„Am uitat ce căutam în această cameră…” Cum funcționează memoria și cât ne încredem în amintiri?

În ultima vreme am întâlnit multe persoane care erau îngrijorate de faptul că „le lasă memoria”. Au observat că li se întâmplă frecvent să uite lucruri: nu mai știu unde și-au parcat mașina sau unde și-au lăsat cheile de la casă, pleacă dintr-o cameră cu intenția de a lua ceva din altă camera, dar până ajung acolo uită de ce s-au dus, sau partenerul sau partenera le reproșează că au discutat ceva, cum ar fi să cumpere pâine în drum spre casă, dar vin fără, pentru că nu-și amintesc să fi discutat așa ceva.

Dacă te regăsești în aceste situații și nu ai o vârstă înaintată ca să-ți pui problema demenței senile (care, contrar credințelor, nu este cauzată de îmbătrânire, ci de stilul de viață nesănătos, în cea mai mare parte), să știi că nu „te lasă memoria”, însă anumiți factori pot interfera cu procesul de formare a amintirilor. Vestea bună este că dacă înțelegi cum se formează amintirile, vei înțelege că ceea ce ți se întâmplă este normal și vei ști ce să faci diferit pentru a-ți îmbunătăți memoria.

Modul în care se formează amintirile

H.M. sunt inițialele numelui unui pacient celebru care a făcut posibilă înțelegerea modului în care se formează amintirile. Încă de când era copil (prin anii 1930), H.M. avea crize frecvente de epilepsie care au progresat ca severitate în adolescență și care nu puteau fi ținute în control prin medicamente. 

O criză epileptică este cauzată de o funcționare electrică anormală a creierului și presupune o supra-activare a unor structuri din creier sau a întregului creier. Această supra-activare conduce la tot felul de simptome, cum ar fi mișcări involuntare ale corpului, pierderea cunoștinței sau confuzie, dar și simptome psihice, cum ar fi anxietatea sau senzația de déjà vu. 

Pentru că aceste crize îi afectau mult funcționarea și calitatea vieții lui H.M., un neurochirurg care operase cu succes și alți pacienți cu epilepsie a decis să-i îndepărteze o parte din creier în care erau inițiate crizele epileptic. Operația a fost realizată în 1953, o perioadă în care nu se cunoșteau atât de multe despre funcționarea creierului. Cu toate acestea, se pare că a fost eficientă, pentru că H.M. avea mult mai puține crize epileptice după operație. Numai că, familia, prietenii și medici au observat că H.M. nu mai putea să-și formeze amintiri noi după operație.

Spre exemplu, dacă era vizitat de un prieten care ieșea din camera la un moment dat și revenea, H.M. îl saluta ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Neurochirurgul nu știa că îndepărtarea hipocampului și a altor structuri din ambele emisfere ale creierului îi va afecta pacientului procesul de formare a amintirilor.

Ce a fost surprinzător în cazul pacientului H.M. a fost faptul că, deși nu mai putea forma amintiri pe termen lung după lobectomie (operația prin care i s-au îndepărtat anumite structuri din creier), capacitățile sale intelectuale nu au avut de suferit. Ba mai mult, reușea să memoreze lucruri noi, cum ar fi un șir lung de 7 cifre diferite, atâta vreme cât îl putea repeta constant, în minte. Dacă la un moment dat, atenția îi era captată de altceva, uita complet șirul.

Tot surprinzător a fost faptul că H.M. putea dezvolta, prin repetare, anumite deprinderi (spre exemplu, să învețe să deseneze ceva), dar nu își putea aminti că învățase acel lucru. Totodată, amintirile lui H.M. formate anterior lobectomiei s-au păstrat în mare parte, putând să-și amintească numele persoanelor pe care le cunoscuse în trecut.

Toate aceste constatări ulterioare operației lui H.M. i-au ajutat pe cercetătorii din neuroștiințe să înțeleagă modul în care se formează amintirile.

Ce este memoria?

Memoria este procesul de formare a amintirilor și implică trei etape: 1) codificarea informațiile extrase din interacțiunea cu mediul, 2) stocarea lor în memoria de lungă durată (inclusiv consolidarea lor) și 3) recuperarea lor, la nevoie. Codificarea înseamnă traducerea informațiilor din mediu într-un fel de cod cu semnificație personală.

Ea se poate realiza automat (spre exemplu, memorăm fără să vrem, fără să ne propunem și fără a acorda o atenție conștientă, unde găsim anumite obiecte în casă) sau cu efort deliberat (spre exemplu, în mod intenționat vrem să ținem minte titlul unei cărți recomandate de un prieten și atunci repetăm de câteva ori numele respectiv pentru a-l consolida). Codificarea automată nu necesită atenție și nici nu este afectată de alte sarcini pe care le facem în același timp, în schimb, codificarea deliberată necesită intenție din partea noastră pentru a memora acele lucruri, atenția noastră totală și efort deliberat pentru memorare. 

Aceste elemente explică de ce uiți unde ai parcat mașina (probabil ai parcat-o într-un spațiu nou sau într-un loc diferit de cel în care parchezi de obicei, iar la momentul acela atenția ta poate era captată de conversația pe care o aveai la telefon) sau de ce uiți că partenera te-a rugat să cumperi pâine în drum spre casă (poate în timp ce ea vorbea, tu erai cu gândul în altă parte și nu ai mai avut resurse atenționale pentru a codifica ce ți-a spus ea). Ca să previi căutatul mașinii jumătate de oră sau o ceartă cu partenera, ar fi util să-ți propui să acorzi atenție elementelor de mai sus în timp ce se întâmplă. 

De ce ne amintim diferit același eveniment?

Tot atenția acordată în timpul codificării unor informații și traducerea în semnificație personală poate explica de ce persoane diferite care au trăit aceeași experiență își amintesc lucruri diferite despre aceeași realitate obiectivă. 

Un exemplu întâlnit frecvent este situația în care partenerii de cuplu se ceartă, dar fiecare își amintește diferit situația: ea îl roagă pe el ceva, spre exemplu, să cumpere bilete la film, el aprobă, dar atenția lui este furată de preocupări legate de muncă și ca urmare, nu cumpără biletele. Cu o oră înainte de începerea filmului, se trezesc că nu au bilete. Se iscă cearta, în care ea îi reproșează lui că el a spus că va cumpăra bilete și nu a făcut-o, iar el spune că-și amintește că ea a zis că va cumpăra biletele. 

Un alt exemplu întâlnit frecvent este acela în care o persoană adultă își amintește un episod dureros din copilărie pe care i-l povestește părintelui, iar acesta îi invalidează experiența, spunându-i că nu s-a întâmplat așa ceva. Din nou, explicația are legătură cu procesul de codificare a informațiilor. Pentru copil, suferința provocată de eveniment i-a facilitat formarea amintirilor, în timp ce, pentru părinte, care probabil avea alte preocupări în acel moment și nu a acordat atenție detaliilor reținute de copil, evenimentul a trecut neobservat și ca urmare nu a fost codificat. 

Poți citi mai multe despre copilărie și atașament în articolul următor: Chiar dacă ai avut o copilărie nefericită, poți fi un adult împlinit! Cum ajută atașamentul securizant

Natura și semnificația informațiilor din memorie

Stocarea informațiilor se referă la procesul de păstrare a lor în memoria de scurtă durată sau memoria de lungă durată, până la momentul în care vei avea nevoie să ți le reamintești.

Astfel, durata stocării împarte sistemele de memorare în memorie pe termen scurt și memorie pe termen lung. Iar ceea ce face ca unele elemente să fie păstrate mai mult sau mai puțin sunt natura și semnificația informațiilor.

Spre exemplu, e mult mai ușor de reținut un text cu sens decât unul ce cuprinde cuvinte sau silabe neinteligibile. De asemenea, anumite informații detaliate despre anumite evenimente cu impact emoțional sunt stocate pe termen mai lung, pentru că ele sunt mai relevante din punct de vedere personal și sunt reamintite ulterior mai frecvent, ceea ce face ca ele să fie consolidate.  

Amintirile noastre nu sunt precum o înregistrare video

Un aspect important al stocării informațiilor se referă la dinamica ulterioară a acestora. Asta înseamnă că o experiență personală care a fost stocată în memoria pe termen lung poate fi modificată cu fiecare nouă rememorare. Spre deosebire de o înregistrare video care va rămâne la fel, indiferent de câte ori o vom urmări, amintirile noastre trecute se modifică de fiecare dată când ni le reamintim, adaugând sau eliminând elemente, în funcție de starea afectivă de la momentul rememorării sau de informațiile codificate ulterior, informații care sunt asociate cu un element sau mai multe din contextul inițial. Această caracteristică a amintirilor are deopotrivă avantaje și dezavantaje. 

Dezavantajele au fost puse în evidență de Elizabeth Loftus, o cercetătoare importantă a procesului de formare a amintirilor. Ea a arătat în nenumărate experimente că amintirile martorilor pot fi incorecte, iar recuperarea sau rememorarea lor poate fi influențată de elementele noi introduse.

Spre exemplu, într-un experiment le-a proiectat unor participanți o înregistrare despre un accident auto simulat, dintr-o intersecție. Ulterior vizionării înregistrării, cercetătorii le-au spus la jumătate dintre participanți că accidentul s-a produs într-o intersecție în care pe una dintre străzi se afla un semn de cedează trecerea, această informație neregăsindu-se în înregistrare. Ulterior, când au fost rugați să descrie accidentul, participanții respectivi și-au amintit semnul de cedează trecerea, deși el nu se afla în înregistrarea inițială, iar participanții cărora nu li s-a dat ulterior acea informație eronată nu au menționat semnul. 

Avantajul modificării amintirilor e legat de posibilitatea resemnificării evenimentelor traumatice. Într-un proces de psihoterapie, o persoană care a suferit un eveniment advers, poate rescrie amintirile inițiale, introducând elemente noi ce împuternicesc persoana sau o ajută să se elibereze de bagajul emoțional.

Recuperarea informațiilor din memorie

A treia etapă a formării amintirilor se referă la recuperarea lor, ce implică scoaterea din memoria de lungă durată și utilizarea lor. Recuperarea se poate realiza automat, fără efort deliberat, ca atunci când ne amintim din senin o întâmplare din trecut sau cu efort deliberat, atunci când suntem la un examen și trebuie să ne amintim conținutul pe care l-am avut de învățat.

Succesul recuperării în acest ultim caz depinde de etapele de codificare (cum dăm sens  informațiilor când le citim prima dată) și de stocare (în ce măsură consolidăm informațiile prin mai multe repetări).

Memoria de lucru

Am menționat anterior despre memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată, însă e important de știut că, înainte de a se stoca în oricare dintre cele două, informațiile intră în memoria de lucru.

Aceasta este o memorie de foarte scurtă durată, care ne permite să reținem în atenția noastră conștientă și să operăm cu informațiilor noi și informații recuperate din memoria de lungă durată, timp de câteva secunde sau minute. În felul acesta putem da sens informațiilor noi, folosindu-ne de cunoștințele pe care le avem deja.

Memoria de lucru are o capacitate limitată de procesare și consumă multe resurse biologice. De aceea, realizarea unor sarcini intense din punct de vedere cognitiv ne poate obosi, iar pentru a fi eficienți, avem nevoie de pauze scurte în care să ne putem reface resursele atenționale. 

Efectul Zeigarnik

Un aspect practic legat de formarea amintirilor se referă la efectul Zeigarnik. Acesta a primit numele de la o cercetătoare în psihologie de origine lituaniană care a observat că ospătarii reușesc să țină minte detalii despre comenzile clienților până în momentul în care aceștia le plătesc, ulterior uitându-le.

Efectul Zeigarnik se referă la predispoziția noastră de a ne aminti sarcini incomplete sau lucruri nefinalizate. El explică de ce uităm ce am învățat pentru un examen imediat ce l-am dat, atunci când intenția cu care am învățat s-a redus la a lua o notă satisfăcătoare la examen sau de ce de-a lungul zilei apar în mintea noastră tot felul de preocupări legate de lucruri pe care le avem de făcut.

În acest din urmă caz, pentru a reuși să oprim fluxul mental care ne creează anxietate și ne distrage atenția de la ce facem, putem scrie pe o foaie preocupările și sarcinile pe care le avem de realizat, în așa fel încât să eliberăm spațiul mintal și să ne putem aloca toate resursele atenționale sarcinii pe care o realizăm.    

Ce s-ar întâmpla dacă nu am putea forma amintiri? 

În fiecare zi ar trebui să învățăm să trăim, ca și cum am trăi într-un prezent continuu. Comportamentele noastre ar fi haotice. Spre exemplu, când ne-ar fi foame, nu am ști unde să găsim hrană și cum să o preparăm. Sau nu am ști care sunt oamenii în care am putea avea încredere.

Orice om sau orice obiect nou întâlnit, orice senzație fizică prezentă ne-ar părea necunoscută, nu am ști cum să o interpretăm și cum să acționăm pentru că toate informațiile despre experiențele anterioare ar fi pierdute.

Acțiunile noastre ar fi fragmentate, nu am putea conecta experiențe trecute de momentul prezent și nu am putea învăța din ele, ceea ce ne-ar putea pune supraviețuirea în risc. Ca urmare, amintirile au un rol adaptativ, de protecție.

Cum ne influențează amintirile imaginea de sine?

Cine crezi că ești, imaginea pe care o ai despre tine, depinde de experiențele anterioare pe care ți le amintești. Iar amintirea este influențată de starea ta din acest moment. Dacă acum te simți anxios sau anxioasă, mintea ta va scoate din memoria de lungă durată situații din trecut în care te-ai simțit în pericol sau siguranța ta emoțională ți-a fost amenințată. Iar povestea pe care ți-o vei spune despre tine în prezent, conectând experiențele respective, va fi mai degrabă una legată de eșec și evitare.

Dimpotrivă, dacă acum te simți bucuros sau bucuroasă pentru că ai reușit să faci ceva important pentru tine, mintea îți va revela situații din trecut în care te-ai simțit la fel, cum ar fi, realizările trecute.

Ca urmare, povestea pe care o vei spune despre tine va fi una despre efort și succes. De aceea, dacă ai momente în care te îndoiești de tine, poți reflecta la experiențele trecute și identifica situații în care ai putut să atingi un obiectiv, ai obținut ceva ce ți-ai dorit, în ciuda faptului că nu ți-a fost ușor.

În ce măsură poate stresul să ne influențeze funcționarea memoriei?

Atât stresorii fizici, cât și cei de natură emoțională stimulează secreția hormonilor de stres, adrenalină și cortizol. În cantități mici, acestea ne pot crește capacitatea de concentrare și de învățare. Însă, stresul cronic poate avea efecte negative asupra procesului de formare a amintirilor.

Se întâmplă așa deoarece celulele neuronale din hipocamp, o structură din creier importantă în crearea amintirilor pe termen lung, are receptori care sunt activați de cortizol. Iar când se întâmplă asta, hipocampul nu mai poate stoca informații despre sine și despre mediu pe termen lung.

Un studiu recent a evidențiat că persoanele care suferiseră stres cronic de-a lungul vieții aveau un volum al hipocampului mai redus, în medie, cu 14% comparativ cu persoane de aceeași vârstă care nu experimentaseră stres cronic. Mai mult, capacitatea acestora de memorare a fost redusă semnificativ.

În concluzie, capacitatea noastră de a ne forma amintiri și de a învăța ne influențează multe aspecte ale vieții psihice. Ea depinde de o serie de factori, unii care țin de bagajul genetic, alții care țin de mediu, iar alții care sunt în controlul nostru direct. Atunci când vrem să reținem anumite lucruri, cum ar fi unde ne-am lăsat cheile sau ce ne-a spus partenerul, ar fi indicat să observăm dacă atenția noastră este captată în altă parte și, în mod deliberat, să ne-o îndreptăm asupra acelor aspecte pe care vrem să le reținem, în timp ce se întâmplă.