat-o câți ani are – avea 15 – și ce s-a întâmplat, după care a început să-i scrie o rețetă. „Nici măcar nu m-a ascultat și mi-a dat să iau cinci pastile. I-am atras atenția că nu m-a întrebat nimic despre cum mă simt, dar ea a zis că despre asta trebuie să vorbesc cu terapeutul. Am plecat de acolo plângând și i-am zis lui tata că eu nu iau pastilele”, își amintește Andreea.      

    Nu numai că nu a luat pastilele recomandate de psihiatru, dar a și continuat cu iarba și cu drogurile, cum spune ea. Mai ales în weekenduri, când rămânea pe la prieteni ca să n-o mai vadă părinții. „De obicei, făceam asta în weekend-uri. Și la școală mai fumam, marijuana era la ordinea zilei. Dar astea cu ecstasy și cu trasul pe nas erau în weekenduri”, mărturisește ea.

    De ce făcea asta? Atunci nu realiza, pentru că era prinsă în vâltoarea vârstei și a anturajului. Acum, își dă seama că era modalitatea prin care încerca să evadeze din propria viață.

    „Era un escape (n.r. – evadare), pentru că întotdeauna am avut sentimente foarte extreme, eram nervoasă mereu, eram prea emotivă, nu puteam să mă concentrez, erau tot felul de frustrări adunate. Când am vrut să mă las (n.r. – de droguri) mi-am dat seama că era fix un escape de la emoțiile pe care le aveam. Când eram foarte deprimată, ieșeam afară, băgam ceva și simțeam că nu-mi mai pasă. Băgam droguri până intram în starea în care simțeam că nu-mi mai pasă de nimic. Când ajungeam în punctul ăla, mă opream din a mai băga o perioadă, câteva ore, după care, când vedeam că scade efectul, iar băgam. Și ajungeam să mă droghez și câte trei-patru zile încontinuu”, explică Andreea.

    „Am vrut să mă las, doar că nu am putut”

    După ce a ținut-o așa toată adolescența, Andreea a venit la facultate la București, cu gândul că va scăpa de relațiile toxice din viața ei și că va începe un alt stil de viață. S-a mutat în Capitală, unde a stat cu chirie.

    Primul an de facultate a însemnat, pentru ea, o perioadă plină de petreceri și droguri. În anul al doilea și-a dat seama că nu e pe drumul cel bun, așa că și-a propus să se lase.

    „În primul an din București au fost petreceri non-stop. Atunci chiar am început să mă droghez grav, adică aproape zilnic. Fumam și câte două grame de iarbă pe zi. După care, în anul doi, mi-am dat seama că mă drogam, mă simțeam foarte bine o seară, după care, trei săptămâni, eram foarte deprimată. Chiar dacă mă drogam în continuare. Pentru că ecstasy descarcă serotonină. Îți folosește ultimul strop de dopamină și de serotonină, de-asta te simți așa brusc foarte high (n.r. – în extaz), după care urmează o fază de down (n.r. – depresie). Ei, și faza asta de down era foarte intensă. Eu și-așa eram în general mai moody (n.r. – cu o dispoziție schimbătoare), dar după două-trei zile de când mă drogam, eram ceva inimaginabil”, povestește ea.

    „Cred că atunci am început să nu-mi mai dau seama de realitate. Mi se combinau emoțiile cu realitatea. Dacă simțeam ceva, parcă totul în jurul meu se schimba după cum percepeam eu. De exemplu, dacă eram supărată, aveam impresia că și ceilalți sunt supărați. Sau că toată lumea are ceva cu mine, dar, de fapt, era numai în mintea mea”.

    După o perioadă îndelungată de excese, a vrut să se lase. Și de fumatul de iarbă, și de consumul altor substanțe psihoactive. Și-a dat seama însă că nu e atât de ușor. „Atunci mi-am dat seama că nu e ok ce se întâmplă și am vrut să mă las, doar că nu am putut. În primă fază, când eram deprimată, mă gândeam să mai bag, că sigur o să-mi revin”.

    În căutarea unei soluții

    Andreea își amintește că, după ce a fost prima dată la psihiatru, a avut o perioadă haotică, în care i s-a accentuat frica de abandon și a început să aibă tot felul de relații toxice: „Devenisem foarte dependentă în relații. Adică omul cu care eram într-o relație era viața mea, dacă nu ieșeam o zi cu el, o luam razna. Oscilam între extremele astea: ori eram super dependentă de cineva, ori mă duceam și făceam sex cu oricine și nu-mi păsa de nimeni. De obicei, cum intram într-o relație, înșelam, pentru că mi-era frică să ajung în punctul în care să țin la persoana cu care eram. Plus că, după aproximativ trei luni de relație, simțeam nevoia să caut altceva. Începeam să caut pe altcineva. Era ca un ping-pong”.

    După un prim diagnostic de depresie la 15 ani, la 17 ani, părinții au trimis-o la o psiholoagă despre care auziseră că e foarte bună, în încercarea de a primi un diagnostic potrivit. „Ai mei erau disperați, nu mă mai puteau controla. Plecam de acasă cu zilele, a fost destul de greu pentru ai mei. Timp de trei zile, m-am dus la psiholoaga asta care mi-a făcut niște teste prin care să vadă ce pattern (n.r. – tipar psihologic) am. Cred că au fost 600-700 de întrebări. În final, concluzia ei a fost că am ADHD (n.r. – tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate), ceea ce nu e adevărat. Adică aveam și un pic de ADHD, dar nu asta era problema”, spune Andreea.

    După liceu, s-a mutat la București. O vreme a mai căutat ajutor pe la terapeuți și psihiatri, dar nu a simțit că vreunul îi e de ajutor. „O altă psihiatră mi-a zis tot așa, că ce simt eu e ca trecerea de la vară la toamnă. Și eu eram: Frate, eu înnebunesc de ani de zile și tu-mi spui aici că am astenie? Numai superficialități de-astea. O perioadă am renunțat să mai caut terapeut, am zis că nu are rost să mă fâțâi de la om la om, pentru că ăștia nici măcar nu mă ascultă. Nu puteam să fiu sinceră cu ei. Dacă ziceam de droguri, automat se duceau în extrema aia, nu exista altă variantă, practic. Adică toată lumea dădea vina pe droguri și pe faptul că eram adolescentă și mă aflam într-o perioadă de tranziție”, mai spune ea.

    S-a apucat să citească singură cărți de psihologie

    După toate aceste încercări – ale ei și ale părinților – de a încerca să afle ce se petrece cu ea dincolo de consumul de droguri, de a afla de ce e atât de tristă și atât de nemulțumită de viață, Andreea a renunțat să mai caute ajutor prin terapie și s-a apucat să citească singură cărți de psihologie.

    „Am avut o perioadă în care nu am mai mers la terapie, pentru că toți cei de care dădeam erau super aiurea și nu se implicau destul. Nimeni nu-mi spunea mai mult decât ceea ce eu deja știam. Pentru că, în primul an de facultate, după atâtea diagnosticări proaste, începusem să studiez eu însămi psihologia, mi-am zis că mai bine îmi fac eu research-ul (n.r. – documentarea)”.  

    Și-a luat tot felul de cărți legate de psihologie, de terapie cognitiv-comportamentală, în speranța că va înțelege mai bine ce se întâmplă cu psihicul ei. Cu temele făcute, în anul al treilea de facultate a mers, totuși, la o altă terapeută.

    Diagnosticul. „Nu vreau să te sperii, cred că ai borderline”

    După ce s-a documentat singură, chiar dacă a aflat câte ceva despre reacțiile ei, Andreea tot nu-și dădea seama ce are. De ce îi e atât de greu să-și gestioneze emoțiile, de ce e atât de anormală. Așa că, la 20 de ani, a făcut o nouă încercare de a merge la psiholog.

    Nici de data aceasta nu prea i-a plăcut atitudinea terapeutei ei, care nu-i acorda atât de multă atenție pe cât și-ar fi dorit. Totuși, ea a fost cea care a diagnosticat-o.

    „Am ajuns la tipa asta (n.r. – terapeuta) și ea era la fel ca ceilalți, adică, dacă se terminau cele 50 de minute (n.r. – cât durează ședința standard de psihoterapie), indiferent că muream acolo, nu mai puteam de depresie, mă trimitea acasă. Dar a fost singura care mi-a zis, după cinci luni: Băi, nu vreau să te sperii, eu cred că ai borderline. Și nu știu cum mi-a scăpat mie, în tot research-ul meu, fix chestia asta! Și eram așa: Mamă, dar a fost aici dintotdeauna (n.r. – informația, semnele că are borderline)! Doar că tulburarea borderline nu era foarte bine studiată și prin toate cărțile dădeai de depresie, anxietate, OCD, dar nu de borderline. Adică eu n-am văzut, nu-mi suna cunoscut termenul”

    Tulburarea de personalitate borderline este un tip de personalitate care se dezvoltă în urma unei împletiri între o sensibilitate emoțională biologică și un mediu nepotrivit cu nevoile firești ale copilului. Din punct de vedere psihoterapeutic, simptomele de tulburare borderline sunt:

    • Sentimentul de gol interior – nu știi cine ești; ai sentimentul că ești inconfortabil în pielea ta. Apare dificultatea de a găsi un balans între nevoile emoționale versus cele raționale.
    • Comportamente care amenință viața – gânduri sau comportamente suicidare; tentative de suicid; auto-vătămare; consum de droguri, alcool și alte comportamente de risc;
    • Gândirea de tipul alb – negru – pe plan cognitiv, gândirea devine axată pe extreme. Ori eu sunt de vină și tu greșești ori invers. Și acest lucru oscilează frecvent. Apare, de asemenea, multă neîncredere că ceilalți au cu adevărat intenții bune; ură de sine; disociere;
    • Emoții extreme –  apare vulnerabiltatea emoțională. Emoțiile oscilează mult, de la o zi la alta, iar la unele persoane de la o oră la alta. Panică, rușine intensă, furie greu de gestionat și reacții impulsive;
    • Relații instabile – probleme frecvente în relațiile apropiate, izolare.

    Ce știa Andreea atunci despre diagnosticul ei? Nu mare lucru. Așa că s-a apucat să citească despre tulburarea de personalitate borderline și, pentru că a considerat că psiholoaga de atunci nu are cunoștințele necesare pentru a gesiona problema ei, după o perioadă de aproximativ cinci luni a oprit din nou terapia.

    „Mi-am dat seama că nu mă simțeam bine chiar dacă mergeam la terapie. Terapeuta de atunci nu era în măsură să mă trateze. Ea (n.r. – terapeuta) era specializată în terapie cognitiv-comportamentală, dar, ca să tratezi pe cineva cu borderline, îți trebuie alte skilluri, de DBT (n.r. – dialectical-behavioral therapy, adică terapie dialectic-comportamentală). Când am început să citesc despre borderline, mi-am dat seama că ea nu mi-a spus niște chestii super esențiale despre chestia asta, cum ar fi persoana favorită, de exemplu. Persoana favorită sau preferată e, de obicei, persoana cu care ești în relație și care devine un om fără de care nu ești fericit, fără el nu ești împlinit, nu ești complet. Și m-am gândit că nu e normal ca tu să știi mai mult decât terapeutul. Eu îi aduceam ei (n.r. – terapeutei) informații, i-am dus cărți”, povestește ea.

    Chiar dacă, rațional, își dădea seama că are nevoie de un alt tip de psihoterapeut, nu s-a desprins cu ușurință nici din această relație, cum nu s-a desprins cu ușurință din vreuna dintre relațiile ei de orice fel.

    „Mi-a fost greu să plec din terapie, mă întrebam dacă nu cumva fac o greșeală, dacă nu cumva risc să nu mai găsesc pe nimeni (n.r. – care să mă trateze). Fix întrebările pe care mi le pun și când e vorba despre o despărțire sau despre o ceartă. Am impresia că n-o să mai găsesc pe nimeni, că sunt prea antisocială ca să mai fac un pas”.

    Andreea spune că ea nu are chiar un comportament tipic pentru o persoană cu tulburare de personalitate borderline. Că, spre deosebire de alții cu borderline, care își sună mereu terapeutul, care se bagă mereu în față, care au mereu nevoie de intervenții pentru că sunt foarte impulsivi, ea e foarte în carapacea ei când vine vorba de relația cu terapeutul, dar că își varsă tot comportamentul caracteristic unui borderline asupra partenerului de cuplu.

    Frica de abandon și nevoia de atenție

    Andreea are, de când se știe, o frică puternică de abandon. Tot de când se știe, din copilărie, are nevoie de atenție. Crede că există și o componentă genetică a tulburării de personalitate borderline, pe care presupune că a moștenit-o de la mama ei care, în tinerețe, suferea de depresie.

    Și mai crede ceva. Că tulburarea s-a declanșat în copilărie, atunci când s-a simțit abandonată de părinți: „Când eram mică, ai mei nu aveau timp de mine neapărat și m-au dus la bunica mea din Alba Iulia. Veneau o dată la trei săptămâni, la o lună, să mă vadă. Problema e că, atunci când plecau, nu-mi spuneau. Ei aveau impresia că e mai bine să plece în timp ce dormeam, ca să nu sufăr. Dar mă trezeam fără ei și cred că așa mi s-a declanșat frica de abandon, pentru că mereu plecau fără să spună”.

    Nevoia de atenție – firească, de altfel, pentru oricine – este mai accentuată în cazul ei. Iar Andreea crede că vine tot din copilărie, din perioada când părinții o lăsau la cealaltă bunică, o femeie care nu a manifestat înțelegere și empatie față de ea.

    „Când eram mică, inventam tot soiul de povești, din nevoia de atenție. Am spus la școală, o dată, că mi-au murit părinții. Nu știu de ce o făcecam, cred că toți copiii mai fac asta câteodată”.

    Tot din nevoia de atenție, încă din perioada pubertății a început să intre în tot felul de relații nepotrivite.

    O înșiruire de relații nepotrivite

    Andreea își amintește că, de când a mai crescut și au început s-o intereseze băieții și până când a plecat din țară, niciodată nu a fost singură. Adică nu a stat fără un partener, chiar dacă asta a însemnat relații nepotrivite, parteneri aproape la întâmplare și abuz emoțional. Ani la rând nu a știut de unde vine dependența ei față de un partener sau altul, dar acum pune instabilitatea emoțională și incapacitatea de a petrece timp în afara unei relații tot pe seama tulburării ei de personalitate.  

    „Din clasa a opta și până acum, nu cred că am fost vreodată singură. Ori eram într-o relație, ori făceam sex cu cineva. Nu existau perioade în care să stau eu cu mine, mereu au fost perioade cu atașament. Pentru mine a fost foarte greu să stau cu mine, pentru că nu-mi plăcea de mine. Mă uram maxim. Mai ales în liceu, când nu mă mai regăseam în hobby-urile mele, în nimic, și deodată m-am pierdut și doar mă drogam. Escape, escape, ca să nu mă mai confront cu realitatea, practic. Nu puteam să accept realitatea, să mă accept pe mine, nu puteam să accept multe. Dacă mă drogam, ce-mi păsa? Făceam orice, doar ca să am câteva ore de pauză de la haosul interior”.

    În perioada liceului, Andreea a început să se vadă cu două persoane în același timp. Atunci, unul dintre cei cu care se vedea a considerat că ea îl înșală, așa că a relația a devenit, în scurt timp, una abuzivă. „Eram într-o perioadă în care nu voiam să mai am relații, pentru că știam cât de mult sufăr, preferam hangout-uri (n.r. – să iasă în oraș cu diverși oameni), înșelam foarte mult, nu voiam să am o relație stabilă. Cu tipul ăsta cu care am fost în clasa a 12-a, nici nu eram oficial împreună, dar s-a uitat în telefonul meu – ceea ce nu e ok – și a aflat că îl înșel. Eu niciodată nu am avut boundaries (n.r. – nu a pus limite) în relații, să îmi pun parolă pe telefon sau așa ceva. E un lucru specific borderline să nu pui limite, nu ai boundaries în relații”, începe Andreea să povestească.

    După acest episod, el nu a mai vrut să-i vorbească Andreei, iar ea – cu frica de abandon declanșată la maximum – a avut patru zile de crize: „Pentru ai mei a fost prima oară când m-au văzut în marea glorie, în care voiam să mă sinucid, să mă arunc pe geam, să mă bat, să urlu. Cred că a fost prima și singura oară când ai mei m-au văzut așa, exprimându-mă în ultimul hal”.

    Atunci, disperată, mama Andreei l-a sunat pe băiat și i-a spus că fiica ei vrea să sară pe fereastră dacă el refuză în continuare să-i vorbească. „Omul a acceptat să ne împăcăm, dar un an de zile m-a acuzat de chestii care nu erau reale, mă aducea până în punctul în care îmi smulgeam părul din cap, după care îmi spune că mă iubește. Așa m-a ținut un an de zile. Au fost niște faze spre sfârșitul relației, când se îmbăta și mă înjura în mijlocul străzii în toate felurile posibile. Am avut noroc cu niște oameni care m-au scos din bucla asta, niște prieteni de-ai lui. Așa i-am pus punct”.

    De fapt, unul dintre motivele pentru care a plecat la București la facultate a fost cel de a se rupe din relația toxică în care se afla. „Doar că la București am ajuns cu un super damage mental (n.r. – traumă mentală), după toată relația asta. Și m-am și drogat foarte mult în perioada aia”.

    Chiar dacă o perioadă a continuat relația la distanță, la scurt timp după ce a ajuns în București, Andreea a cunoscut un tânăr care i-a devenit un foarte bun amic. A petrecut mult timp cu el, fără să aibă relații sexuale, ceea ce pentru ea era o noutate.

    După relația abuzivă a fost obsedată, spune ea, de un băiat din Cluj. Doi ani, timp în care nici măcar nu s-au întâlnit. „Îi plăcea atenția mea, dar nu voia să fie cu mine. M-a ținut pe loc doi ani, mă băteam singură, aveam impresia că fac eu ceva greșit, că sunt proastă”, spune Andreea, care a suferit și în această relație care s-a consumat mai mult în mintea ei.

    Însă, chiar și așa, nu a rupt tiparul relațiilor nepotrivite și a început să se vadă cu un băiat mai mic decât ea cu câțiva ani, minor: „Mi s-a părut că, dacă mă combin cu un tip mai mic decât mine, n-o să mai am chestiile astea de controlat, de paranoia, credeam că n-o să mă mai simt inferioară față de partener, dar s-a demonstrat că nu era așa. Indiferent în ce relația intram, de prietenie sau de iubire, tot aveam aceleași triggere. Aveam impresia că sunt cea mai proastă și cea mai urâtă. Cea mai proastă, cred că asta era esența. Mereu ziceam că sunt atât de proastă încât nu merit să am o relație cu cineva”.

    Andreea spune că obsesia pentru iubitul ei, oricine ar fi fost el de-a lungul anilor, i-a acaparat viața. „Din clasa a 12-a și până acum, numai la asta m-am gândit. Tot timpul mi-era frică să nu-l pierd și mă obseda să-i dovedesc că nu sunt proastă, ca să nu plece”, spune ea.

    O relație „salvatoare”

    Era în anul al doilea de facultate când l-a cunoscut pe Daniel, un bărbat mai mare decât ea cu șapte ani și mai matur decât cei cu care era obișnuită. Când l-a întâlnit, ea încă nu ieșise din tiparul de a-și alege parteneri nepotriviți.

    De ce-a fost salvatoare relația cu el? „La începutul relației, Daniel mi-a dat un challenge (n.r. – provocare) care presupunea să încerc să nu iau niciun drog timp de o lună. Dintr-o lună s-au făcut două și tot așa până în prezent. Se fac trei ani de când nu am mai luat droguri”, spune ea.

    „Până atunci, nici nu m-am gândit că o să-mi placă de cineva mai mare, dar Daniel a fost fix ce mi-a trebuit. Eu sunt total emoțională, el e rațional”, spune Andreea și adaugă că personalitatea calmă a ultimului ei partener stabil a ajutat-o să-și gestioneze simptomele de borderline.

    Chiar dacă, atunci când s-au cunoscut, Andreea nu fusese diagnosticată cu tulburare de persoanlitate borderline, l-a anunțat pe Daniel că e nebună: „I-am zis din prima seară vezi că eu sunt dusă cu capul”.

    „Când a început să-mi scrie Daniel, îi răspundeam greu și îi spuneam că sunt anxioasă, că nu știu să vorbesc, aveam niște trăsături foarte specifice oamenilor care sunt nesiguri pe ei. Chiar dacă în mintea mea aveam soluția sau comportamentul potrivit, nu puteam să mă controlez, eram total pe lângă. Asta e încă o chestie la borderline, că raționalul nu are nicio treabă cu emoționalul. Tu poți să fii cel mai wise (n.r. – înțelept) om, că funcționezi tot pe emoție”.

    Atunci, Daniel, și el tot constănțean, locuia în București. Iar Andreea a decis, în cele din urmă, să iasă cu el la o cafea: „Era o persoană caldă și mi s-a părut chiar drăguț. Dar nu știam, inițial, dacă vreau să fiu cu el, pentru că știam că, dacă mă îndrăgostesc, sufăr”.

    Pe de o parte, nu voia să se apropie de el prea mult, ca să nu se îndrăgostească și să sufere. Pe de altă parte, se temea că, cu cât o va cunoaște mai bine, Daniel îi va descoperi defectele și o va respinge.

    „La început, eram extrovertită cu el. După care, cu cât trecea timpul, să zicem în a treia lună de relație, mă obseda gândul că o să-mi descopere defectele. Într-o zi, am mers la el și știu că a fost primul meu blocaj. Aveam impresia că sunt proastă. Am stat la el trei zile, am dormit la el și nu puteam să vorbesc. Mi-era rușine, nu voiam să merg la baie și mă țineam ore întregi, ca să nu mă ridic și să mă întrebe ce fac, iar eu să-i răspund o chestie stupidă pe care nu o gândesc din cauza anxietății”, mărturisește Andreea, explicându-mi că, de fapt, e un comportament tipic pentru ea. Nu se ferește să cunoască oameni noi, cât se ferește să-i lase pe aceștia să o cunoască. E convinsă că, dacă ceilalți află cum e ea, de fapt, o vor respinge.  

    La scurt timp după ce au început să se vadă, Daniel s-a întors în Constanța, iar ea a rămas în București, însă au continut relația de la distanță.

    „Sunt singură și nu știu să trăiesc singură”

    Diagnosticul de borderline a venit chiar pe parcursul relației celor doi. Când a aflat că, de fapt, iubita lui are borderline, Daniel deja era atașat, spune ea: „Că și borderline vine cu avantajele lui, adică el știa că eu nu o să-l părăsesc niciodată”.

    Pe durata relației lor, care s-a terminat când Andreea a plecat în Letonia, persoana favorită a ei a fost, evident, Daniel. Lângă el își găsea confortul, chiar dacă în preajma lui își trăia și angoasele. „Mereu mă gândeam că, dacă ne despărțim, o să am o depresie din care să nu mai pot să ies foarte mult timp. Pe de altă parte, mă gândeam și că aveam suportul necesar, adică pastilele, psihiatrul, terapeutul”, spune ea.

    Chiar dacă se informase în legătură cu borderline și, în general, avea răbdare cu stările contradictorii ale Andreei, Daniel îi reproșa uneori lucruri care țin de tulburarea ei: „Că de ce mă manifest așa pentru o chestie atât de mică, că de ce mă afectează nu știu ce lucru, că nu trebuie să reacționez așa. Mă enerva, uneori, pentru că mi se părea că nu vede vreun progres. Știu că erau niște pași mici, dar pentru mine erau super semnificativi”.

    Când ne-am întâlnit, Andreea spunea că relația lor, cu tot cu suișuri și coborâșuri, e una mai sănătoasă, mai liniștită. Și așa și era, comparativ cu tăvălugul relațional prin care trecuse înainte.

    Câteva luni mai târziu, ea a primit propunerea de a pleca în Letonia și i-a propus lui Daniel să o însoțească. El a refuzat, așa că relația s-a sfârșit. „Avem niște probleme care erau acolo de ceva timp. Când am plecat, era foarte calm, se comporta ca și cum orice ar fi, eu voi fi acolo oricum, orice s-ar întâmpla. Nu-și mai bătea capul cu relația în sine, avea o siguranță care l-a făcut să nu mai participe la relație”, spune ea.

    Prin urmare, ea a plecat, el a rămas. Despărțirea nu a fost deloc una ușoară, așa cum Andreea anticipa. Au urmat cinci luni în care s-a simțit rău nu numai psihic, ci și fizic. „După despărțirea de Daniel, a fost ceva absolut horror (n.r. – îngrozitor) inclusiv fizic. De exemplu, vomitam încontinuu. Aveam niște stări fizice foarte intense”.

    Acum, Andreea experimentează, pentru prima dată după mult timp, viața în afara unei relații de cuplu. „Încerc să mă focusez mai mult pe mine în perioada asta, să nu mă arunc iar într-o relație, să-mi țin impulsurile vechi izolate un pic, ca să-mi dau seama de mine, cum funcționez”, spune ea, adăugând că nu-i e deloc ușor să se obișnuiască cu noua situație.

    „M-am luptat foarte tare cu imaginea de sine în perioada asta (n.r. – de când a plecat din țară), pentru că eu nu am mai fost în afara unei relații de foarte mulți ani, din adolescență până în martie 2020, niciodată nu am stat singură. Mereu am avut o rezervă, în caz că mă despărțeam, știam clar unde mi-e direcția, în materie de relații. M-am trezit în situația în care sunt singură și nu știu să trăiesc singură. Mi-am dat seama cât de mare e self hate-ul (n.r. – ura față de sine) și cât de greu e să mă detașez de vechile tipare de comportament. Mi se pare o perioadă mega dificilă”, adaugă Andreea, care recunoaște că singura parte bună din ultimul an e că a avut continuitate la locul de muncă, nu și-a mai dat demisia și nu și-a mai luat liber în fiecare lună, cum făcea înainte.

    La job: „Până la urmă, le-am spus prin ce trec”

    Andreea spune că nu a avut probleme la job din cauza tulburării ei. Când era în România, a avut o șefă foarte înțelegătoare, cu care a vorbit despre tulburarea ei, după ce a avut un episod depresiv în care nu se mai putea opri din plâns și în care le-a mărturisit colegilor că vrea să se sinucidă.

    Apoi, după ce s-a mutat în Letonia și a trecut prin niște episoade asemănătoare care s-au tot repetat pe fondul despărțirii de Daniel, a fost nevoită să le spună și noilor ei colegi și șefi că are tulburare de personalitate borderline. „Am avut și aici niște ieșiri despre care am crezut că o să fie trenul meu spre casă. Dar nu a fost așa, pentru că mă descurc atunci când vine vorba de job în sine, sunt destul de bună în ceea ce fac și colegii au trecute peste”.

    După ce le-a vorbit celor din companie despre tulburarea ei de personalitate, ceea ce până atunci părea inexplicabil pentru ei a căpătat mai mult sens, iar colegii au privit-o cu mai mare normalitate: „A fost o perioadă în care a trebuit să îmi iau vacanță, pentru că eram atât de suicidală încât nu puteam să mă abțin din plâns la mese sau eram într-un episod depresiv foarte nasol. Și era foarte repetitiv. Așa că până la urmă le-am spus prin ce trec, pentru că așa are mai mult sens pentru ei”.

    Și cum au reacționat?

    Au fost destul de înțelegători. Cred că știau și de la șefa mea de dinainte, din România, ea le-a spus să nu mă bage pe tură de noapte, de exemplu.

    Simptomele ei legate de tulburarea borderline

    Persoanele cu borderline pot să bifeze mai multe simptome caracteristice tulburării de personalitate, dar nu e obligatoriu să le aibă pe toate. În cazul ei, principalele semne de borderline sunt existența unei persoane favorite, teama de abandon, sentimentul de gol interior, pentru că stările i se schimbă prea brusc, iar acest lucru vine la pachet cu incapacitate de concentrare pe termen lung, nervozitate, agresivitate îndreptată către propria persoană.

    „Mă frustrează că nu pot să mă concentrez. De exemplu, am avut o perioadă în care puteam să citesc numai psihologie și psihiatrie, orice altceva voiam să fac nu prea mergea. Când eram studentă, mă frustra foarte tare că nu puteam să fac față facultății și încrederea mea în mine era absolut distrusă”, spune Andreea.

    „Am avut perioade cu niște stări inexplicabile pe care le am și acum, nervi foarte intenși. La borderline, nervii sunt cel mai greu de controlat. Am avut perioade în care urlam din toți plămânii, uneori și ore întregi, până rămâneam fără voce. Ba mă băteam, ba mă drogam, nu știam cum să-mi exprim nervii. Manifestările deveniseră foarte grave”.

    O altă manifestare a tulburării borderline este disocierea, adică detașarea de realitate. „Disociam foarte mult în perioada aia, sunt multe momente pe care nu mi le aduc aminte. Nu făceam nimic, totul era pe repeat”.

    Andreea spune că, dacă alte persoane cu borderline au o puternică latură agresivă, la ea domină depresia și confuzia propriei identități. Totuși, și ea a avut, în 2019, un episod de agresivitate, chiar dacă de obicei nu o caracterizează.

    Ce s-a întâmplat?

    Eram în tren spre Constanța și aveam o zi în care mă simțeam rău. Eram la limită cu emoțiile mele și m-am apucat să citesc. Am rămas în compatiment doar eu, cu o fată de vârsta mea și o femeie de vreo 50 de ani. Și tipa stătea cu coatele cumva mai în exterior, iar femeia mai în vârstă a început să se ia de ea, că stă întinsă peste tot. Fata i-a zis că nu și-a dat seama și că îi pare rău, dar femeia nu se mai oprea, începuse că Voi, tinerii, care mergeți gratuit cu ternul, care nu munciți! Inițial am ignorant-o.

    Eu sunt chill (n.r. – liniștită) de obicei. Dar m-a încărcat foarte tare chestia asta, pentru că ele au început să se certe foarte tare. Și am început să mă enervez, nici nu puteam să mai citesc, așa că am zis să intru pe telefon să îi scriu terapeutei că am nervi. Dar mi s-a închis telefonul, așa că am rămas cu stările mele și cu încercarea de a nu mă băga în situația aia. Aș fi vrut să intervin fără să mă enervez, dar deja eram foarte vulnerabilă în sinea mea, eram la limită. Și am încercat să citesc din nou, mai aveam 20 de minute până la Constanța. Dar femeia aia a început să zică: Mai e una aici care merge moca cu trenul! Atunci, am închis cartea și am început să-i spun că e nesimțită, m-am enervat foarte tare.

    Ea mi-a dat un picior pe sub masă, tare, și-atunci m-am ridicat, i-am pus mâna în gât și am început să-i dau pumni în față. Efectiv m-am luat la bătaie cu o femeie în toată firea. Și n-am făcut decât că m-am enervat și mai rău. Dup-aia, vreo cinci ore am plans de nervi acasă la Daniel.

    Două săptămâni mai târziu, tot în tren, am dat de o situație asemănătoare, dar, de data asta, am făcut ce mi-a zis Daniel să fac, am plecat din compartiment.

    Auto-vătămarea: „Mă loveam cu gantera pe picioare”

    Auto-vătămarea este un alt semn de borderline și apare ca răspuns la teama de separare sau de respingere. Andreea e o tânără frumoasă, care ține mult la aspectul ei fizic. Nu doar că-i place cum arată, dar spune că aspectul fizic a ajutat-o în multe situații. Prin urmare, a evitat pe cât posibil metoda clasică de autovătămare, la care apelează deseori persoanele cu tulburare de personalitate borderline: tăieturile.

    „Mie îmi pasă foarte mult de aspectul meu, pentru că m-a ajutat în foarte multe situații, așa că n-am putut niciodată să mă tai. Prin urmare, mi-am propus să mă lovesc. Când te lovești, te învinețești, dar îți trece la un moment dat, nu rămân cicatrice. Și mă loveam până nu îmi mai simțeam mâinile sau picioarele. Mă loveam cu obiecte, cu gantera pe picioare, de exemplu. A doua zi, mă trezeam cu vânătăi mari. Dar loviturile erau o variantă prin care mă descărcam atunci când nu mai suportam ce simțeam, când devenea prea intens. Că, și atunci când te tai sau te lovești, reacția e una intensă și de-asta ți se mai calmează emoțiile. E un proces foarte ciudat”.

    Alteori, când emoțiile deveneau prea copleșitoare, făcea dușuri reci. A căutat pe internet și tehnici care să o ajute să evite autovătămarea și a aflat că o alternativă ar fi ca, atunci când nu mai poate de nervi, să arunce în cadă cuburi de gheață.

    „Ideația suicidului cred că o am mereu”

    Ideația suicidară înseamnă o înșiruire de idei care poate duce la un anumit comportament legat de dorința de suicid. Andreea spune că, la ea, gândurile legate de sinucidere au început să apară la pubertate. Inițial, o făcea ca să atragă atenția. În timp însă, pe măsură ce emoțiile au devenit din ce în ce mai intense, a fost cu câte un pas mai aproape de sinucidere. Atât de aproape încât era s-o facă.

    La 13 ani, i-a spus pentru prima dată mamei ei că a încercat să se sinucidă. Impropriu spus a încercat, pentru că, atunci, fusese doar un gând pe care, ulterior, l-a exagerat ca să-i atragă atenția mamei ei: „Înfloream chestii doar ca să primesc atenție. Și am ajuns să trăiesc pe premisa asta, am ajuns să povestesc un lucru atât de des încât, uneori, ajungeam și eu să-l cred. De-abia acum patru ani m-am oprit din a face asta. Am încetat să mai exagerez de-abia când lucrurile chiar au început să devină așa (n.r. – adică exagerate, duse la extrem)”.

    „Ideația suicidului cred că o am mereu. De la 13-14 ani, atunci am început să mă gândesc la sinucidere. Dar atunci chiar era pentru atenție, nu era ceva serios. La 15 ani m-a și prins maică-mea când căutam pe net metode prin care să o fac. Dar atunci nu eram ca acum, super aproape să o fac, pentru că atunci aveam și drogurile ca formă de evadare”.

    În noiembrie 2019, Andreea a fost cel mai aproape de ideea de a se sinucide. „Am mai avut și în trecut ideații și plănuiri legate de cum aș face-o, doar că acum am fost cel mai aproape”, spune ea.

    Își dăduse demisia de la job, se mutase în Constanța, la iubitul ei de atunci, și, după o perioadă în care s-a gândit ba să-și deschidă un magazin, ba să se facă stewardesă, a renunțat la toate planurile și a intrat în depresie.

    „Nu-mi venea să cred că sunt iar pierdută în spațiu. Și fără bani, și fără job, și fără hobby-uri”, spune ea.

    În perioada respectivă, făcea școala de șoferi și urma să aibă examenul în câteva zile. O remarcă a instructorului auto a destabilizat-o. „Mi-a zis instructorul meu: Măi, dar gândește și tu când ești la volan! Pune-ți puțin mintea la contribuție! Și pentru a mine a fost un trigger (n.r. – declanșator), a însemnat că sunt proastă. Brusc, mi-a venit să plâng, iar când am ajuns acasă eram distrusă. Aveam gânduri obsesive. Că nu merit să fiu în viață, că n-am nicio aspirație, că sunt leneșă, că n-am chef să fac nimic. Mă speria că nu aveam chef să fac nimic. În luna aia am încercat să renunț și la pastile, scăzusem dozajul pastilelor, pentru că aveam impresia că mi-am făcut mai mult rău cu pastilele, așa că mă simțeam și mai rău decât de obicei”, povestește Andreea.

    A doua zi, și Daniel a făcut o glumă pe care ea a considerat-o nepotrivită, așa că, pe fondul dezechilibrului ei anterior, cei doi au început să se certe.

    Andreea mărturisește că, uneori, are momente când se simte depășită de nervii și frustrarea pe care le simte. Așa a fost și atunci: „Am început să mă descarc pe el la modul cel mai dur, țipam, înjuram. Țin minte că, la un moment dat, am plecat pe un hol și am stat singură, în beznă. Am încercat să mă calmez, dar emoția era foarte intensă”, spune ea, apoi adaugă că nu știe cum o suporta Daniel în astfel de momente.

    „În astfel de momente, poți să disociezi. Practic, emoționalul se rupe de rațional. Nu există conștiință despre ceea ce faci, ai numai nervi sau emoție, atât. Eu, de exemplu, zic niște lucruri, dar nu le mai gândesc înainte să le spun”.

    În acest context, gândurile referitoare la sinucidere i-au invadat din nou mintea.

    „Din tot haosul de de gânduri de genul hai să încerc să rezolv lucrurile, totul a devenit foarte copleșitor și s-a transformat în vreau să mă sinucid ca să scap de ele și ca să nu mai trăiesc o astfel de experiență. Adică mă gândeam că la ce bun să mai trăiesc, dacă nu pot să mă bucur de relație, dacă nu pot să primesc o critică. Mă blamam pentru că sunt prea sensibilă. Aveam impresia că o să dureze o eternitate până o să-mi revin, până o să reușesc să scap de pastile. Totul părea foarte îndepărtat și nu vedeam niciun progres, aveam impresia că am ajuns mai rău decât eram. Și mi-a apărut în minte chestia asta cu suicidul, care a devnit tot mai intensă. Aveam în cap numai: Acum o faci! Acum o faci! Cred că mi-am repetat de 100 de ori asta”, își amintește Andreea.

    Apoi, și-a amintit că Daniel avea în casă niște pastile pentru inimă și încă unele pentru insomnie. Tocmai când ea își plănuia, în minte, sinuciderea, a apărut Daniel și a chemat-o în cameră. Peste câteva minute, s-a dus la baie ca să se spele pe dinți, numai că exact acolo se aflau pastilele, așa că ideația suicidară a reapărut. 

    „Am scos pastilele și le-am pus în fața mea. Am numărat câte miligrame au și m-am gândit că, dacă le iau, chiar e posibil să mor. Apoi am auzit pescărușii de afară și am început să plâng, pentru că mi-am dat seama că, dacă mă sinucid, nu o să mai trăiesc experiența asta. Apoi, când am luat prima folie de pastile, ca să încep să le desfac, mi-a apărut în minte imaginea alor mei (n.r. – a părinților). Și a urmat, la mine în cap, o ceartă de trei ore cu ei. Încercam să-i conving că e bine ce fac, după care am dat-o din nervi în tristețe, pentru că nu voiam să fiu responsabilă pentru suferința lor”.

    Gândul la suferința părinților a oprit-o să ia pastilele, spune Andreea.

    Dar tu poți să îți dai seama dacă chiar ai vrut să te sinucizi sau dacă a fost un strigăt de ajutor sau nevoia de atenție?

    Eram convinsă că nu mai vreau să trăiesc. Nu voiam atenție. Era atât de multă ură față de mine și nimic nu mai avea sens.

    A doua zi, s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, până când terapeuta ei – care îi tot scrisese în ultimele zile – a reușit să o contacteze. Au vorbit la telefon și au făcut, împreună, exerciții de respirație DBT, apoi a convins-o să-i spună lui Daniel despre gândurile ei suicidare. Terapeuta însăși a vorbit cu partenerul Andreei și i-a spus acestuia să ascundă toate pastilele din casă.

    Încă nu a învățat să iasă singură din stările ei proaste, dar un lucru tot a învățat. Că cel mai bine, atunci când ai porniri de furie, e să aștepți, să nu iei o decizie rapid. „Să stai, că, la un moment dat, o să-ți apară o sclipire. Mă gândesc la oamenii ăștia care nu au părinți, mă întreb ei de ce motive se agață”.

    Relațiile sociale: „Stai, că eu nu mă descurc în viață!”

    În adolescență, când încă se afla în Constanța, Andreea petrecea mai tot timpul cu același grup de oameni. A făcut asta ani la rând și nu a realizat că îi lipsesc abilitățile de socializare decât când s-a mutat în București. „Mi-am dat seama că sunt antisocială, că nu-mi place să comunic cu oamenii, lucruri pe care înainte nu le observam, pentru că trăiam în același grup de ani de zile. Mă integram în grup, dar, de fapt, eu nu scriam niciodată nimănui, nu sunam pe nimeni. Mereu ieșeam numai când auzeam că se iese afară”, povestește ea.

    Până la 14 ani, a avut o singură prietenă. Apoi, o perioadă îndelungată nu s-a mai apropiat de fete decât într-un mod sexual: „De obicei, ieșeam cu baieții, care, brusc, au început să mă vadă într-un mod sexual și mă distram de fiecare dată când aveam ocazia. Când am ajuns la București, m-a bubuit realitatea. Eram: Mamă, stai, că eu nu mă descurc în relațiile sociale, de prietenie, în viață! M-am mutat aici și eram varză, mă credeam proastă și aveam foarte mulți nervi și foarte multă tristețe în mine”.

    Pentru ea, provocarea nu era neapărat legată de a interacționa cu oameni noi, în schimb, nu avea niciodată inițiativă în relațiile sociale și nu reușea să păstreze pe termen lung relațiile nou formate. Mai mult, de fiecare dată când primea un telefon sau un mesaj de la vreun cunoscut, era copleșită de anxietate. „Dacă mă întreba cineva Ce faci?, eu, fiind într-o perioadă foarte nașpa, începeam să mă gândesc că nu am cum să zic bine, că, de fapt, mă simțeam rău. Și nu voiam să spun asta, pentru că nici eu, la rândul meu, nu voiam să aud oameni spunându-mi că se simt rău. Dacă venea cineva la mine să-mi spună că se simte rău, eram… Lasă-mă-n pace, am prea multe chestii pe cap! Nu eram capabilă emoțional pentru așa ceva. Răspundeam la mesaje după șapte ani și foarte sec”, spune ea.

    În urmă cu patru ani, Andreea era ceea ce se cheamă people pleaser, după cum spune ea însăși. Adică făcea tot posibilul să fie pe placul celorlalți, ca să fie acceptată. Se străduia atât de mult, încât uneori nu putea să spună ce gândea sau ce își dorea. Își bloca opiniile și dorințele, de teamă că nu va fi așa cum își doresc ceilalți să fie: „De exemplu, când am venit în București, aveam o colegă de apartament. Și să zicem că eu îmi editam o poză și ea venea și zicea hai să gătești cu mine, că mă simt singură. Mă duceam cu ea instant, că aveam impresia că, dacă nu fac asta, o să se supere pe mine, o să ne certăm și o să existe tensiune în casă. Acum nu mai e așa, acum zic nu la ordinea zilei”.

    Condusă întotdeauna de anxietate în relațiile cu ceilalți, Andreea s-a autoizolat de foarte multe ori. De exemplu, tot în anul întâi de facultate, când locuia cu colega de apartament și veneau oameni în vizită, ea nu ieșea din cameră, ca să nu fie nevoită să interacționeze și ceilalți să își dea seama că e proastă: „Dacă veneau oameni în casă, eu nu mergeam la baie. Preferam să mor în cameră decât să ies și să interacționez. Abia după ce am început să iau pastile am început să am momente în care nu mă mai simțeam atât de sufocată de anxietate. Înainte, aveam impresia că toate părerile mele sunt greșite. Chestia asta m-a blocat în foarte multe situații din a face sau a zice ceva. Am avut experiențe aiurea și în școală, când toată lumea îmi spunea că nu gândesc, că sunt prea cu capul în nori”.

    „Nu formez relații de prietenie de lungă durată, pentru că devin anxioasă”

    În Letonia, a plecat cu un singur coleg de serviciu, dar pe care l-a cunoscut de-abia în aeroport. E singură acolo, chiar dacă e înconjurată de mulți oameni. „Am ajuns aici și totul a fost nou, dintr-o dată. Asta mi-a adus și foarte mult haos, pe lângă despărțirea de Daniel. M-am trezit într-o țară în care nu știam pe nimeni, fără nimeni. Și mi-am dat seama că anxietatea socială a crescut considerabil, chiar dacă întâlnesc și petrec mult timp cu oameni noi, zilnic”, spune ea.

    În Riga, locuiește într-un hotel de studenți. Are camera ei, unde stă singură, dar și o mulțime de tineri în jur: „Îmi place că pot să stau singură, dar, fiind un hotel de studenți, sunt și foarte mulți tineri aici, lucru care îmi place. E un hotel foarte mișto, nu e ceva uzual. Când ies și merg în zonele comune, mă întâlnesc cu ei. Și la muncă întâlnesc oameni din tot felul de culturi, e interesant, îmi iau doza de socializare, ca să zic așa”.

    „Mie îmi place să cunosc oameni noi, dar mi-e foarte greu să mențin relațiile cu ei. Nu formez relații de prietenie de lungă durată, pentru că devin anxioasă. De doi-trei ani nu mai suport să vină și din exterior chestii care să mă întristeze, pentru că oricum sunt eu plină de gânduri negative”, mai spune Andreea.

    Te simți singură vreodată?

    Da. Am perioade în care mă întreb de ce nu pot să comunic sau să empatizez cum o fac alte persoane. Sunt un bun ascultător, dar nu pot să duc oricând o relație de prietenie. Trebuie să fiu eu într-o stare atât de ok încât să nu mă implic. Persoana favorită sau preferată devine centrul universului, cumva. Nu mă gândesc decât la cum să o fac să nu plece de lângă mine. Încep să mă schimb, să îmi maschez partea asta extrem de emotivă, pentru că uneori simt că lumea asociază emoțiile foarte intense cu lipsa inteligenței. Cu oamenii, ori o dau în obsesie față de persoana respectivă, ori sunt detașată. Nu am găsit mijlocul, de asta mi-e greu să mă împrietenesc. Dacă e să cunosc pe cineva, la prima întâlnire deja îi spun tot despre mine, după care mă sperii și apare anxietatea.

    Andreea are o singură prietenă mai apropiată. E din Constanța și, în perioada când Andreea era în țară, chiar dacă nu se întâlneau foarte des, atunci când o făceau se înțelegeau una pe cealaltă. Amândouă au, spune Andreea, perioade când nu au chef să socializeze, așa că își respectă una alteia nevoile. Chiar și acum, la aproape un an de la plecarea Andreei din România, cele două tinere păstrează legătura.

    Tratamentul medicamentos

    De-a lungul timpului, Andreea a încercat și tratament medicamentos. În aprilie 2018, după o perioadă foarte grea, în care începuse să aibă atacuri de anxietate manifestate prin senzația de sufocare, a sunat-o pe fosta ei terapeută din acea perioadă, cea care o diagnosticase cu borderline, și i-a cerut o recomandare de psihiatru. A mers atunci la un medic specialist în psihiatrie care i-a prescris un antidepresiv care ajută la recaptarea serotoninei (hormonul fericirii) și un tratament pentru episoade maniacale, care avea rolul de a-i stabiliza schimbările de dispoziție.

    În primele două luni de tratament, Andreea spune că s-a simțit grozav: „Mi se făceau pupilele mari, eram în extaz, era nebunie, mă simțeam super marfă. Asta a durat două luni. După care a început să-mi moară apetitul sexual și, de la una dintre pastile, a început să-mi cadă părul. Ce vezi acum e jumătate din părul meu”.

    După ce a cercetat din nou pe cont propriu care ar fi tratamentul cel mai bun, cu cele mai puține efecte adverse, s-a dus din nou la psihiatră și i-a cerut să-i schimbe antidepresivul cu unul pe bază de escitalopram. Cu această ocazie, psihiatra i-a schimbat și celelalte pastile, cu unele recomandate, de obicei, pentru epilepsie, dar care sunt de ajutor și în borderline.

    Apoi, a avut o perioadă de tranziție, când a renunțat la un terapeut și încă nu începuse la următorul. Tot în acea perioadă, a renunțat complet la unul dintre medicamente, iar celuilalt i-a scăzut doza.

    După ultimul episod de gânduri suicidare pe care îl avusese înainte de discuția noastră, ca să nu se mai simtă atât de rău, a reînceput să ia pastilele date de psihiatru, de data aceasta în doză mult mai mare decât i se recomandase. Adică de la două pastile pe zi, la unul dintre tratamente, a început să ia cinci sau șase.

    „Urma în perioada aia să plecăm la Roma, unde stă mama lui Daniel. Cu un an înainte, când mai fuseserăm acolo, am fost super deprimată și mi-am propus ca, de data asta, să nu mai fiu așa deprimată. Așa că am început să iau câte cinci-șase pastile din antidepresivul care făcea să-mi crească serotonina. Îmi dădea un boost (n.r. – imbold), mă trezeam deodată cu pupilele mari, pozitivă, plină de energie, cu abilitatea de a ma concentra. Practic, în două zile mi s-a schimbat viața. A fost haos, în două săptămâni mi-am consumat pastilele pe două luni. M-am întors în România super drogată, de la pastile”, povestește ea.

    La întoarcerea în țară, s-a dus la psihiatră și i-a cerut să-i mărească doza pastilelor: „Am  hotărât să-i spun psihiatrei situația, pentru că am rămas fără pastile. I-am povestit ce am făcut și am rugat-o să-mi mărească doza. Citisem eu niște studii care arătau că funcționează și doza mărită. Eu voiam să-mi crească de la 20 de miligrame (n.r. – două pastile), la 30 (n.r. – trei pastile). Și a acceptat”.

    La ultima discuție pe care am avut-o, prin telefon, Andreea mi-a spus că, pe lângă tratamentul pe care îl lua când era în țară, mai ia acum și niște pastile care o ajută să doarmă, pentru că, de la despărțirea de Daniel, are insomnie.

    Terapia DBT de grup

    După ce a aflat că are tulburare borderline, Andreea a întrerupt terapia și a rămas, o perioadă, numai pe pastile, pe care le-a luat haotic. Ba a încercat să reducă doza, ba a crescut-o prea mult. În cele din urmă, s-a gândit să încerce iar psihoterapia, dar să caute o metodă mai potrivită pentru problema ei. Astfel, a auzit că la Clinica Hope se ține terapie de grup DBT, special creată pentru persoanele cu tulburare de personalitate borderline. A stat un an pe lista de așteptare, iar în 2019 a început o terapie de grup care avea să dureze șase luni, împărțită pe module. Una dintre condițiile necesare pentru a fi acceptată la grup era să facă și terapie individuală.

    Când ne-am întâlnit, deja făcea terapie de grup de patru luni, alături de alte nouă persoane cu borderline și doi terapeuți.

    Ce se întâmplă la terapia de grup?

    Diferența dintre terapia dialectic-comportamentată și cea cognitiv-comportamentală este că cea dialectică te învață mindfulness. Când ai un moment foarte intens, te învață să-ți iei cinci minute în care să aplici câte un exercițiu care ți se potrivește. Avem un milion de exerciții. De exemplu, patru-șase, în care inspiri patru secunde și expiri șase secunde. Mai e un exercițiu axat pe simțuri, cum ar fi: să mănânci ceva și să te gândești ce condimente au fost folosite, să atingi o textură, să studiezi un obiect, să-i vezi toate detaliile, să mergi pe stradă și să observi lumea, copacii, sunt lucruri care te trimit în prezent. Ceea ce e foarte greu, mai ales pentru mine, care am și o deficiență de atenție.

    A fost și un modul despre disociere. Au fost mai multe ședințe în care s-a vorbit numai despre disociere, ți se spune cum să interpretezi, cum să vorbești cu părțile disociate, cum să-ți dai seama care sunt părțile disociate, unul are rol de salvator, unul e trist. Foarte greu am înțeles disocierea. Eu, de exemplu, nu-mi dădeam seama dacă trăiesc un lucru sau nu. Disocierea și depersonalizarea se pot manifesta în mai multe feluri. De exemplu, eu, de mică, mă uitam în oglindă și brusc nu mă mai recunoșteam. Ultima dată mi s-a întâmplat acum doi ani. Aveam momente în care nimic nu mai părea real și mă întrebam dacă asta sunt eu în corpul meu. Disocierea, la mine, s-a manifestat prin ruptura dintre rațional și emoțional. Când sunt pe full emotions nu-mi mai aduc aminte ce fac. Disocierea apare ca urmare a unei traume și este, de fapt, felul tău de a gestiona realitatea.

    Mai avem și un modul de acceptare a realității, despre cum să accepți realitatea. Eu nu pot să fac asta prea des, de multe ori nu mă simt în stare.

    Practic, la terapia de grup DBT, înveți să te conectezi cu tine, să te cunoști foarte bine.

    Imediat după ce a terminat cursul de DBT, Andreea a plecat din țară.

    Spune că, pe măsură ce a avansat cu terapia și a început să-și cunoască mai bine tulburarea de persoanlitate, a început să-și dea seama când are gânduri iraționale. Aplică unul sau mai multe din exercițiile învățate la terapia de grup și, dacă exercițiile funcționează, înseamnă că, cel mai probabil, situația nu era una reală, ci una exagerată de mintea ei. „Asta e mintea înțeleaptă. Dacă aplici un exercițiu de DBT pe o situație și nu merge,  înseamnă că treaba e reală. Dacă faci un exercițiu și trece, înseamnă că a fost doar în capul tău. De exemplu, acțiunea opusă este un alt exercițiu în care trebuie să faci altceva decât ce te îndeamnă impulsul. Dacă ție îți vine să-i dai cuiva în cap cu ceva, să te duci și să miroși flori, de exemplu. Adică să faci altceva decât ce te îndeamnă impulsul. Și, dacă îți trece și te distrage, înseamnă că chiar a fost doar în mintea ta”.

    „Terapia dialectic-comportamentală te învață un set de abilități pe care, teoretic, toți ar trebui să le dezvoltăm, însă, pentru o persoană cu borderline, aceste abilități sunt o necesitate”, mai spune Andreea.

    Terapia individuală

    În paralel cu terapia de grup, tot în 2019, a început să facă din nou terapie individuală, pe care o continua și acum, din Letonia, prin ședințe online.

    A ales, de data aceasta, o terapeută care, chiar dacă nu e formată în terapie DBT, e interesată de acest domeniu și să vrea să aplice și în terapia individuală ceea ce Andreea a învățat la terapia de grup. Totodată, această terapeută e specializată și în psihiatrie.

    „Până la terapeuta mea actuală, eu nu am dat de nimeni care să-mi spună mai mult decât știu eu”, spune Andreea, adăugând că acum, comparativ cu alți terapeuți la care a mai mers, dacă nu se simte bine, poate să prelungească ședința și peste cele 50 de minute, cât este durata standard.

    De multe ori, spune ea, persoanele cu borderline își caută terapeuții, le scriu, le cer ajutorul între ședințe. Andreea nu face așa. Nu pentru că nu ar avea nevoie de sprijin uneori, ci pentru că are impresia că nu merită acel sprijin. Că merită să se simtă rău: „Dacă eu nu mă văd importantă, am impresia că nici alții nu mă văd așa. Am impresia că nu are rost și că nu e treaba lor să mă salveze pe mine, pentru că oricum sunt o cauză pierdută”.

    Pe lângă terapia individuală și cea de grup, Andreea încă citește multă psihologie și ascultă ASMR: „E o chestie în care oamenii fac tot felul de sunete relaxante. Când mă simt foarte tensionată sau nu pot să dorm, caut câte un clip de-ăsta și încep să mă relaxez. Problema e că, dacă faci asta prea multe zile la rând, creierul nu mai reacționează. Și trebuie să iei o pauză de două-trei săptămâni, după care iar funcționează. E o tehnică de relaxare bazată pe auz”.

    Cum să te comporți cu o persoană care are tulburare de personalitate borderline

    Când era în România, Andreea vorbea des cu cei din jur despre tulburarea ei. Consideră că, dacă cineva vrea să o cunoască, atunci trebuie să îi cunoască și tulburarea de personalitate.

    „Simțeam nevoia să-i anunț, pentru că începeam să mă comport ciudat și, ca să nu o ia personal, le spuneam dinainte. De exemplu, când ieșeam în grup în oraș, le spuneam că am un atac de anxietate, asta dacă nu apucam să plec înainte să debuteze episodul. Sau le ziceam că am un atac de anxietate și apoi, când devenea mai rău, plecam acasă”, spune ea.

    Cum reacționează oamenii când le spui?

    Nu știu ce să zic, pentru că nu toți sunt sinceri. Cred că nu îi interesează, în general. De multe ori reacțiile au fost așa: Da, mă, toți avem probleme în viață! Mulțumesc, ai fost de ajutor. Adică eu înțeleg că sunt la fel ca orice alt om, doar că intensitatea emoțiilor mele e foarte mare.

    I se pare că oamenii din jur, chiar și cei mai apropiați, nu și-au dat destul de mult interesul să înțeleagă ce se petrece cu ea: „Ce mă enervează la oameni, inclusiv la cei apropiați, e că nu s-au interesat deloc (n.r. – în legătură cu ce înseamnă borderline) și dup-aia se întreabă de ce am reacțiile astea și de ce mă comport așa, dar ei nu au citit să vadă despre ce e vorba”.

    Cum ar trebui să se poarte ceilalți cu o persoană care are borderline?

    Cred că ar trebui să se comporte normal, să fie sinceri și să își amintească de faptul că, uneori, putem fi dificili.

    Fiecare persoană cu tulburare borderline e diferită. Eu sunt o persoană transparentă și destul de directă, mai ales dacă am nervi. Când sunt deprimată, mă ascund de oameni. Dacă mă întâlnești și, la un moment dat, reacționez ciudat, șansele ca eu să fiu într-o stare ciudată sunt destul de mari. În schimb, dacă deja ne cunoaștem, am să-ți spun că am un episod. Ideea e să nu iei nimic personal până când nu îți spun direct că e ceva personal.

    Fiecare persoană are triggerele ei, nu e ca și cum suntem trași la indigo. Avem toți același diagnostic, însă manifestările depind și de personalitatea fiecăruia. Asta e cel mai tricky (n.r. – complicat) la un borderline: nu știi niciodată în ce stare e. E foarte obositor și pentru noi, dar și pentru cei apropiați.

    „Nici eu nu aș sta cu mine”. Epilog

    Andreea se luptă în fiecare zi să se accepte așa cum e. Are zile în care se poate privi cu mai multă compasiune, dar are zile în care nu se suportă. De când a plecat din țară și s-a despărțit de Daniel fără să-și mai caute alinarea alături de o altă persoană favorită, îi e și mai greu. Acum, se confruntă și cu insomnia și are și probleme legate de alimentație. Ba mănâncă excesiv, ba nu mănâncă deloc.

    „Am probleme mari cu insomnia și cu mâncatul. Am fost semianorexică pentru perioade scurte de timp, adică pe durate de câte două-trei luni, în care nu mâncam nimic, urmate de mâncat excesiv. În tot anul ăsta, am încercat să înlocuiesc dependența de relații cu alte chestii pe care înainte nu puneam atât de mult accent, cum ar fi mâncarea. Acum mă lupt cu insomnia și cu mâncatul haotic”, spune ea.

    Încă se luptă cu ura față de sine, care nu-i dă pace. Chiar dacă a învățat multe despre propria personalitate și despre borderline, nu poate să se accepte și să-i accepte pe ceilalți care au aceeași tulburare de personalitate.

    „Eu am o părere destul de negativă despre oamenii cu borderline, prin prisma mea. Peste tot vezi sfaturi că să nu intri într-o relație cu o persoană borderline, pentru că o să-ți distrugă viața. Pe mine, la început, m-a durut super tare chestia asta. Pentru că nu mi-ar conveni ca partenerul meu, oricare ar fi el, să plece. Dar, dacă mă uit din altă perspectivă, nici eu nu aș sta cu mine. Câteodată suntem oameni ok, dar nu mereu. Când tulburarea borderline devine prea pregnantă, chiar și eu m-aș îndepărta de mine”.

    Mutarea în Letonia a fost o provocare. A fost, spune ea, un șoc la fel de mare ca cel prin care a trecut când s-a mutat în București. Chiar dacă nu i-a fost și nu îi este ușor nici acum, nu s-ar mai întoarce în România.

    „Am descoperit lucruri noi despre mine. Chiar dacă mi-am conștientizat problemele vechi și am început să lucrez pe ele, aici am căpătat altele noi. Alte probleme care au intrat în forță în viața mea și care au format un fel de echipă cu cele vechi. This is a neverending story (n.r. – e o poveste care nu se va termina vreodată). Adică mi-am pierdut speranța de câteva ori pe aici. Am avut și niște relapse-uri (n.r. – recidive) în materie de țigări și alcool. Droguri, nu. Nu am fost deloc în țară de când am plecat, nu i-am văzut pe ai mei, a fost o rupere totală de tot ce era cunoscut. Simt că m-a ajutat să mă dezvolt, să mă descurc singură cu toate chestiile astea de adult, cu gătitul, de exemplu. Și, dacă aș pleca de aici, aș pleca în altă țară, în niciun caz nu m-aș întoarce”, spune Andreea.

    În rest, s-a apucat să învețe rusa, despre care spune că e foarte complicată, și n-are planuri. Din când în când îi mai trece prin cap să revină la vechea ei pasiune, fashion-ul, dar îi e frică și ei să se mai ia în serios. De atât de multe ori și-a schimbat ideile, încât se teme de propria instabilitate și se simte blocată, incapabilă să facă vreun pas într-o direcție anume.

    „Simt că sunt blocată. Mă trezesc mereu că o iau de la capăt. Mă apuc de o chestie, după care îmi vine un episod (n.r. – de depresie, anxietate, ideație suicidară) și trebuie să o iau de la capăt. Și tot așa, tot așa. Mereu mă trezesc cu alte stări, cu o altă imagine de sine, cu alte credințe, cu altă viziune. În mine e o luptă permanentă și mi se pare că încă nu am reușit să depășesc partea asta, mai am o grămadă de lucruri în mine cu care trebuie să mă lupt. M-e frică de instabilitatea mea și de stările mele emoționale”, îmi spune Andreea la ultima noastră discuție prin telefon, de la o distanță de 1.800 de kilometri, într-o zi când în România măsurile restrictive cauzate de pandemie par să se apropie de relaxare, dar în Letonia ele de-abia încep.

    Apoi vrea să încheie cu ceva pozitiv: „Pentru toți cei care se confruntă cu ceva asemănător: curaj! Neuroplasticitatea e un lucru foarte real. Trebuie să realizăm faptul că avem capacitatea de a depune la fel de multă intensitate și energie și în alte arii, mai pozitive, nu numai în depresii, rage-uri și self-harm (n.r – furie și autoagresiune)”.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook