Cum trăiește o tânără cu tulburare de personalitate borderline: vizita la Obregia, medicamentele, terapia, concluziile
Amalia are 34 de ani. După un an în care a trecut printr-o despărțire dificilă și a fost îndepărtată din compania în care era parteneră, a început să meargă la terapie și, în scurt timp, a apărut suspiciunea de tulburare de personalitate borderline. Când a ajuns la o clinică de specialitate, diagnosticul i s-a confirmat și nu doar atât, a venit completat de alte trei: anxietate socială, depresie și stres posttraumatic. De obicei, tulburarea borderline își are sursa în copilărie. Iar în cazul Amaliei e complet explicabil. Viața alături de părinți nevăzători și un abuz sexual din partea unui alt membru al familiei au adus-o, cel mai probabil, în acest punct.
Publicat în: 10.03.2020
Inițial, a vrut să vorbească sub anonimat. Mai târziu, a decis să-și asume identitatea. În cele din urmă, a decis să revină asupra deciziei și să rămână, totuși, anonimă. În continuare, îi vom spune Amalia.
„Acum trei ani, am avut o despărțire și am ajuns la un psiholog”. Așa începe povestea Amaliei. În 2016 se despărțise de partenerul ei de atunci, cu care avusese o relație de doi ani, și nu reușea să treacă peste. Nu accepta despărțirea, nu accepta ideea de abandon, nu putea să meargă mai departe.
„Nu reușeam să mă adun și să merg mai departe. Chiar dacă trecuse ceva timp, eram oarecum blocată acolo. Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor de la un specialist”, începe tânăra de 34 de ani să povestească.
Am întâlnit-o pe Amalia pe internet și am întrebat-o dacă vrea să își împărtășească povestea, ca ea să ajungă la cât mai mulți oameni. Am stabilit să ne vedem la o cafea și, cu câteva ore înainte de întâlnire, m-am apucat să citesc despre tulburarea borderline, de care suferă. Știam câte ceva, dar informațiile erau vagi în mintea mea. Documentându-mă, am descoperit că multe dintre simptomele de tulburare de personalitate borderline mi se pot aplica. La fel, poate, multora dintre noi.
Ne-am văzut într-o după amiază, în decembrie 2019. Părea răvășită și am crezut că trece printr-o perioadă proastă. Aveam să aflu că e o stare cu care cei care au borderline se confruntă des, pentru că sunt, de multe ori, copleșiți de intensitatea propriilor emoții.
„Eu cred că suferi de tulburare de personalitate borderline”
2016, anul în care Amalia s-a despărțit de iubitul ei de atunci, a fost unul complicat. A început să meargă la psiholog și a făcut doi ani terapie cognitiv-comportamentală. Adică mergea la psiholog, îi povestea ce i se întâmplă și căutau, împreună, soluții.
Într-un final, pe la jumătatea lui 2018, terapeuta a pus cap la cap toate stările mele și mi-a zis: Ce ți se întâmplă ție nu prea mai e de specialitatea mea, eu cred că suferi de tulburare de personalitate borderline și cred că ar fi bine să mergi undeva unde se face un tip de terapie specială. Ea și-a dat seama, din toate stările mele, că ar fi vorba despre borderline”, spune Amalia.
După ce a auzit acest lucru, a început să se documenteze singură și să citească tot mai mult pe acest subiect. Citind, și-a recunoscut simptomele de borderline în comportamententele ei anterioare.
„Am început să citesc foarte mult despre acest tip de personalitate și m-am recunoscut în foarte multe povestiri. Teama de abandon și greutatea foarte mare de a mă desprinde de oameni, sensibilitatea exagerată în legătură cu lucruri care nu depind de mine. Sunt mult prea sensibilă pentru lumea înconjurătoare”.
O persoană cu tulburare borderline are o frică puternică de abandon și depune eforturi frenetice pentru a evita abandonul real sau imaginat. O persoană cu borderline are o imagine de sine şi o identitate instabile, este instabilă în relațiile interpersonale și are un comportament impulsiv. Deseori poate fi manipulativă, iar acest lucru este, uneori, evident pentru cei din jur.
„… și anxietate socială, și depresie, și stres posttraumatic”
Viața Amaliei nu a devenit mai liniștită nici după ce a început să meargă la terapie. La șase luni după despărțirea care a determinat-o să caute un psiholog, a intrat într-o nouă relație, și aceasta tumultuoasă. În plus, din 2015, începuseră să apară tot felul de probleme în viața ei profesională, probleme care au culminat în 2018 și au ajuns la ceea ce Amalia numește acum o traumă.
„Am avut o companie cu două tipe, una dintre ele îmi era ca o mamă, cu zece ani mai în vârstă decât mine. A furat din firmă și a încercat să fure și cu mine din companie, dar mie mi s-a părut foarte aiurea să facem asta față de a treia persoană din companie. Asta s-a întâmplat în 2015. De atunci, a făcut tot posibilul să mă scoată din schemă. Până anul trecut (n.r. – 2018), când s-au inversat rolurile și eu am ajuns să fiu necrezută de nimeni că femeia respectivă a furat și că fură în continuare. Am ajuns să fiu oaia neagră, când, de fapt, oaia neagră a rămas acolo. Pentru mine, asta a fost o mare nedreptate cu care m-am confruntat și pe care n-am putut să o înțeleg. Am ajuns să trebuiască să plec eu din propria firmă, unde eram de nouă ani, pentru că toți erau împotriva mea și nimeni cu mine”, povestește Amalia.
Nedreptatea pe care a resimțit-o în viața profesională, cumulată cu dezamăgirea pe care a simțit-o față de o persoană în care avea încredere au făcut-o să-și piardă echilibrul. „Ne-am înaintat procese. Din exterior poate pare banal, dar e foarte trist să fii considerat de atât de multă lume un nenorocit care a vrut să distrugă ceva, când tu nu ai avut nicio clipă intenția asta, iar cel care a distrus e la loc cald”, spune ea.
Tot în 2018, după ce i s-a pus în vedere suspiciunea de tulburare de personalitate borederline, Amalia s-a dus la Clinica Hope, singura din țară cu terapeuți specializați în BPD, adică borderline personality disorder, și a început un curs de abilități psihologice și sociale.
„Este un grup de terapie pentru borderline în București, e o singură clinică unde se face terapie pe borderline în toată țara”, îmi explică Amalia. O perioadă, a continuat să facă terapie individuală cu prima ei terapeută, pentru depresie. Aceeași terapeută îi recomandase să meargă la psihiatru, așa că Amalia începuse și un tratament medicamentos, pentru depresie.
Când a început să meargă la terapia de grup, nu numai că i s-a confirmat tulburarea de personalitate borderline, dar a primit alte trei diagnostice: „De fapt, acum nu am numai borderline, am și anxietate socială, și depresie, și stres posttraumatic. Mă lupt cu toate. Mi-a fost făcut un test la care au reieșit toate minunățiile astea”.
Cum a ajuns la Obregia
Nu apucase să meargă prea mult timp la terapia de grup pentru persoane cu tulburare borderline, când a trebuit să o întrerupă. „Am avut o cădere foarte urâtă tot din pricina firmei”, spune ea.
Amalia își amintește că, după o zi în care una dintre partenerele ei din firmă a jignit-o și după ce nu și-a primit banii la timp, a avut trei zile în care a plâns încontinuu. Nu a reușit să se liniștească nici luând antidepresive.
„Timp de trei zile, în afară de timpul cât am dormit, am plâns. Altceva nu am făcut. Nu reușeam să mă liniștesc, nici cu trei calmante luate. Eram diagnosticată cu depresie și luam Cipralex, Depakine și Anxiar, pentru calmare. Eram cu iubitul meu și, când am văzut că nu reușesc să mă calmez nici cu trei calmante, când – în mod normal – unul mă leșina, am sunat la salvare. Au venit, m-au luat și m-au dus la Obregia”, povestește Amalia.
Era duminică, iar în saloanele pentru liberi nu mai erau locuri. Așa că pe Amalia au internat-o la închiși. Ce înseamnă închiși? „Cei mai violenți și cei legați de pat”, explică ea.
„Asistentele se purtau foarte urât”
Amalia a ajuns la Spitalul Clinic de Psihiatrie Profesor Doctor Alexandru Obregia cu ambulanța, însoțită de iubitul ei. Pentru că sunt din București, în scurt timp au ajuns acolo și părinții. Norocul ei. În spital, asistentele se poartă diferit cu cei care au vizitatori față de cei pe care nu vine nimeni să îi vadă. Cel puțin, asta a fost experiența Amaliei la Obregia.
„A fost o experiență foarte tristă și cumva mi-a deschis ochii. Acolo mi-am dat seama că se poate și mai rău. Am fost dezamăgită de comportamentul asistentelor cu pacienții. Mi-am dat seama că, pentru că ei sunt internați acolo pentru probleme mentale, asistentele își cam bat joc. Cu mine s-au purtat ok, dar ceilalți nu erau vizitați de către nimeni, erau ei și atât sau au fost aduși cu forța de către altcineva, părinți. Ăsta cred că era motivul”, spune ea.
Amalia îmi povestește mai detaliat: „Am fost în salon cu o doamnă care avea schizofrenie și credea că e căsătorită cu Traian Băsescu. O femeie de peste 50 de ani, singură. Am mai cunoscut o tipă care fusese adusă acolo de către tatăl ei, pentru că e bipolară. Și mulți bătrâni neajutorați cu care asistentele se purtau foarte urât. A fost destul de trist să văd că există astfel de oameni. De exemplu, unul dintre efectele adverse ale unora dintre medicamente este că te constipi. Și una dintre fete era acolo de șapte zile și cerea pastile să o ajute să aibă scaun și nu i-au fost date. Cât poți să fii de nemilos? Îmi venea să dau de pereți cu asistentele. Mă gândeam că, dacă tot sunt aici, e bine, că o să zică că sunt nebună, n-o să ies cu nimic în evidență”.
„O singură dată m-a întrebat cineva cum mă simt, în 10 zile de stat în spital”
Avea deja diagnosticul de depresie când a ajuns la spital și tot cu el a rămas. Aproape și cu același tratament. Pe durata internării, a mai primit niște pastile în plus. Ședințele de terapie nu intră în rutina tratamentelor pentru pacienții de la Obregia.
„Doctorița mea (n.r. – medicul psihiatru care a urmărit-o în spital) spunea că totul ține de mine și numai de mine, că pot să iau oricâte pastile, dar că trebuie să vreau și eu să ies din starea asta. În spital, mi s-au dat doar pastile. Atât. O singură dată m-a întrebat cineva cum mă simt, în zece zile. O singură dată m-au întrebat ce s-a întâmplat, toată povestea. Asta a fost în a doua sau a treia zi după internare. Dar nici pentru restul oamenilor nu existau ședințe de terapie. Pastile și atât”.
Depresia ei a fost atât de severă încât, când a ieșit din spital, a continuat să se lupte cu ea. „Eu, care eram un om activ și mereu pe fugă și nu-mi plăcea să las nimic neterminat, nu mai eram în stare să mă duc din living până în baie, să mă spăl”, spune Amalia.
Când a plecat din spital, recomandările au fost să-și ia în continuare tratamentul și să fie liniștită. Deși doctorița îi tot spusese că de ea depinde vindecarea, Amalia spune că e foarte greu să pornești motoarele când vezi că ești singur.
A mai luat tratament medicamentos vreme de șase luni după ieșirea din spital, dar efectele secundare au determinat-o să renunțe: „Mi-a fost foarte greu, aveam stări de vomă și îmi tăiau tot cheful de viață. Nu consider că tratamentul m-a ajutat cu ceva. Le-am oprit că am vrut eu, am vrut să mă ambiționez și să zic că pot singură. Le-am oprit brusc și fără să consult medicul”.
Spune că, după ce a renunțat la pastile, s-a simțit mai bine și a fost mai activă.
„Reacționez violent la nedreptate și nu e normal”
Din 2018, când a avut trauma legată de compania în care era parteneră, Amalia a devenit un om extrem de negativist. Anul care a urmat a fost unul de chin. Nu a putut să lucreze, pentru că nu reușea să se adune, iar faptul că a devenit dependentă financiar de părinți a deprimat-o și mai mult.
„Eu acum, de atâta timp, încerc să-mi găsesc liniștea. Un an de zile, până să ajung la ONG-ul pentru nevăzători la care lucrez acum, nu am lucrat. Mi-a fost foarte greu financiar și am trecut printr-o depresie. Tot ce am făcut greșit după momentul ăla, și faptul că am fost violentă cu iubitul meu, au fost urmarea acelei traume”, spune ea.
În 2019 a revenit la cursul DBT și a început să facă și terapie individuală tot cu un psiholog specializat în tulburare borderline. Treptat, a început să înțeleagă că reacțiile ei agresive, care se manifestau în general în relația de cuplu, nu erau normale.
„Am trecut printr-o traumă, printr-o mare nedreptate. Eu reacționez violent la nedreptate. Ceea ce eu vedeam ca fiind o normalitate nu e chiar o normalitate. Nu e deloc normal, de fapt. Trebuie să stai calm și să îți vezi de ce ai de făcut și să mergi mai departe. De fapt, pe mine mă afectează foarte tare că partea aceea negativă din mine mă acaparează și mă face să fac lucruri pe care, în mod normal, nu le-aș face. Și duci povara asta în spate. Te simți vinovat, dar totodată știi că nu e vina ta”. Amaliei i se pune un nod în gât, iar vocea începe să-i tremure. Începem să vorbim mai mult despre ce înseamnă pentru ea viața cu borderline.
Relația de cuplu. „Am avut reacții violente față de iubitul meu”
Teama de abandon este unul dintre simptomele de tulburare de personalitate borderline. La fel și impulsivitatea, furia greu de gestionat și instabilitatea în relațiile apropiate. Iar Amalia nu e deloc străină de toate acestea. Le simte din plin în relația ei actuală, care este una cu multe despărțiri și împăcări. Izolat, a avut izbucnici și în relațiile anterioare.
„Am avut reacții violente față de iubitul meu, îmi pierd foarte repede răbdarea, sunt irascibilă, n-am tocmai un vocabular de domnișoară, iar asta e una dintre caracteristicile borderline. Toată sensibilitatea mea și faptul că mi-e frică să nu rămân singură. Am un gol interior care cu greu poate fi umplut”.
Toate frustrările pe care Amalia le-a acumulat în viața profesională, unde nu reușea să se apere, împreună cu sensibilitatea ei exagerată, au făcut ca problemele să ajungă și în relația de cuplu. „Veneam acasă și îmi vărsam toți nervii, toate frustrările, pe iubitul meu, care era acasă și încerca să îmi fie alături. Dar, cum nu are studii de specialitate, nu avea cum să mă ajute mai mult decât a făcut-o deja, mai mult decât să stea lângă mine nu știu ce ar fi putut să facă”, spune ea.
Ca în mai toate cazurile de frică de abandon, și în cazul Amaliei manifestările înseamnă gelozie și posesivitate. I se părea că orice femeie care stă în preajma partenerului ei poate să i-l ia. „Dacă ne certam și voia să plece de acasă, uneori nici nu îl lăsam să iasă afară. Mă puneam în ușă și începeam ori să-l lovesc, ori să plâng și să-i spun că îmi pare rău. Și imaginează-ți că asta nu se întâmplă o dată sau de două ori, se întâmplă la nesfârșit. Spui că nu o mai faci, dar o faci în continuare și îl dezamăgești pe cel de lângă tine, te dezamăgești și pe tine și nu iese nimic bun din asta”, mărturisește ea.
Povara dezamăgirii de sine
Continuu dezamăgită de sine, aducea un val neîncetat de negativism în cuplu. Îi spunea partenerului ei că nu e bună de nimic, că face umbră pământului degeaba, că ea nu e în stare să facă nimic, că toate zilele sunt oricum la fel, că nimic nu îi mai aduce fericire și că ar fi mai bine să moară.
„Până să mi se întâmple chestia asta, spuneam că eu, pe oriunde merg, merg cu capul sus. Acum nu pot să mai zic chestia asta. Chiar dacă am o scuză față de el, care a fost implicat în povestea asta. Dar una e să se întâmple o dată, de două ori, alta e să se tot repete. Poate că era mai bine ca prima dată când am fost violentă să plece de tot, decât să se acumuleze atât de multe situații negative și să trebuiască acum să trăiesc cu ele. Pot să zic că e cel mai mare regret cu care mă confrunt”, mărturisește Amalia.
„E epuizant că ne certăm foarte des și nu reușim să ajungem la un numitor comun, ne aducem aminte din trecut de tot ce a fost rău. Când mă uit la el mă simt atât de vinovată pentru tot ce am făcut! Nu pot să merg mai departe dacă îmi aduce aminte de toate lucrurile rele pe care le-am făcut, că le știu foarte bine. Nu am cum să le mai șterg vreodată, n-are cum să îmi iasă asta. Mi-aș dori foarte mult să am un blackout (n.r. – pierdere de memorie, în cazul acesta), să uit toată perioada asta și să nu mă mai simt vinovată și să nu mă mai simt cel mai rău om din lumea asta”, mai spune ea.
„Mi-e frică să nu rămân singură toată viața”
Când l-a cunoscut pe actualul ei partener, Amalia deja făcea terapie pentru depresie. Nu l-a deranjat cu nimic acest lucru și a fost alături de ea. Inclusiv mai târziu, când i s-a pus diagnosticul de tulburare de personalitate borderline: „Nu a reacționat în niciun fel, dar în continuare consider că nu are cum să mă înțeleagă pe deplin. De fapt, nimeni nu poate să te înțeleagă pe deplin”.
Totuși, din cauza negativismului, impulsivității și agresivității ei, relația de cuplu a avut mult de suferit. Pe de altă parte, Amalia spune că și ea s-a simțit nedreptățită uneori. Presărată de certuri, despărțiri și împăcări, relația a început să devină toxică. Cei doi nu reușeau să funcționeze împreună, dar nici să se desprindă unul de altul. Așa că, după fiecare despărțire, reîncepeau tatonările și se împăcau.
Cum a reacționat partenerul în momentele în care Amalia îl suspecta de câte ceva? „A încercat să mă liniștească, dar nu a putut. De fiecare dată, eu îmi imaginam lucruri și eram paranoică, pentru că mi-am pierdut încrederea în mine. Toată povestea de la companie m-a distrus încet, dar sigur. Plângeam foarte mult, în fiecare zi, iar el a încercat să stea lângă mine, dar cât poți să stai lângă un om care nu-ți aduce nicio bucurie, nicio fericire, plânge în fiecare zi și e violent când îl apucă? Nu e ok”.
Chiar și așa, a existat un moment în care și el a ajuns să fie agresiv: „Și-a pierdut și el răbdarea, că ne-am tot certat. Ne-am despărțit și împăcat de destul de multe ori, încât nici noi nu mai știm ce și cum e mai bine”.
În plus, acum există teama că, dacă relația din prezent nu rezistă, oare va exista un alt om care să o accepte așa cum e ea? „Acum stau și mă gândesc că, dacă el a rămas lângă mine în toată perioada asta, având în vedere prin ce am trecut, mi-e teamă că, poate, n-o să găsesc pe altcineva care să mă înțeleagă așa cum m-a înțeles el. Măcar el știe despre ce e vorba și a fost în continuare lângă mine. Dacă nu mai sunt cu el, mi-e frică că n-o să mai găsesc pe nimeni și o să rămân singură toată viața”, își împărtășește ea îngrijorările.
Când prietenii nu prea mai sunt
Dar teama de abandon și frica de singurătate a unei persoane cu borderline nu se manifestă numai în relațiile de cuplu. O astfel de persoană se teme și să rămână fără prieteni. Sau, cel puțin, așa e pentru Amalia.
„În ultima perioadă, și o mare parte dintre prieteni nu prea mai sunt, pentru că eu am multe zile în care sunt blank (n.r. – lipsită de reacție, apatică). Știi cum e aia cu Ferește-te de oamenii negativiști? Eu așa mă consider acum, un om negativist, care nu mai este neapărat invitat în gașca de prieteni pentru că nu are nimic de spus, stă mereu supărat și emană o energie negativă și o stare de rău. Când eu, de fapt, eram foarte veselă înainte”, spune ea.
Acum, Amalia se uită în jurul ei și vede cum, ușor-ușor, prietenii s-au îndepărtat. Această dispariție a celor pe care îi considera apropiați lasă în urmă sentimentul de învinovățire. „De ce ai vrea să stai în preajma unui om depresiv, care nu scoate niciun cuvânt și e pur și simplu blank?”, se întreabă ea cu tristețe.
Copilăria lipsită de siguranță, sursă de tulburare a sinelui
Nesiguranța și imprevizibilul prin care un copil poate trece în copilărie, într-un mediu nepotrivit nevoilor lui, poate genera, mai târziu, tulburarea de personalitate borderline. Amalia este singurul copil al părinților ei. Tatăl ei a rămas fără vedere la șapte ani, iar mama ei nu a mai văzut deloc de la 30 de ani. Până atunci, a văzut suficient cât să poată merge pe stradă.
„Părinții mei sunt nevăzători și eu, de mică, de la doi ani, îi conduc pe stradă. Am avut responsabilități de mică și probabil că de acolo mi se trage toată partea asta cu teama de abandon și frica de a nu rămâne singură”.
La ambii părinți, orbirea a fost urmarea unor accidente, așa că nu există riscul ca Amalia să moștenească vreo afecțiune. Totuși, starea de nesiguranță dată de responsabilitățile aflate mult peste capacitățile unui copil și nevoia ca alți adulți să îi valideze acțiunile au afectat-o la nivel profund.
Acum, ea știe că tulburarea de personalitate borderline poate fi și genetică, dar că, în mod obișnuit, se declanșează atunci când nu ai o copilărie tocmai normală. Acum înțelege acest lucru, dar, când era copil, nu vedea lucrurile astfel. Credea că normalitatea este ce i se întâmplă ei. Credea că e normal să plătească facturi și să le cumpere haine părinților când avea doar câțiva ani.
„Trebuia să cumpăr haine și pentru mine, și pentru ai mei. Dar nu aveam încredere în mine că am luat ceea ce trebuie până nu ajungeam și vedea o prietenă de-a mamei sau o vecină văzătoare. Așa mi-am câștigat încrederea. Mereu am avut nevoie de cei din jurul meu ca să îmi confirme că e bine sau nu ceea ce fac. Asta e ceva ce mă afectează și acum”.
„Mie mi se părea ceva normal. Părinții mei făceau multe, mâncare, curățenie. Nu aveau nevoie de ajutorul meu decât să merg să îi conduc. Dar a fost o responsabilitate de mică. Țin minte că, atunci când am mai crescut, o colegă nu voia să își facă abonament la telefon, își lua cartelă, pentru că nu voia ea să se ducă să plătească facturi. Și mă gândeam că eu fac asta de mică, de când am început să scriu plătesc facturi, notez apometre. Niște chestii pe care un copil nu ar trebui să le facă. La doi ani, nu trebuia să îi conduc eu pe ai mei pe stradă. Dar noi trei mergeam pe stradă și mă descurcam, ai mei nu au o zgârietură pe ei. Tata îmi spunea prima la stânga, a doua la dreapta. Știa cum să mă orienteze prin cartier”, își amintește ea.
Abuz sexual și bullying
Pe lângă presiunea pe care o resimțea în familie, Amalia a fost supusă, în copilărie, și unor abuzuri sexuale repetate, din partea unui văr. Abia anul acesta a realizat cât de puternică a fost această traumă, pe care a încercat să o mușamalizeze.
Un văr de-al ei din provincie venea la București, la ei acasă. Tânărul, cu șapte ani mai mare decât ea, o abuza în mod repetat. Abia pe la 10 ani, când a apărut menstruația, Amalia a avut puterea de a se opune acestor abuzuri.
Inițial, a ascuns trauma față de părinți. Știa că, dacă tatăl ei ar fi aflat, „l-ar fi omorât”. Dar abuzul ținut secret s-a internalizat adânc și Amalia a ajuns să nu își mai recunoască trauma nici măcar față de ea. Abia anul acesta, după ce a mers la terapie prin plutire (care presupune relaxare și meditație, în timp ce plutești într-un bazin de dimensiunile unui pat care e plin cu apă în care e dizolvată o cantitate mare de sare Epsom) a fost capabilă să își recunoască trauma principală, pe care o consideră sursa tuturor reacțiilor ei de acum. Abia apoi a fost pregătită să discute despre abuzul sexual la terapie, cu partenerul și cu prietenii.
„Multă vreme am considerat că nu m-a afectat, dar acum am reușit să scot trauma la suprafață. A fost un subiect închis și ținut în mine atâția ani. Abia acum l-am scos la suprafață la terapie. Terapeuta îl bănuia pe tata și mă simțeam aiurea că e el bănuit, fără să aibă vreo legatură cu abuzul”, povestește Amalia într-o discuție pe care am avut-o telefonic la trei luni după întâlnirea noastră.
Ca și când nu ar fi fost destul, a fost nevoită să facă față și bullying-ului. Copiii de la bloc erau răutăcioși și făceau tot felul de glume pe seama faptului că ea are părinți nevăzători, așa că trebuia să se apere. „Agresivă am fost de când mă știu, dar mereu a pornit de la ceva, nu luam un om de pe stradă la bătaie pentru că are ochi albaștri și nu îmi plac mie oamenii cu ochi albaștri”, spune ea.
Pentru că a crescut în acest mediu, în care a fost nevoită să se apere singură, i se părea normal să reacționeze agresiv atunci când se confrunta cu o nedreptate: „Și copilăria mea am trăit-o în țipetele tatălui, că era destul de vulcanic, și asta mi s-a părut că e normalitatea. A fost agresiv și cu mama, au fost multe lucruri care au venit din spate și pe care eu le consideram normale, dar nu e deloc așa. Acum mă lupt, pentru că e foarte greu ca 33 de ani să fii într-un fel și apoi să trebuiască să îți schimbi comportamentul. Dar mai bine mai târziu decât niciodată”.
Și, totuși, cum se simte borderline?
E greu de spus, în cazul Amaliei, cum e viața cu borderline. E greu de spus pentru că încă există celelalte diagnostice – anxietatea socială, depresia și stresul posttraumatic. Poate, totuși, să spună cum se simte ea. Dintr-un om vesel, plin de viață, organizat și înconjurat de prieteni, acum simte că îi e scârbă de ea, din cauza situației în care se află. Cuvintele dure îi aparțin. Astfel se judecă acum Amalia.
„Am zile și zile. În zilele în care sunt semi-legumă e un mare wow că reușesc să fac ceva. Și asta nu e ok, nu mă lasă să mă dezvolt, să îmi văd de job în continuare. Am norocul că la ONG-ul unde lucrez acum sunt ok oamenii și înțeleg situația, dar mă deranjează pe mine că în continuare am tot felul de probleme și că oamenii din jur trebuie să mă înțeleagă. Sunt absolut conștiantă că, la un moment dat, nu o să mă mai înțeleagă nimeni și o să rămân absolut singură dacă nu fac ceva în privința asta. Pe cât de optimistă sunt în anumite zile, pe atât de pesimistă sunt în altele și simt un gol și nu mă simt bună de nimic. E foarte ciudat”, explică ea.
Dar ce înseamnă golul interior despre care tot vorbește și pe care și specialiștii îl menționează ca simptom al tulburării de personalitate borderline? „Ceva despre care știu că nu poate fi umplut cu nimic fizic”, răspunde Amalia.
„Nu mai știu ce îmi place. Dacă mă pui acum să spun trei lucruri care mă fac fericită, nu știu să ți le spun. Parcă nu mă mai bucură nimic. Am și probleme legate de dispoziție. Dacă acum știu că diseară trebuie să mă văd cu o prietenă, sunt șanse destul de mari ca, până diseară, să mi se schimbe starea și să nu vreau decât să stau în pat, la căldură, și să nu fac nimic mai mult”, spune ea.
Pentru ea, cele mai pregnante simptome de borderline sunt senzația de gol interior, de neputință, greutatea cu care face orice lucru și impulsivitatea.
„Ajungi să îți fie scârbă de tine”
Inițial, Amalia avea impresia că ieșirile ei agresive sunt justificate. De la un incident minor, în urma căruia se simțea nedreptățită, reacționa violent și nu se mai putea controla. Totul era urmat de regrete. Se simțea rău, se simțea vinovată, apoi intra în stări depresive. Un carusel de emoții greu de stăpânit.
„Îmi părea rău pentru reacțiile mele și asta mă făcea să mă simt și mai rău, mi se amplifica starea de depresie, pentru că ajungeam să fac lucrurile respective, eu nefiind un astfel de om. Ajungi să îți fie scârbă de tine, să nu poți să te mai privești în oglindă. Să zici că nu mai faci și să se mai întâmple. Îți distrugi încrederea în tine tu singur. Că îți spui că nu mai faci, îți promiți să nu mai faci, că nu e ok că ai ajuns în punctul ăsta, vrei și îți dorești să fii altfel, să fii zen, să fii chill (n.r. – relaxat), să trăiești calm și să nu ai nicio urmă de agresivitate în tine, dar nu reușești. Cel puțin, eu una, nu am reușit. Poate acum, în ultima perioadă, de când am început să fac terapie, e mai bine”, spune Amalia.
În plus, pentru că suferă și de depresie, Amalia are zile bune și zile rele, în care nu reușește să facă mai nimic și e copleșită de senzația de gol interior pe care o simte: „Oscilez de la o zi în care sunt destul de energică și reușesc să fac foarte multe lucruri, la o zi în care îmi vine să stau numai în pat și nu sunt în stare de aproape nimic și cu mare greutate reușesc să fac ce mi-am propus în ziua respectivă”.
Nu e străină nici de comportamentele dăunătoare față de ea însăși: „Și lovit cu capul de perete, și smuls părul din cap, și dat cu pumnii în cap”, spune Amalia și se oprește din povestit. E greu să recunoști toate aceste lucruri față de tine și e și mai greu să le recunoști față de altcineva. Trage aer în piept și continuă, sacadat: „Și gânduri de suicid. De mai multe ori”.
Discutăm puțin despre gândurile suicidare, despre cum s-a urcat pe balcon și a amenințat că sare. Nu era singură, era cu iubitul ei. De fapt, spune ea apoi, mai degrabă a fost un strigăt de ajutor. „Cred că mai mult a fost ca să atrag atenția, nu pot să zic că chiar am vrut să mor. Cred că aș fi făcut-o, dacă nu voiam să atrag atenția. De fapt, cred că majoritatea celor care vor să facă asta își doresc, de fapt, să atragă atenția. Că, dacă vrei să o faci, durează atât de puțin…”.
Terapia, o muncă neîntreruptă
Acum, Amalia merge la terapie individuală și la cursul de abilități psigologice și sociale, un fel de terapie de grup, la Clinica Hope. Singura clinică din România specializată în tratarea tulburării de personalitate borderline. Mergând la terapie, a început să înțeleagă de ce reacționează într-un anumit fel și cum ar fi, de fapt, normal să reacționeze. La terapia de grup se adună în jur de 10 oameni, toți cu borderline, își împărtășesc experiențele și învață, de la terpeut, tehnici care îi pot ajuta să se calmeze și să își țină sub control reacțiile.
„E foarte greu și e foarte mult de lucru. Cumva, trebuie să te dresezi pe tine – cu ghilimelele de rigoare – să fii altfel, să gândești altfel și emoțiile tale să fie altele decât cele cu care ești obișnuit. Adică să nu mai fii atât de sensibil la tot ce e în jurul tău. Nu cred că există ceva mai greu pe lumea asta decât să te lupți tu cu tine și cu obiceiurile tale proaste”.
Acum, odată cu terapia potrivită, Amalia știe că dificultatea cu care renunță la oamenii din viața ei are legătură cu tulburarea de personalitate de care suferă. Deși știe care este sursa acestui atașament excesiv, deocamdată nu reușește să își schimbe comportamentul. Dar încearcă în continuare: „Mi-am dat seama că, de fapt, mie întotdeauna mi-a fost greu să renunț la oameni și nu știam de ce. Mi-e la fel de greu în continuare și, mai mult decât atât, acum mi-e frică că, dacă o să mă despart, nu o să mai găsesc pe cineva care să mă accepte așa cum sunt și cine știe ce reacții voi avea mai târziu. Cu toate astea, am și speranța că nu o să mai fac unele lucruri și că o să fie bine. E amestecat, nu pot să zic că am pus punctul pe i, că de acum încolo fac asta și că voi fi așa. Nu mai am încredere în mine. Am impresia că mă mint pe mine însămi, dar nu mă mint. Habar nu am, cele cinci personalități din mine îmi joacă feste”.
Tot la terapie învață să folosească meditația ca tehnică de relaxare, învață să se concentreze pe rând asupra câte unui lucru și să găsească metode care să o readucă în realitate, atunci când imaginația ei devine prea bogată: „Să-ți găsești mereu o ancoră de fiecare dată când ai o criză și când ai anumite stări. O ancoră care să te întoarcă în prezent. De exemplu, ceva ce porți la tine, un inel, o brățară, un cercel”, explică ea.
La ședințele individuale mai discută și despre problemele de cuplu, dar și-a dat seama că nu ar trebui să facă asta prea des, pentru că ar trebui să se concentreze mai mult pe problema ei, nu pe certurile de acasă.
Ce faci când „îți faci gânduri și le consideri realitate”?
Ce declanșează simtome de borderline, ca frica de abandon, impulsivitatea sau agresivitatea? Gândurile. Propriile gânduri: „Efectiv, acum sunt bine și în secunda doi mă gândesc ce nasol că nu am timp să ies cu ai mei mai des, că nu îi plimb pe ai mei mai des. Și mi s-a schimbat starea complet. Eu singură mi-o distrug, nu neapărat ce se întâmplă în jurul meu. Sunt suficientă eu”.
O rog pe Amalia să îmi explice un caz concret în care gândurile i-au luat-o razna și acest lucru i-a făcut rău. „Totul începe cu gândurile. Îți faci gânduri și le consideri realitate. Uite un exemplu banal. De ce nu m-a sunat iubitul meu astăzi, până la ora asta? Și stai și te gândești și, de cele mai multe ori, îți faci gânduri total neadevărate, fără să le cercetezi. Ajungi să reproșezi lucrurile respective și să iasă o ceartă din toată povestea asta. Când, de fapt, ar trebui să procedezi altfel. Să vezi motivul pentru care nu te-a sunat. Impulsivitatea și lipsa răbdării și faptul că ajung să trag singură niște concluzii fără să vorbesc efectiv cu omul respectiv și să îmi dau seama care e adevărul sunt lucruri care îmi fac rău”, spune ea.
Acum încearcă tot mai des să aplice lucrurile învățate în terapie. În cazul acesta, se concentrează la ancora ei, care este un inel. „Mă gândesc la ea (n.r. – la ancoră) și îmi dau seama că nu asta e realitatea, trag aer în piept și încerc să mă liniștesc atunci, pe moment. De cele mai multe ori, a dat roade, pentru că, între timp, am aflat că nu m-a sunat pentru că a fost ocupat sau a fost ceva în totală opoziție față de ce credeam eu. În felul ăsta, mi-am dat seama câtă energie și câte gânduri negative am putut să-mi fac atât de mult timp, fără o bază reală, fără nimic concret”, povestește ea.
Cum te simți când îți dai seama că multe dintre îngrijorările tale nu sunt reale? Răspunsul vine prompt: obosită.
Amalia realizează acum că a consumat extrem de multă energie cu lucruri mărunte și într-o direcție greșită, în loc să facă ceva constructiv pentru ea însăși. „Încă lupt cu mine, nu e ca și cum s-a rezolvat, în niciun caz. Tot ce facem la terapie e o luptă continuă și modalități de a învăța să ne controlăm emoțiile și să nu ne mai afecteze atât de mult, să ne deranjeze numai ceea ce ține strict de noi înșine. Mă simt obosită, simt că am pierdut foarte mult timp și obiectivul meu acum este să spun și să fac numai lucruri constructive și să nu mai pierd timpul cu lucruri care nu sunt concrete 100%”.
Când deveneam violentă și când spuneam cuvintele urâte pe care le scoteam pe gură, parcă nu eram eu. Parcă era o altă persoană din mine care făcea toate lucrurile astea urâte și parcă nu puteam să controlez. Efectiv mă acapara.
Schimbarea vine greu, dar vine
Schimbările vin lent, cu dificultate, dar vin, dacă îți propui asta. După ce a conștientizat că starea ei de bine depinde numai de ea, Amalia a încercat să schimbe energia negativă pe energie pozitivă.
Chiar dacă a rămas cu frustrări legate de viața profesională, a renunțat la procesele în instanță cu fostele ei partenere de firmă. „Mi-am dat seama cât de multă energie negativă este în jurul meu, fix degeaba. Eu încercam să îmi demostrez nevinovăția prin instanță, că altfel nu se putea. Dar, la un moment dat, am spus în felul următor: Știi ceva? Cel mai important pe lumea asta este ce știu eu despre mine, ce cred eu despre mine, nu reacțiile oamenilor din jurul meu. Dacă eu știu că sunt nevinovată, că sunt un om cinstit, nu trebuie să demonstrez nimic nimănui. Dar m-a costat să aflu asta. Am avut mult de pierdut până să ajung în punctul ăsta. Cred că e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat”.
Depresia în care a intrat odată cu eșecul din companie a fost cu atât mai dură cu cât a devenit dependentă financiar de alții. Ea, care începuse să lucreze de la 14 ani – „că am vrut eu să fiu independentă, nu că nu aveau ai mei să-mi dea bani” – s-a văzut nevoită, la 33 de ani, să le ceară părinților și unei mătuși bani ca să-și plătească ratele și datoriile.
Un an întreg nu a lucrat pentru că nu era în stare: „Dacă îmi venea să dorm toată ziua și să plâng, unde puteam să mă angajez? Chiar nu aveam cum”.
Ce cred ceilalți despre borderline
În jurul ei, nu mulți sunt cei care știu că are borderline. Când s-a angajat la ONG, inițial nu a vorbit despre tulburarea ei de personalitate. Dar, când și-a dat seama că nu poate să-și respecte întotdeauna îndatoririle de lucru și deadline-urile, a trebuit să se deschidă: „Am noroc că unul dintre ei a terminat și Psihologia și știe despre ce e vorba. Nu am avut parte de respingeri. Le-am spus după ce m-am angajat, pentru că nici aici nu am putut să mă țin de programul normal și să îmi respect task-urile, așa că a trebuit să le spun”.
Când are de ales, evită să vorbească despre asta. Nu se simte bine în postura de victimă și e conștientă că nimeni nu poate să o ajute. Puțini sunt cei care știu despre părinții ei că sunt nevăzători și la fel stau lucrurile și în ceea ce privește tulburarea borderline: „Puțini sunt cei care știu și că părinții mei sunt nevăzători. Știu niște prieteni pe care îi am de ani de zile, dar care au aflat destul de târziu. Nu aveam nevoie de mila nimănui, voiam să fiu cunoscută așa cum sunt eu. La fel, despre borderline, nu știe foarte multă lume și nici nu consider că ar trebui să știe, pentru că nu mă ajută nimeni cu nimic. Fac deja ceva în direcția asta”.
Și, totuși, cum reacționează oamenii când le spui că ai borderline?
„Majoritatea celor cărora le-am spus că am borderline au spus că ei nu cred că e vorba despre asta. Este atât de puțin cunoscut la noi acest subiect! În România nu se știe mare lucru despre asta. Tocmai de aceea, mulți suferă și nu știu ce să facă sau cum să se trateze. Ar trebui mediatizată mai mult. Nici eu nu știam nimic despre asta până să-mi spună terapeuta mea. Și ar trebui făcut ceva ca să poți să faci terapiile specializate și de la distanță, online. Eu pot să merg la terapie specializată pentru că sunt din București, dar ceilalți oameni ce fac?”
Odată cu diagnosticul, Amalia s-a închis în sine. Evită să vorbească despre problemele ei personale, de teamă că va fi stigmatizată: „Cine află, în față poate să-ți spună ce nasol!, dar în spate cine știe ce se aude? Uite-o și pe nebuna aia!, că așa te cataloghează”.
Ce ar trebui să se știe despre borderline
Câți dintre noi nu ne-am aflat în exact această situație sau în situații asemănătoare? Câți dintre noi ne temem de abandon sau de respingere? Câți ne facem griji pentru lucruri imaginate? Câți suntem copleșiți de gânduri? Câți ne înfuriem atunci când simțim că suntem nedreptățiți sau că pierdem controlul? Probabil că mulți. Dar câți dintre noi avem un diagnostic?
Amalia a aflat despre tulburarea ei mergând la terapie, dar știe că nu se vorbește destul despre asta, ca – de altfel – despre multe dintre tulburările de personalitate sau afecțiunile psihice. Și mai știe ceva. Că este insuficientă prezența, în România, a unui singur centru în care să se facă terapie DBT, adică terapie dialectic-comportamentală, care a fost dezvoltată special pentru persoanele diagnosticate cu tulburare de personalitate borderline.
„Din păcate, la noi nu prea e dezvoltat acest subiect. E trist că sunt, cu siguranță, mulți oameni care suferă de asta, dar nu prea au unde să se trateze. Ar trebui să existe un mediu online unde să poată trata oricine. Pentru că, dacă ești dintr-un sat, să zicem, unde să poți să beneficiezi de acest tratament? Este singura terapie pe care o poți face, special pentru borderline. Bine, poți să iei și niște pastile, dar terapia este cea care dă cu adevărat rezultate și asta într-un timp destul de lung. Adică terapia de la grup se desfășoară pe minim șase luni, timp în care trebuie să mergi acolo o dată pe săptămână, două ore, apoi să-ți faci temele și să te ții de treabă”, spune Amalia.
Cum ar trebui să se comporte cei din jur cu cineva care are borderline
De multe ori, o persoană cu tulburare de personalitate borderline poate fi greu de tolerat de către cei din jur. Percepută ca o ființă mereu în căutare de atenție, instabilă emoțional și manipulatoare, suferința ei poate să nu fie crezută. Agresivitatea verbală care apare, în cazul unora, este cu atât mai greu de suportat de către cei din jur, mai ales atunci când vorbim despre oameni nediagnosticați.
Am întrebat-o pe Amalia cum crede ea că ar trebui să se poarte cei din jur cu cineva care are borderline. „Să aibă foarte multă răbdare, înțelegere și să nu considere că, atunci când persoana cu borderline are o criză – vorbește sau reacționează urât – o face din răutate. Poate are nevoie doar de o îmbrățișare. În momentele alea, ai nevoie de o îmbrățișare și să știi că e cineva acolo și că te înțelege cu adevărat. Dar e greu să te înțeleagă cineva care nu a trecut prin asta. E greu ca cineva care nu a trecut printr-o depresie să înțeleagă că chiar nu poți să te duci să te speli. Pentru că nu poți, îți vine să stai în pat și să plângi non-stop. Să fie conștienți că persoanele cu borderline sunt foarte sensibile”, spune ea.
„E ca și cum ai o rană adâncă și la cea mai mică atingere te doare. Așa sunt persoanele cu borderline, sufletul lor e mereu zdruncinat, despicat. Și reușești să faci foarte greu față emoțiilor, uneori te copleșesc”.
Ce să faci dacă suspectezi că ai tulburare de personalitate borderline
Sfatul Amaliei pentru cei care își analizează comportamentul și suspectează că ar putea avea borderline este să facă terapie: „Terapia cred că e singura modalitate prin care poți să mergi mai departe. Pastilele te ajută, dar te ajută chimic. Tu, de fapt, trebuie să-ți schimbi modul de gândire, ca să poți să mergi mai departe, să nu te mai afecteze tot ce gândești. Să facă terapie de specialitate, nu neapărat de grup, poate să fie și terapie individuală, dar cu un terapeut specializat în borderline. Și să se apuce cât mai repede de terapie, pentru că e un drum foarte anevoios și e de lucru tu cu tine, dar e și interesant. La terapia de grup, e fain că vezi și experiențele altor persoane, vezi că nu ești singur, te simți înțeles cu adevărat”.
Anca Răducan, psihoterapeut DBT: „Persoanele cu borderline se dezvoltă într-un mediu abuziv sau cu unul dintre părinți cu o boală fizică sau psihică”
Am vorbit despre tulburarea de personalitate borderline și cu Anca Răducan, psihoterapeut pentru adulți și adolescenți, cu formare în terapia dialectic-comportamentală și membru fondator al Asociației Române de Terapie Dialectic-Comportamentală.
Ce este tulburarea de personalitate borderline?
Pe scurt, este un tip de personalitate care s-a dezvoltat în urma unei împletiri între o sensibilitate emoțională biologică și un mediu nepotrivit cu nevoile firești ale copilului. În cabinet, cu oamenii cu care lucrez, folosesc adesea o metaforă care îi ajută să înțeleagă mai bine cum au ajuns să se simtă atât de copleșiți de evenimentele din viața lor și totodată atât de confuzi și de panicați. Cred că e de folos să o redau mai jos.
„Sensibilitatea emoțională este ca sensibilitatea la soare pentru cei care au pielea albă. Oamenii cu pielea albă au nevoie de mai multe măsuri pentru protecție solară ca să nu-și ardă pielea decât cei cu pielea măslinie. Se expun cu grijă la soare și riscă tot felul de reacții ale pielii dacă nu sunt atenți. Dar și mai asemănător este să te gândești la o persoană care se naște cu sensibilitate la gluten într-o familie de brutari. Nimeni nu știe din start. Nu se vede așa cum s-ar vedea pielea albă. Prin urmare copilul va primi mâncare care îi face bine, dar și mâncare care îi face rău. Sau poate primește doar mâncare care îi face rău pentru că așa cum spuneam, părinții, sunt pasionați de pâine. Ce crezi că se va întâmpla? Apar simptomele! Și, pentru că nimeni nu bănuiește că este o intoleranță la gluten (doar toată lumea iubește pâinea, nu-i așa?), ele pot fi ignorate de părinți sau, din contră, interpretate greșit (Nevoie de atenție? E răsfățat?). În timp, răspunsurile adulților la nevoile și simptomele copilului modelează comportamentul interior și exterior al copilului. Nici el nu știe ce i se întâmplă. Ajunge să considere semnele intoleranței la gluten ca fiind ceva greșit la el, ceva de care ar trebui să scape sau măcar să nu se fie observat în exterior, astfel încât ceilalți să fie mulțumiți de el. Nevoia de siguranță este foarte mare, iar copilul face orice (dar orice, inclusiv să se urască pe sine!) pentru a se primi acceptare, protecție și afecțiune”.
Numim sesibilitate emoțională rapiditatea cu care cineva răspunde la situații emoționale, intensitatea mare a emoțiilor și durata lungă de revenire la normal. Copiii cu sensibilitate emoțională au nevoie mai des de alinare din partea părinților. Poate sunt puțin rezistenți la frustrare sau rămân supărați mai mult timp decât ne-am aștepta, iar reacțiile de obicei sunt mai intense decât am crede că ar fi firesc.
Mediul, de multe ori, este descurajant – abuziv sau neglijent – pentru acești copii. Ei învață de mici că nu sunt în siguranță dacă se exprimă. Adesea sunt într-un balans foarte dureros între exprimarea zgomotoasă a nevoilor și inhibarea lor totală.
Acest tip de relaționare nesigură și imprevizibilă dă naștere unei tulburări ale sinelui pe care o numim tulburare de personalitate borderline.
Care sunt principalele simptome?
Voi descrie mai departe simptomele așa cum sunt ele văzute în psihoterapie. Deci nu va fi o perspectivă psihiatrică.
Sunt cinci aspecte pe care le verific la începutul fiecărei prime întâlniri:
• Sentimentul de gol interior – nu știi cine ești; ai sentimentul că ești inconfortabil în pielea ta. Ai tendița să imiți alte persoane, astfel speri să te simți mai împlinit.
• Comportamente care amenință viața – gânduri sau comportamente suicidare; tentative de suicid; auto-vătămare; consum de droguri, alcool și alte comportamente de risc.
• Gândirea de tipul alb – negru – pe plan cognitiv, gândirea devine axată pe extreme. Ori eu sunt de vină și tu greșești ori invers. Și acest lucru oscilează frecvent. Apare, de asemenea, multă neîncredere că ceilalți au cu adevărat intenții bune; ură de sine; disociere.
• Emoții extreme – apare vulnerabiltatea emoțională. Emoțiile oscilează mult, de la o zi la alta, iar la unele persoane de la o oră la alta. Panică, rușine intensă, furie greu de gestionat și reacții impulsive.
• Relații instabile – probleme frecvente în relațiile apropiate, izolare.
Ce declanșează tulburarea borderline?
Cum ziceam mai sus, se dezvoltă în timp, nu există un declanșator clar. De multe ori, persoanele cu tulburare de personalitate borderline se dezvoltă într-un mediu abuziv sau cu unul dintre părinți cu o boală fizică sau psihică ce afectează calitatea relației dintre părinți și copil.
Este mai frecventă la anumite vârste?
Este ceva ce se poate observa și la adolescenți, dar și la adulți. Totuși, din studiile pe care le-am citit, manifestarea cea mai intensă este în perioada 18 – 25 de ani, apoi, în timp, pare că simptomele se mai atenuează de la sine.
De asemenea, este mai frecventă la femei decât la bărbați sau cel puțin femeile au fost mai frecvent la psihiatru sau la psiholog și prin urmare despre ele se știu mai multe.
Am citit recent că BPD ar putea să nu fie un diagnostic pe viață, deci simptomele se remit, doar că riscul suicidar rămâne.
Este genetică? Poate fi transmisă la copii?
Se pare că există o probabilitate mare ca în familia restrânsă a unei persoane cu BPD să existe o persoană cu BPD, dar totuși este greu de aflat dacă există o componetă genetică deoarece oamenii nu împart doar genele cu părinții, ci și mediul. Totuși, studiile pe gemeni confirmă că este în mare parte genetică.
Ce trebuie să facă o persoană care suspectează că suferă de tulburarea de personalitate borderline?
Să consulte un psihiatru și un psiholog clinician. Psihiatru, pentru că de obicei apar și alte tulburări psihice, cum sunt depresia și anxietatea. Acestea sunt diagnosticate și tratate de psihiatru, însă tulburările de personalitate sunt diagnosticate de un psiholog clinician și nu există tratament medicamentos, doar psihoterapie.
Cum se ține sub control (tratament medicamentos, terapie, eventual exemple de exerciții)?
În principiu, prin a învăța să găsești un echilibru între acceptare și schimbare. Pentru că nu există tratament medicamentos pentru BPD, este necesar un efort conștient și multă muncă cu sine și cu impulsivitatea.
Sunt două metode de psihoterapie care s-au dezvoltat special pentru BPD și tulburări emoționale grave. Terapia schemelor și terapia dialectic-comportamentală (DBT).
Eu folosesc în practica mea terapia dialectic-comportamentală, deși mă inspir și din alte metode. Este o metodă care abordează în primul rând comportamentele de risc, cum sunt auto-vătămarea sau tentativele de suicid.
DBT combină tehnici din terapia cognitiv-comportamentală și filozofia Zen. Terapeutul DBT-ist este un terapeut rapid, eficient și implicat. Una dintre cele mai folosite instrumente este analiza comportamentului și validarea exprienței emoționale a persoanei. Pe de o parte, terapeutul oferă ajutor în găsirea variabilelelor controlabile care au condus la comportamentul nedorit și invită persoana să facă o schimbare bună. Pe de altă parte, contrabalansează cu acceptare, empatie și compasiune.
Terapia DBT înseamnă și învățarea unor abilități de viață. De exemplu, mindfulness, unde scopul este să observi prezentul cu mintea curioasă, să înveți să descrii faptele și să renunți la (auto)critică pentru a participa, într-un final, cu totul și satisfăcător la experiență vieții.
Un alt exemplu ar fi din sfera dezvoltării unor relații mai sănătoase. Pentru asta folosesc pe de-o parte abilități care îi învață pe oameni să pună limite sănătoase și să-și exprime nevoile – D.E.A.R. M.A.N. (= Descrie, Exprimă, fii Asertiv, Recompensează, Mindful și fără critică, Arată încredere de sine, Negociază) și G.I.V.E. (= fii Gentil, Interesat în mod real, Validează, Exprimă amabil/jovial/cu lejeritate).
Terapia DBT se împarte în două stadii: primul durează un an și are ca obiectiv scăderea riscului sucidar și creșterea calității vieții. Al doilea este mai puțin structurat și are ca obiectiv tratarea stresului posttraumatic și traumei.
Cine poate stabili diagnosticul de tulburare de personalitate borderline?
Psihiatrul împreună cu psihologul clinician și psihoterapeutul. Toți sunt la fel de importanți în construirea diagnosticului.
Unde se poate trata o persoana diagnosticată cu borderline?
În țara noastră sunt doar câteva opțiuni. Ori caută un psihoterapeut care foloseste terapia schemelor sau DBT, ori poate apela la clinica Hope.
Anca Răducan colaborează la clinica Hope, alături de alți specialiști care practică terapii speciale pentru tulburarea de personalitate borderline.
