„Am trecut prin tratament rece ca o piatră”. A supraviețuit cancerului de sân, iar acum a venit rândul vindecării emoționale

Alexandra Loșonți e din Cluj-Napoca. Are 36 de ani și, de la 33, e mamă. Tot la 33 de ani, când fiul ei avea două luni și jumătate, a aflat că are cancer de sân. La început, nu a realizat prea bine ce i se întâmplă și a mers pe pilot automat. Așa a știut ea să se apere. Trebuia mai întâi să supraviețuiască și apoi să se ocupe și de restul, adică de propriile emoții. Ce-i drept, nici n-a avut prea mult timp de gândire. Avea un cancer agresiv. Când sânul ei, operat în perioada de alăptare, s-a infectat, a început să se trezească. A urmat apoi tot protocolul medical și, deși ar fi putut să se trateze la Milano sau Viena, a ales să facă în România chimioterapie și radioterapie. Acum e bine. Analizele îi ies bine. Dar cu psihicul cum rămâne, după o poveste atât de zguduitoare?

Publicat în: 19 octombrie 2020

Cu o zi înainte de data stabilită pentru întâlnirea noastră, Alexandra a fost la analize. Nu pentru că s-ar fi simțit rău, ci pentru că așa s-a nimerit, să-și facă în septembrie analizele periodice. Cu toate astea, la recoltare i s-a făcut rău, a leșinat și era cât pe ce să renunțe la discuție. „Cred că parte din tot ce s-a întâmplat azi a fost și din cauza amintirilor și a durerii neprocesate. Să vorbesc în momentul ăsta despre asta mi-ar fi imposibil”, îmi scria Alexandra în mesajul pe care mi l-a trimis. Am rugat-o să nu ia decizia pe loc, ci să aștepte până a doua zi, când, speram eu, se va simți mai bine. Nu fizic, pentru că problema ei nu era una fizică, ci de natură emoțională.

A doua zi, s-a trezit, s-a ridicat din pat, și-a adunat toate puterile și a decis să ne vedem. A ales un loc din apropierea casei ei, în marginea orașului Cluj-Napoca.

Am vorbit de câteva ori la telefon, îi știu blândețea și fragilitatea din voce, așa că nu mă miră să mă găsesc în fața unei femei mignone, delicate și cu niște ochi superbi azurii. Ne așezăm la o terasă și, în câteva secunde, îi remarc inelul de pe mâna dreaptă

„Când a împlinit Theo, în iulie, trei ani, i-am spus lui Bogdan – noi nu suntem căsătoriți – că trebuie să-mi cumpere o bijuterie în fiecare an la aniversarea lui Theo”, îmi spune ea. Mai vorbim puțin despre cursul de bijuterie pe care l-a făcut înainte să rămână însărcinată, despre continua căutare a sensului în viață, apoi cuvintele curg într-o direcție ceva mai dureroasă.

Cum a descoperit nodulul

„Toată perioada asta a fost un roller coaster. Eu abia acum am început să accept că e ok să am o zi foarte proastă. Ieri (n.r. – 15 septembrie 2020) nu puteam să-mi închipui că pot să am discuția asta azi. De-asta mă bucur că ai zis să mai vorbim o dată azi, pentru că ieri a fost foarte copleșitor pentru mine și aș fi refuzat. Apoi te trezești și îți dai seama că azi e un pic mai bine”, începe ea să dezvăluie, cu calm, ca și cum ar citi povești unui copil înainte de culcare.

În 2017, când avea 33 de ani, Alexandra se mutase de aproape un an cu partenerul ei și erau părinți de scurt timp. Fiul lor, Theo, avea atunci în jur de două luni, iar Alexandra – ca multe mame – avea probleme legate de alăptare. A intrat pe niște grupuri de mame de pe Facebook, a cerut și a primit sfaturi și, astfel, a ajuns la o consilieră în alăptare.

„M-am chinuit foarte tare cu alăptarea și am avut un consultant care m-a ajutat, Ema. Hai să zic că, la o lună de la naștere, sânii mi s-au detensionat. Așa de blurată e perioada aia… Am născut prin cezariană și mi-am revenit foarte greu, vreo două luni am fost într-un total univers paralel. A fost și pe fondul oboselii și a tot ce a însemnat nașterea, a fost o oboseală cruntă”, spune Alexandra.

Consultanta în alăptare i-a desfundat canalele, lactația s-a pornit și, chiar dacă bebelușul nu era hrănit numai prin alăptare, ci primea și lapte praf, sânii Alexandrei s-au detensionat. La a treia întâlnire cu Ema, aceasta a observat că Alexandra are o inflamație la sânul drept. „Mi-a zis că ea nu e specialistă, dar că, dacă ar fi în locul meu, s-ar duce să facă o ecografie. Era un nodul”.

S-a dus mai întâi la medicul de familie și la ginecolog, dar amândoi au pus inflamația pe seama unui posibil început de mastită, care este o problemă des întâlnită în alăptare şi care face ca ţesutul mamar să se inflameze şi să fie dureros. „Nu mai știu dacă am luat antibiotice sau nu, ideea e că partea vizibilă se dezumflase, dar a rămas o gâlmă tare și o pată roșie pe sân”.

La ceva vreme după, într-o dimineață de octombrie, s-a trezit de dimineață și și-a zis: astăzi mă duc la eco fie ce-o fi! A fost prima ecografie de sân pe care Alexandra a făcut-o. Până atunci, nu i se recomandase niciodată să facă una. „Niciodată nu simțisem vreun nodul, sânii mei sunt mici, nu e ca și cum poți să ratezi vreun nodul la o palpare mai mult sau mai puțin conștientă. Ulterior mi s-a și confirmat că era foarte adânc, adică foarte aproape de stern, la palpare nu l-ar fi simțit nici un doctor”, spune ea.

Puncție și mamografie. „Mie, toate astea nu mi-au spus nimic”

Și-a făcut ecografia la o clinică privată, pentru că acolo a găsit loc cel mai rapid. Medicul care a văzut-o atunci nu i-a spus că e ceva în neregulă, dar i-a sugerat să meargă și la un alt medic imagist. „Nu vreau să te sperii, pare să fie totul ok, dar aș vrea să te vadă și colega mea”, își amintește Alexandra că i-a spus doctorul care i-a făcut prima ecografie. Nimic care să sune a nodul, tumoră, chist sau cancer. Deși a fost chemată pentru un al doilea consult și o nouă ecografie, nu s-a gândit vreo secundă la ceva grav.

Așa că s-a dus liniștită acasă și, peste două zile, pe 10 octombrie 2017, mergea de la clinica MedImages, la cel de-al doilea doctor, Angelica Chiorean, despre care mai târziu a aflat că e cel mai vestit senolog, medic primar în radiologie și imagistică medicală din zona Clujului. „Ea a pronunțat pentru prima dată cuvintele formațiune care nu are ce să caute aici. Asta e tot ce îmi amintesc. De la momentul ăla, eu, un om care poate să facă față conversației cu un medic, nu mai știu ce s-a întâmplat”, spune ea.

„Medicul senolog nu a folosit cuvântul cancer. M-a întrebat dacă sunt de acord să facem în aceeași zi puncție și mamografie, dar mie toate astea nu mi-au spus nimic. Știu că, după vreo 30 de minute – timp în care mă uitam ce fain și-a amenajat doamna doctor cabinetul, ce decorațiuni are – am întrebat dacă pot să o chem pe mama mea, pentru că eu nu înțelegeam ce îmi spunea”.

Deși Bogdan, partenerul ei, o aștepta în parcarea clinicii medicale, Alexandra nu l-a chemat pe el, ci a sunat-o pe mama ei, care a venit de acasă. Nu-și imagina pe altcineva alături de ea, în cabinet.

„Am sunat-o pe mama, cu care mă certasem de vreo două zile, și i-am zis: poți să vii și tu, cred că e o discuție la care cred că ar trebui să asiști”. Când mama ei a deschis ușa cabinetului, Alexandra a văzut pe chipul ei că femeia înțelesese deja că ceva nu e bine. Cu toate astea, în cabinet discuțiile s-au derulat în continuare fără ca ea să priceapă mare lucru.

„Vorbim despre un cancer în stadiu incipient”

Pentru Alexandra, timpul a început să se dilate. Nimic din tot ce auzea nu avea sens, nu realiza ce i se întâmplă și cât e de serios. „Habar nu am ce ne-a explicat, nu-mi amintesc deloc. Știu că, la un moment dat, eram și eu și mama atât de absente, încât doamna doctor a zis: Vorbim despre un cancer în stadiu incipient. Părerea mea, după 17 ani de expertiză, fără să aștept rezultatul de la puncție, este că vorbim de un cancer în stadiu incipient. Nici atunci nu s-a mișcat nimic în mine. Mă uitam la ceas și mă gândeam că nu a mâncat copilul”.

Ca prin vis, a întrebat-o pe doctoriță cât durează să facă mamografia și puncția și dacă procedura e dureroasă, pentru că avea sânii tensionați din cauza alăptării. Apoi, a intrat pe pilot automat și a făcut tot ce i s-a spus. Spre deosebire de Cosmina, tânără care s-a confruntat cu același diagnostic, Alexandra nu s-a gândit nicio clipă să ceară o a doua părere.  

„M-am lăsat total pe mâna doctorilor. Nu m-am gândit nicio clipă să mai cer a doua părere. Nici până în ziua de azi nu am tastat vreodată cancer mamar pe Google, nici în cele mai singure și dark (n.r. – întunecate) momente ale mele. Nu am simțit să fac asta. Nici nu știu denumirea exactă, tipul de cancer. De fiecare dată când mă duc la control, trebuie să mă uit pe analize să văd cum se numește”.

Alexandra mărturisește cu câtă detașare a participat la tot parcursul pe care l-a urmat de când a auzit, ca prin vis, că are cancer. La fel a reacționat și când i-au venit rezultatele biopsiei, la cinci zile de la puncție. S-a supus tuturor indicațiilor medicilor, fără să pună o clipă la îndoială ce i se spune, fără să caute informații suplimentare, fără să pună prea multe întrebări, fără să se gândescă mai departe de momentul prezent: „La cine să mă duc? La chirurgul X. OK, mi-am făcut programare și m-am dus la chirurgul X cu biopsia care deja spunea că e un carcinom acolo. În ce stadiu? Stadiul 1. Adică incipient. Ce grad de agresivitate? Gradul 3. Adică foarte agresiv”.

Contra cronometru. România, Italia, Austria

Chiar dacă un cancer în stadiul 1 poate însemna o relativă relaxare, pentru că peste 90% din cancerele de sân depistate devreme se pot trata, gradul 3 de agresivitate înseamnă că nu ai prea mult timp de gândire în luarea deciziilor.

Alexandrei i s-a recomandat să aleagă un chirurg încă dinainte de a ști rezultatul biopsiei de la puncție, pentru că nu era de stat. S-a programat la un prim consult și a mers la el cu rezultatul puncției: „M-am uitat la chirurg și am simțit că pot să am încredere în el. Cred că am intrat pe un pilot automat. Energia mea a fost atât de puțină și de dozată…”, spune Alexandra.

Trebuia să se opereze urgent. „Și chirurgul, și senologul, amândoi au spus că pot să mă operez la cine vreau, dar că părerea lor e că mâine trebuie să mă operez. OK, am întrebat chirurgul când are liber, mi-a spus că săptămâna următoare, așa că m-am programat”, spune ea.

Chiar dacă Alexandra nu și-a pus vreo clipă problema să ceară o altă opinie medicală, familia ei a făcut opusul. Mama ei s-a mobilizat și a trimis rezultatele analizelor din țară la clinici din Milano și Viena: „Mama a făcut ceea ce probabil că aș fi făcut și eu dacă erau inversate rolurile. După prima biopsie, ea a fost tot timpul cu mine în cabinet și am luat împreună deciziile, dar, spre deosebire de mine, ea s-a întrebat dacă e sau nu acela cel mai bun drum, dacă există o variantă mai bună”.

După ce a trimis dosarul cu analize la Milano și Viena, lucrurile s-au mișcat rapid și răspunsul a venit în două zile. Conform rezultatelor biopsiei, diagnosticul clinicilor din străinătate coincidea cu al celei din România. „Cei de la Viena mi-au spus că pot să merg pe mâna chirurgului la care eu mă programasem deja și pe care ei îl cunoșteau, pentru că are câteva intervenții pe an la ei, la clinica din Viena. De la Milano am primit răspuns să mă duc acolo și să fac toată procedura cu ei. Am primit răspunsul de la Milano cu o zi înainte de operația mea programată aici, în țară”.

Deși ar fi putut să meargă să se opereze la Milano, Alexandrei i s-a părut imposibil să plece din țară ca să se opereze. Nu avea energie nici să ia decizii, așa că ideea zborului cu avionul nu a intrat în discuție, pentru ea. „Eu am știut când mama mea a contactat clinicile din străinătate, prin intermediul unei cunoștințe care se operase la Milano. Nu s-a întâmplat fără știința mea. Am lăsat-o să demareze procedura, dar am știut că nu voi merge acolo pentru tratament. A fost peste puterile mele să fac mai mult de-atât. Atât de imposibil mi s-a părut să zbor! Cum să zbor? Și ce să fac, să-l iau pe copil, pe Theo, cu mine? Am simțit că mă sufoc. Am închis calculatorul și i-am spus mamei: Îmi pare rău, știu că tu ți-ai fi dorit să merg acolo, dar cum să țin legătura cu ei post-operator? Să zbor acolo dacă e vreo problemă? Nu pot, crede-mă că nu pot!

Toate aceste lucruri s-au desfășurat pe parcursul a două săptămâni, cât a trecut de la prima ecografie până la operație.  

Operația de sector pe sânul în alăptare

Ideile trec de la una la alta, așa că simt nevoia să recapitulez împreună cu Alexandra. Pe 10 octombrie a fost la ecografia la care i s-a recomandat mamografie și puncție biopsică. După aproximativ cinci zile i-a venit rezultatul de la biopsie și, peste două-trei zile, a mers la chirurg, unde a programat operația pentru data de 24 octombrie. Între prima consultație la chirurg și operație, mama ei a luat legătura cu clinicile din străinătate, iar ultimele concluzii, cele de la Milano, au ajuns cu o zi înainte de operație. A decis să se opereze în România.

Tot acest tăvălug s-a desfășurat în decurs de două săptămâni. Două săptămâni în care nici acum nu știe exact cum a luat deciziile, știe doar că a făcut aproape tot ce i s-a spus să facă.

„Ai mai alăptat în tot timpul ăsta?”

„Asta a fost prima greșeală și cred că ăsta a fost costul lipsei mele de informare și de a cere – dar nici nu mai știu cui puteam să cer – părerea. La prima vizită la chirurg, una dintre primele întrebări a fost ce să fac cu alăptatul. Și el a zis așa: nu întrerupem alăptarea, operăm sânul, și, până vine rezultatul biopsiei, mai câștigi o lună de zile de alăptare. Adică să alăptez și după operație. Eu, mamă nebună, nu am stat să mă gândesc ce implică asta. Am zis că, ooo, cum să nu fac asta pentru copilul meu? Ca și cum într-o lună ce mare lucru puteam să alăptez!

Medicul meu chirurg nu mai operase sân în alăptare. Operase sân la greu, dar nu în alăptare. Nici când am vorbit cu el la telefon cu o zi înainte de operație nu mi-a zis să întrerup lactația.

Dar Alexandra auzise de la un alt medic, oncolog, că nu e bine să se opereze cât timp alăptează. „Nici nu se pune problema să te operezi, mi-a zis oncologul”. Deși acesta i-a sugerat să ia niște pastile pentru stoparea lactației, ea a mers orbește pe varianta propusă de chirurg și s-a operat, în condițiile în care sânii ei produceau lapte.

Chirurgul i-a propus să-i facă operație de sector, adică să scoată doar formațiunea tumorală, care era încapsulată, cu niște margini de siguranță maxim de largi, ca să-i salveze sânul. Zis și făcut. S-a operat seara, iar a doua zi sânul ei exploda. Tot atunci, a primit o vizită de la medicul ginecolog cu care născuse, în aceeași clinică. Când a aflat că Alexandra s-a operat de cancer mamar la un sân care încă producea lapte, ginecologul a fost revoltat.

„Medicul ginecolog mi-a zis: Asta e cea mai mare nebunie! Cum o să scoți laptele pe sânul operat?, mai ales că tumora era foarte aproape de areolă, adică incizia acolo a fost. Asta a fost cea mai mare greșeală, pentru că operația în sine a decurs bine, dar a doua zi după operație sânul meu exploda. Nu mă puteau atinge, nu puteau să dreneze. Pe tubul meu de dren ieșea numai lapte, care, în două-trei ore, se brânzea, că doar e lapte. Și doctorul zicea numai: Suntem bine, suntem bine. Zic: Domnule doctor, dar s-a brânzit, nu mai are pe unde să iasă ce trebuie să curgă de la operație!”.

În aceste condiții, Alexandra a fost externată a doua zi după operație. A plecat acasă cu drenul după ea și, la insistențele medicului ei ginecolog și, într-un final, și cu acordul chirurgului, a început să ia medicamente pentru stoparea lactației. Doar că laptele nu se oprește miraculos, ci procesul durează câteva zile.  

„A doua zi după operație am luat medicamentele care să oprească lactația. Domnul doctor (n.r. – medicul chirurg) zicea că, chiar dacă nu pot să pun copilul la sân, să punem pompa. Știi cum e pompa de scos lapte? Păi aia acoperă tot mamelonul, aia mi-ar fi tras din operație, mi-ar fi deschis operația! El nu vedea ca asta să fie o problemă”, continuă ea.

Complicațiile operației

Chiar dacă chinul ei a început a doua zi după operație, Alexandra și-a dat seama destul de târziu că nu trebuia să plece acasă atât de repede. „Nu trebuia să plec până nu mi se oprea drenajul. Atunci am simțit din nou că nu am căscat gura să zic: Domnule doctor, eu nu sunt bine, eu cum scot laptele ăsta? Nu mă puteți trimite așa acasă! Că laptele s-a oprit la vreo trei-patru zile după ce am luat medicamente. Au fost cele mai chinuitoare zile din viața mea”, spune acum Alexandra, deși la acel moment, în octombrie 2017, nu a reușit să spună nimic.

„Când doctorul îmi zicea Suntem bine, suntem bine, eu nu simțeam asta, știam că nu sunt bine. Trebuia să spun Mă doare, nu mai pot, țineți-mă mai mult în spital, nu e ok! Dar nu am spus asta și, în consecință, și zilele care au urmat și în care am fost supusă unui tratament foarte dureros la Urgențe”.

Ajunsă acasă, sânul ei s-a inflamat și mai tare și a început să fie din ce în ce mai dureros. Chiar dacă luase pastilele pentru stoparea lactației, dura câteva zile ca sânii ei să nu mai producă lapte deloc. La două-trei zile după operație, s-a întors la clinică, iar medicul i-a verificat drenul și fluidele și a ținut-o pe a lui: Suntem bine, doamna Loșonți. Așa că s-a întors acasă, având în continuare dureri, și, la șapte zile după operație, chirurgul i-a scos de tot tubul de dren.

Alexandra crede că drenul i-a fost scos mult prea devreme. Această decizie medicală, împreună cu cea de a fi operată fără a opri anterior alăptarea, au dus-o, peste câteva zile, la Urgențe: „La șase-șapte zile mi-au scos drenul complet, deși încă curgeau cel puțin 50 de mililitri pe zi de lichide post-operatorii. El a zis că, dacă sunt sub 100 de mililitri, îl putem scoate. Mie mi se părea mult, adică dacă ies 100 de mililitri într-o zi, unde se duce lichidul ăla mâine? Mi-a scos foarte repede drenul, deși încă drenau fluidele. Tot ce nu a putut să iasă din sân s-a acumulat sub operație și pe unde să iasă decât prin operație? Așa am ajuns la Urgențe, la un spital de stat”.

La Urgențe după operație    

Peste câteva zile, când sânul deja dureros a început să arate rău, medicul care a operat-o nu se mai afla în țară. Câteva zile, Alexandra a comunicat cu el prin WhatsApp, i-a trimis fotografii și i-a cerut sfatul, dar, când a văzut că nu mai e de stat, s-a dus la un medic de la Spitalul Medical 3, care a primit-o la camera de gardă.

„Sânul meu arăta horror (n.r. – îngrozitor), supura. Nici atunci nu am fost în stare să mă cert cu medicul chirurg, vorbeam prin mesaje, pe WhatsApp, el fiind plecat din țară. Îi trimiteam poze în care se vedea o substanță care era clar puroi, oricât de naiv ai fi. Nici atunci nu am bătut cu pumnul în masă, să zic că nu e ok. Numai că nu am făcut febră de la infecție, în rest erau toate semnele. Sânul meu era tumefiat, mă durea și supura prin operație, că pe-acolo și-a găsit loc”, povestește Alexandra.

„Când a venit să mă vadă chirurgul de la camera de gardă, s-a crucit! În primul rând, pentru că nu înțelegea cum e posibil să mă opereze în alăptare, în al doilea rând, că mi-au scos drenul prea repede. N-au fost prea multe comentarii, pentru că sânul arăta destul de rău și trebuia intervenit, așa că a făcut procedura de curățare a sânului”, începe Alexandra să spună.

Ce însemna această procedură? În primul rând, a însemnat să i se deschidă operația, care avea în jur de trei-patru centimetri. Apoi, în incizie i se injecta un gel care, odată ajuns în operația deschisă, se expanda și devenea spumă. Spuma respectivă curăța interiorul operației și, parțial, ieșea singură. Când nu mai ieșea, un medic o curăța, cu un tampon. Alexandra a trecut prin aceată procedură extrem de dureroasă pe viu. Anestezia nu ar fi avut efect din cauza puroiului, i s-a spus atunci.  

„Toată procedura de curățare a avut loc pe viu. Mi-au spus că anestezia nu prinde, dar nu am întrebat dacă nu se poate face și altceva. Am făcut procedura trei-patru zile, deși trebuia să mă duc 10 zile. În a patra zi, mama mă aștepta afară și atunci am izbucnit în plâns și am zis: Mamă, și dacă îmi taie sânul, eu nu pot să-i mai las să se apropie de mine. Să-mi dea antibiotice, să mă anestezieze general, să facă ce vor, că n-o să se mai atingă de sânul meu. Când îmi dechideau pansamentul – nu știu dacă durerea era atât de insuportabilă, dar aveam senzația că nu se mai termină, că timpul se dilată. Stăteam 15 minute la curățat, dar aveam senzația că stau jumătate de viață”.

După procedura de curățare, medicii de la camera de gardă o pansau, așa că nu știe cum arăta operația ei în acea perioadă. Nu a îndrăznit să se uite decât târziu, când se închisese. „Chiar dacă nu am dus curățarea până la capăt, cele 10 zile, cumva tot a început să se închidă singură operația”.

După ce, într-un final, infecția a trecut, inflamația a dispărut și operația s-a închis, Alexandra s-a dus la control la medicul care o operase. „Nici măcar atunci nu am reușit să îi bat obrazul. I-am zis prin ce am trecut, dar zice: Se întâmplă lucruri din astea, poate că am scos drenul prea repede. Dar arată foarte bine, suntem foarte bine, doamna Loșonți! Eu mă priveam de undeva de sus și îmi spuneam: Spune-i! Dă-i una, fă ceva, reacționează! În schimb, nu am făcut decât să rezist doar cât să ies din cabinet. Medicul a știut prin ce am trecut, am simțit o urmă de empatie, dar, din cauza reacțiilor mele neutre, nimeni nu și-a bătut capul cu asta”, mai spune ea.

Alexandra a simțit pe pielea ei că, odată ieșită din cabinetul medicului – chit că e chirurgul sau imagistul – rămâne a nimănui. Sistemul medical nu este bine pus la punct, încât bolnavul de cancer să poată să-și contacteze medicul sau un alt medic care să-i știe cazul atunci când apar problemele sau îngrijorările – și sunt multe îngrijorări când ai un diagnostic în cuvinte abstracte care înseamnă cancer.  

„(N.r. – În echipele de tratament pentru cancer) lipsește o verigă și cred că e destul de importantă. Ei își fac bine treaba, dar post-operator, post-procedură, nu e nimeni care să facă legătura mai departe. Nu știu ce medic ar trebui să fie, poate un rezident de-al lor. Medicii nu pot să răspundă la telefon 24 din 24, sunt conștientă de asta. Dar, după puncție, fiind sân alăptat, a început să-mi curgă pe acolo de nu se mai putea, și lichid, și lapte, și nu știu ce. Mi-au trebuit două zile să mai dau de doamna Chiorean. Ea m-a luat în urgență, dar, după ce am făcut puncția, am fost a nimănui. Lipsește o verigă. La fel cum mergi la chirurg, iar el nu mai ține și problemele post-operație. El era plecat în concediu în străinătate și n-am putut să mă duc la nimeni din echipa lui care să-mi cunoască cazul, m-am dus la Urgență când am avut o problemă”, atrage atenția Alexandra.

Cum poți să-ți trimiți analizele în străinătate

Dacă ești bolnav în România și ai o boală gravă sau rară, te gândești că, dacă ai avea bani, mulți bani, te-ai trata în străinătate. Sau măcar ți-ai trimite acolo analizele, ca să ceri și o altă opinie medicală, a unor doctori care nu sunt limitați de un sistem de sănătate deficitar. Te-ai gândi că acest lucru este posibil doar contra unor sume uriașe. Uneori, este așa. Alteori, blocajul este doar unul legat de neștiință. Nu știm cum putem proceda ca să beneficiem de părerea unor medici de afară.

În momentul când avea doar ecografia, mamografia și rezultatul puncției biopsice, mama Alexandrei, acum în vârstă de 59 de ani, trimisese deja dosarul de analize al fiicei ei, spre consultație, la niște clinici din Viena și Milano. Chiar dacă Alexandra a decis să se opereze în România, mama ei nu a stat cu mâinile în sân și a reluat procedura către clinica din Austria și, de data aceasta, a trimis la Viena direct probele de țesut recoltate la operația de sector. 

„Înainte să încep chimio, am trimis probele de biopsie la un laborator de la Viena, ca să primesc un răspuns și de acolo. S-au mișcat foarte repede și, în două-trei zile, avem deja răspunsul lor. Rezultatul biopsiei era aproape identic. Cancerul meu nu a fost declanșat hormonal, a fost pe un alt receptor, iar biopsia îți arată gradul de agresivitate al acelui receptor. Și difereau câteva procente. În laboratorul de la Cluj a fost undeva la 57%, lor le-a ieșit 61%. Deci era doar ușor diferit, dar nu ceva care să schimbe tratamentul”, spune Alexandra.

„Dar cum, poți să scoți probele de țesut recoltat din laborator și să le trimiți la altă clinică?”, întreb nedumerită.

„Da. Lumea nu știe că are dreptul să ceară probele pe care le trimiți la laborator după o operație. Dar biopsia îți aparține, este a ta. Printr-un contract pe care îl semnezi, ei (n.r. – laboratorul) îți păstrează proba câțiva ani. Proba este a ta. Lumea nu știe că poți să ceri probele de laborator. Completezi o cerere în care explici că vrei să duci probele tale și în altă parte și, în același moment sau a doua zi, ți se dau. În mână ți se dau, eu am avut lamelele cu probele mele în mână”.

„Și cât costă toată această procedură?”, o mai întreb pe Alexandra, închipuindu-mi că tarifele sunt extrem de mari.

„La Milano nu am plătit nimic, pentru că acolo am trimis doar actele cu prima biopsie, cea pe care am făcut-o înainte de operație. Urma să fie o consultație față în față cu ei, dar eu nu am mai urmat acel traseu, așa că nu știu cât ar fi costat. Cei de la Milano au răspuns foarte repede, în două-trei zile. Cred că mai mult a durat să traduc eu actele în italiană.

Pentru Viena, am aflat de la o cunoștință de-a mea că există intermediari, oameni care fac legătura între pacienți din România și clinici din străinătate, în special din Viena. Doamna care a intermediat procedura s-a mișcat foarte repede, i-am trimis toate rezultatele în limba română, ea mi-a tradus și, în decurs de trei zile, am avut deja răspunsul de la medicul de acolo pe analizele pe care le aveam și încă vreo două-trei săptămâni au durat analizele de la laboratorul lor. Prima consultație – care a fost o analiză a analizelor mele și un răspuns din partea lor – a costat 250 de euro. Și analizele după probele trimise în laborator au fost 700-800 de euro.    

Doamna care a intermediat procesul ăsta a venit, i-am dus lamelele cu probele de țesut la aeroport, ea le-a preluat și a zburat la Viena cu ele. Doamnei nu i-am plătit nimic, pentru că a zis că își ia comision din ceea ce eu le plătesc celor de la clinică. Sumele, din punctul meu de vedere, au fost absolut decente”.

Nici ca timp nu a durat mult. Femeia care a intermediat relația dintre familia Alexandrei și clinica din Viena s-a ocupat de toate foarte rapid. Alexandra doar a sunat-o și i-a dat toate actele medicale, iar ea le-a tradus și s-a ocupat de tot. Când i-au venit rezultatele de la biopsia trimisă la Viena, a primit și protocolul pentru tratamentul de chimioterapie.

Chiar dacă analizele au fost aproape identice cu cele din România, tratamentul propus de cei de la Viena includea o substanță care nu se afla în protocolul propus în România.

Chimioterapia. Mutarea de la stat la privat

Complicațiile suferite în urma operației de sector pentru cancerul de sân au dus la prelungirea momentului în care a început chimioterapia. Chiar dacă rezultatele biopsiei de după operație au fost gata în câteva zile, faptul că operația nu se închisese, a făcut ca, între 24 octombrie, când a fost intervenția chirurgicală, și începerea tratamentului cu citostatice să treacă mai mult de o lună.

Tot chirurgul care a operat-o este cel care i-a dat o listă de medici oncologi cu care lucra în mod constant.

„Ai mai avut încredere în el, după toată povestea cu operația și infectarea sânului?”, o întreb. Răspunsul este că da, a mers încontinuare pe recomandările lui și a ales să se întâlnească cu doi dintre medicii oncologi de pe lista dată de el.

Astfel, a fost la niște prime consultații la două doctorițe. Una ar fi urmat să țină tratamentul la un spital de stat, cealaltă – la o clinică privată. S-a înțeles foarte bine cu amândouă, a rezonat cu ele și, după ce s-a consultat cu mama ei, a ales-o pe prima, care avea mai multă experiență.

Partea bună a acestei amânări involuntare este că, astfel, a început chimioterapia când deja avea și un răspuns de la Viena. Totuși, oncologul pe care l-a ales, medicul Larisa Ciule, i-a spus că nu recomandă substanța propusă de cei de la Viena: „Prima doamnă doctor cu care am început chimio a zis așa: Cunosc această substanță, dar părerea mea medicală este că, având în vedere starea ta de sănătate, greutatea ta – aveam 42 de kilograme –, analizele tale, care sunt la limită, faptul că este o substanță foarte toxică cardiacă, eu nu aș face”.

La 1 decembrie 2017, Alexandra făcea prima perfuzie cu citostatice, din cele opt pe care urma să le facă: patru roșii și patru albe. Peste trei săptămâni, a făcut-o pe a doua. Deși nu a avut ce să-i reproșeze medicului oncolog Larisa Ciule, condițiile în care se făcea tratamentul în secția de oncologie nou înființată dintr-un spital de stat au făcut-o să își reconsidere decizia.

Bolnavii îngrămădiți, așteptând pe culoare pentru că nu aveau locuri să stea toți pe scaune, plimbatul cu analizele în mână pe la prea multe cabinete, timpii mari de așteptare, faptul că nici măcar pe durata perfuziei nu puteau să stea pe niște scaune confortabile, toate acestea i-au creat un disconfort mult prea mare, așa că a decis că e mai bine să se ducă să facă următoarele perfuzii la clinica privat[. 

„Secția nu era pregătită pentru un volum atât de mare de pacienți și am simțit că nu pot să fac asta acolo. (n.r. – La perfuzie) stăteam pe un scaun de birou, îmi țineam mâna – care trebuie ținută într-o poziție anume – pe o geantă. Nu erau paturi disponibile, am văzut de câteva ori că unora dintre pacineți li s-a făcut rău acolo, vedeai prea multe, nu era intimitate. În câteva ore cât stai acolo e foarte important setup-ul mental. (n.r. –Înainte de a treia perfuzie), mi-a venit un gând foarte clar în minte: te ridici și pleci, te ridici și pleci! Nici măcar nu am anunțat, mi-am luat geanta și am plecat. Și-am zis: aici nu mă mai întorc vreodată. Am sunat-o pe doamna doctor și i-am zis că nu pot să mai stau, nu vreau să fiu un pacient fițos, dar am simțit că mă sufoc”, povestește Alexandra.

Așa că, pentru următoarele șase perfuzii, s-a dus la celălalt medic oncolog cu care se văzuse deja, de la clinica Medisprof. De data aceasta, reacția față de propunerea celor de la Viena de a face tratament și cu o substanță care nu se afla în protocolul standard în România a fost diferită.

„M-am întors la Medisprof, unde știam cel puțin că sălile sunt altfel. Sunt patru scaune, sunt fotolii, ai unde să-ți ții mâna la perfuzie, nu aștepți. Acolo am găsit o echipă extraordinară și doamna Palyi-Kiss (n.r. – Palyi-Kiss Emoke-Ibolya, medic specialist oncologie medicală), pe care o văzusem aproape concomitent cu doamna oncolog Ciule, mi-a zis altceva atunci când a văzut rezultatele de la Viena: Această substanță este foarte scumpă, de-asta nu se dă în România. E foarte bună, dar e 6.000 de euro perfuzia. La noi, ești eligibil pentru această substanță doar dacă ai metastaze. Pentru diagnosticul tău, adică un cancer într-un stadiu incipient, nu ești eligibilă. Dar eu o să fac tot posibilul să ți-l obțin. Nu știu ce a făcut, dar mi-a obținut-o prin Casa de Asigurări”.

Chiar dacă s-a mutat cu chimioterapia la o clinică privată, Alexandra a beneficiat – ca orice bolnav de cancer – de tratament gratuit. Nu a plătit nici chimioterapia, nici CT-urile, nici radioterapia care a urmat. Doar consultațiile cu medicul le plătea, la interval de aproximativ o lună.

Perfuzii prin camera implantabilă

În mod obișnuit, tratamentul cu citostatice se face prin perfuzii administrate prin venele de la brațe. Așa le-a făcut și Alexandra pe primele două, în spitalul de stat. Dar tratamentul i-a afectat venele, le-a ars, lucru care se întâmplă destul de des pacienților sub tratament chimioterapeutic.

Prin urmare, noul ei medic oncolog i-a propus să-și implanteze, printr-o intervenție chirurgicală, o cameră prin care să i se administreze citostaticele. Alexandra își trage puțin de gulerul bluzei și îmi arată: un dispozitiv rotund, cu diametrul mai mic decât al unei monede de 50 de bani, i se vede pe sub pielea translucidă, în partea stângă a pieptului, aproape de claviculă.

„Vreau să scrii, ca să știe lumea că există varianta de cameră implantabilă, atunci când venele nu mai fac față. De fapt, se poate face oricum. Camera are o durată de viață de cinci ani și trebuie curățată cu heparină periodic. Unii zic să o cureți la trei săptămâni, unii zic că poate să fie și la două luni. Se face o perfuzie cu heparină ca să nu se înfunde camera”.

„De ce nu ți-ai scos-o până acum?”

„A fost atât de neplăcută intervenția, dar doar pentru că mie nu mi-a prins ca lumea anestezia, și am făcut o aritmie urâtă când au intrat pe venă. Inima mi-a luat-o razna. Și amintirea e atât de neplăcută încât mi-e foarte greu să mă întorc să o scot. Indicația lor a fost să o mai țin, pentru că orice tratament se poate face pe acolo, nu numai chimio, în condițiile în care venele mele sunt nefuncționale. Camera a fost o salvare, nu aș mai fi putut să fac chimio pe vene în niciun caz”.

O altă schimbare de decizie a medicului oncolog a fost ca, din cauza slăbiciunii ei și a analizelor care îi ieșeau la limită, să împartă cele șase perfuzii rămase în 12, cu doze mai mici, dar care să îi fie administrate mai des de o dată la trei săptămâni, cum se fac în mod normal. În felul acesta, Alexandra putea să își continue tratamentul cu citostatice astfel încât acesta să aibă efect, dar fără să o doboare.

„Am făcut aceeași cantitate de citostatice, doar că mi le-au împărțit pe fiecare în câte două, văzând starea mea de slăbiciune tot mai accentuată. Eram tot mai slabă, analizele erau mereu la limită. Și, atunci, în loc să fac o dată la trei săptămâni, făceam săptămânal câte o jumătate de doză. Corpul meu nu ducea o doză întreagă. Am făcut aproximativ 12 săptămâni, cu niște pauze, când nu erau bune analizele mai stăteam câteva zile de pauză. Mi-au făcut tratamentul personalizat și m-am simțit în siguranță cu ei”, spune Alexandra.

În paralel cu chimioterapia, Alexandra a început și injecțiile cu un tratament inovator pentru pacienții care au cancer mamar cu HER2 pozitiv, care indică o formă agresivă a bolii. A făcut injecțiile un an întreg, la intervale de patru-cinci săptămâni. În cazul ei, nu a fost nevoie de hormonoterapie, pentru că boala, la ea, nu s-a declanșat din motive hormonale.

Imediat după chimioterapie, a început radioterapia, la aceeași clinică. Pe la jumătatea tratamentului cu citostatice, medicul ei, Palyi-Kiss Emoke-Ibolya, a intrat în concediu de creștere a copilului, așa că a predat-o pe Alexandra unui alt medic oncolog, Adina Sabău. Acum, când vorbește despre vizitele la clinica la care a făcut chimio și radioterapie și la care merge și acum pentru analizele periodice, Alexandra spune că se duce ca acasă. „Nu e un loc care să-mi trezească amitiri neplăcute”, subliniază ea.

„Râdeam în timpul chimioterapiei cât nu râdeam acasă”

Faptul că a avut fiecare perfuzie împărțită în câte două a ajutat-o să treacă mai ușor peste efectele secundare ale chimioterapiei. Primele două-trei zile se simțea mai rău, dar spune că era suportabil. „Medicamentele care se dau acum pentru greață, pentru răul pe care îl simți, sunt atât de bune, încât nu am vărsat niciodată. Simțeam un disconfort destul de mare la nivel de stomac. Simțeam nevoia să beau doar lichide, deși ei spuneau să mă hrănesc foarte bine, dar corpul meu cerea lichide”, spune Alexandra.

În rest, se simțea bine la chimioterapie. Când ajungea acolo, printre oameni cu probleme de sănătate similare cu ale ei, se relaxa. Spre deosebire de aparținători, adică familiile și prietenii celor care fac chimioterapie, bolnavii privesc cu mai multă seninătate boala și tratamentul, spune ea. Iar relația dintre pacienți și asistenții medicali era una de complicitate, aproape amiciție.

„E așa o complicitate între pacienți și asistenți! Ei îți sunt cel mai aproape, pentru că medicul vine, te vezi cu el, zice că analizele sunt ok sau nu, dar asistenții, în alea opt-nouă ore cât stai la perfuzie, sunt permanent lângă tine. În cazul meu, aparținătorii mă stresau foarte tare. Mama intra din cinci în cinci minute să întrebe cât mai merge perfuzia, încât, la un moment dat, le spuneam asistenților să-i spună că nu are voie să stea acolo”, povestește Alexandra și râde.

Mărturisește că, deși bolnavii de cancer sunt foarte în lumea lor, ceea ce a simțit din partea celor cu care a împărțit orele de chimioterapie este că sunt mult mai optimiști și mai pozitivi decât sunt familiile lor.

„În momentul ăla, noi (n.r. – pacienții) suntem mai detașați decât aparținătorii. Altfel nu poți, clachezi, nu poți să duci lucrurile alea. Am întâlnit atâția pacienți cu simțul umorului! Râdeam în timpul chimiotarapiei cât nu râdeam acasă! Cumva, ai senzația că bolnavii de cancer sunt cei mai depresivi, dar nu e deloc așa. Râdeam despre tot felul de povești amuzante, râdeam de nu mai puteam. Zicea o doamnă îți dai seama că nu am voie să fumez, dar dimineața, la cafea, atât de bună e țigara aia, că n-are cum să-ți facă rău! Și povesteam despre lucrurile pe care le făceam pe ascuns”.

Pe de altă parte, Alexandra e conștientă că e greu să privești cancerul din poziția de aparținător. Să te uiți cum cineva drag trece prin chinurile unei astfel de boli care te aduce incredibil de aproape moarte nu e un fleac. „Nimănui nu-i pasă de aparținători, nimeni nu vorbește cu ei. Asta este o altă verigă care lipsește din echipele medicale. De multe ori, aparținătorii trăiesc mult mai la cald tot ce se întâmplă. Că noi, pacienții, ca să putem să facem față bolii, ne detașăm. Dar probabil că, ca și în cazul meu, la un moment dat vine din spate (n.r. – implicația emoțională a bolii)”.

Ar fi putut să-și păstreze părul, dar a refuzat

Când a născut, Alexandra avea părul lung până peste umeri. După naștere, a simțit nevoia unei schimbări. S-a tuns bob și s-a vopsit blondă. „Când m-am văzut prima dată în oglindă, am zis: No, iară ți-ai distrus părul! Și, în momentul ăla, o voce mi-a zis de undeva: Nu-i nicio problemă, că o să-ți cadă tot și o să se refacă. Și asta a fost tot. Nu că boală, chimio, nu. Asta a fost tot”, își amintește ea acea voce care suna ca o premoniție.

În momentul în care chirurgul i-a vorbit pentru prima dată despre posibilitatea să înceapă chimioterapia, primul ei gând a fost că așa se explică vocea care îi vorbea despre căderea părului încă dinainte de diagnostic.

„Al doilea gând a fost – cred că e prima dată când zic asta – O să roiască toată lumea în jurul meu și o să fiu răsfățată! Și după aceea nu știu să-ți mai spun ce s-a întâmplat. N-am simțit nimic. Am zis: Bine, trebuie să o fac și pe-asta”.

Când a început chimioterapia, i s-a explicat că există posibilitatea să poarte o cască de protecție care ajută la stoparea sau diminuarea considerabilă a căderii părului.

„Există o cască pe care poți să ți-o pui în timpul tratamentului de chimioterapie. Ea criogenează toată zona scalpului și părul cade foarte puțin. Deci există varianta să-ți păstrezi părul. De ce am ales să nu fac asta? Pentru că indicatorul faptului că tratamentul cu chimio ajunge unde trebuie și are efect este tocmai căderea părului. Dacă nu cade părul, lor le lipsește indicatorul ăsta. Și am zis: lasă-l să cadă”.

Știa că părul o să-i cadă după a doua perfuzie, așa că, la câteva zile după prima, l-a rugat pe Bogdan, care este frizer, să o tundă scurt, băiețește. Pentru că pe 27 decembrie planificaseră botezul lui Theo, inițial Alexandra și-a propus să nu se tundă zero până după botez, dar când, cu trei zile înainte de botez, deja începuse să-i cadă masiv, s-a răzgândit. Și-a amintit de toate filmele cu bolnavi de cancer pe care le văzuse și i-a zis lui Bogdan, care ar fi vrut să mai amâne momentul, că, dacă nu o tunde el cu mașina, o va face ea: „Și-acum țin minte, eram în fața geamului, cu două-trei zile înainte de botez”.

Căderea părului și cât contează reacțiile din jur: „Uită-te cât ești de frumoasă!”

Alexandra nu s-a simțit rău atunci când s-a tuns. Dimpotrivă, spune că se simțea ușoară și că nu și-a dorit să-și acopere capul. Reacțiile celor din jur contează însă enorm. Când îi vezi că se uită lung la tine pentru că nu mai ai păr, când îi vezi că nu îți pot suporta prezența așa cum e ea atunci, poți să te simți presat. Când primești complimente și oamenii te tratează cu normalitate, te simți și tu mai bine în corpul tău.

În cazul Alexandrei, nu ea a fost cea care a suferit cel mai mult la căderea părului, ci mama ei.

„Nu i-am zis mamei mele dinainte că m-am tuns și, săraca, cand a ajuns acasă… Eu mă simțeam foarte ușoară, stăteam așa, în casă nu-mi puneam ceva pe cap. Dar, când m-a văzut, mama mea a început să plângă rău de tot. Te rog din suflet, numai pentru mine, te rog din suflet, acoperă-te! I-am zis că numai pentru ea fac asta, eu mă simțeam foarte bine. Și chiar îmi plăcea, parcă se vedea toată lumina pe care n-am avut-o în timpul maternității”.

Tot la insistențele mamei ei, Alexandra și-a cumpărat perucă. „Eu n-aș fi purtat, dar i-am zis că, dacă nu mă poate vedea așa, mi-oi pune și perucă. Așa că m-am dus și mi-am ales cea mai scumpă perucă. Mi-am luat cea mai șmecheră perucă blondă, că, dacă tot mă făcusem blondă și lumea mă văzuse blondă în ultimele luni… Mi-am luat o perucă scurtă, sexy și faină, pe care am purtat-o de foarte puține ori, că simțeam că mă sufocă”, spune ea.

După ce a terminat perfuziile roșii și le-a început pe cele albe, deja se simțea mai bine și părul începuse să-i crească, puțin câte puțin. În martie 2018 avea puf, ca bebelușii: „Așa de bine mă simțeam! Mă uitam la vânzătoare, care se uitau la mine, dar nu fața cred că mi-era problema, ci că eram foarte slabă. Aveam 42 de kilograme. Am avut 56 de kilograme în sarcină și am rămas cu 50 de kilograme după sarcină. Și în chimio am mai slăbit mult, am pornit de la 50 de kilograme și limita a fost 42. Constituția mea așa este”.

Alexandra spune că o parte importantă în acceptarea căderii părului a reprezentat-o faptul că partenerul ei i-a spus constant că e frumoasă.

„A contat foarte mult că Bogdan îmi tot spunea că sunt super drăguță și că mi se văd, în sfârșit, trăsăturile. El tot timpul îmi spunea: Prinde-ți părul, ca să ți se vadă fața. Și tot timpul îmi făcea poze când dormeam și apoi îmi spunea mereu: Uită-te cât ești de frumoasă! Și a contat mult să îmi tot repete”.  

Când a trecut la perfuziile albe, a început chiar să se simtă bine și să aibă chef să socializeze. Se ducea uneori în vizită la prietenii lor cei mai apropiați și îi întreba dacă poate să-și scoată căciula sau peruca, pentru că se simțea mai bine cu capul descoperit. „Pe final de tratament am început să mă simt tot mai bine, mental mă tot gândeam că am reușit să trec peste. A fost foarte important că a început să-mi crească părul, deși nu a fost dramatic că am avut câteva luni în care am fost cheală”, spune ea.

Tăcerea. „Singurul regret, că nu am fost mai vocală cu nevoile mele”

Alexandra privește retrospectiv și spune că cel mai mare regret al ei din perioada în care s-a luptat să supraviețuiască unui cancer mamar este tăcerea. Faptul că nu a spus ce o doare, ce simte, ce vrea. Nu a avut putere să se opună atunci când, în sinea ei, ar fi spus nu direcției dictate de alții.

Pe tot parcursul discuției noastre, îi vin tot felul de flash-back-uri din copilărie sau din adolescență din care poți să-ți dai seama că e învățată să nu deranjeze.

Nu a vrut să deranjeze chirurgul, spunându-i cu voce tare ceea ce rula în mintea ei. Nu a vrut să-și supere primul oncolog, când a decis să se mute de la stat la privat. Nu a vrut să-și supere mama, lăsând-o să îi trimită analizele în străinătate sau abținându-se să-i spună să nu o mai streseze când mergea la chimioterapie. Nu a vrut să dezamăgească, atunci când toți ceilalți așteptau botezul copilului, dar ea nu se simțea în stare să petreacă. Nu a vrut să stea departe de copil, nici măcar atunci când venea acasă de la radioterapie, zdrobită de oboseală, și ar fi putut să-l lase în grija altcuiva. Ca să nu deranjeze, a tăcut. A interiorizat continuu și, dacă în privința deciziilor medicale a început să ia atitudine mai devreme, în relațiile personale a fost mult mai complicat.

„Am fost pe pilot automat, nu am putut să anticipez nimic, să fac niciun scenariu. Cred că ăsta este singurul regret, că nu am fost mai vocală cu nevoile mele. Nici cu nevoile mele medicale, nici cu cele legate de familie, nu am putut să le spun lăsați-mi spațiu, lăsați-mă în pace, nu mă mai sunați din două în două minute”.

Tipul acesta de comportament, de a nu spune ce o doare, ce o deranjează, care sunt nevoile ei, nu îi era străin. Alexandra recunoaște că îi e greu să ceară ajutorul în viața de zi cu zi, că nu îi pică la îndemână să-și exprime nevoile și dorințele. E obișnuită să se descurce singură.

„A fost foarte greu să le explic ce simt. Și cuvintele parcă îmi erau limitate. Ți-e foame? Nu ți-e foame? Ți-e rău. Nu ți-e rău? Da, nu. A fost un shut down total. Cred că ăsta a fost modul meu de a face față”, spune Alexandra.

Când își aduce aminte de felul în care s-a purtat în discuțiile cu medicii, cel puțin la început, când era în stare de șoc, Alexandra spune că a fost aproape fără urmă de discernământ. „N-am pus întrebări, a fost ca și cum cineva mi-ar fi pus stăpânire pe minte. Singura metaforă care îmi vine în minte e că am fost pe pilot automat. Cred că semnale din partea familiei au fost multe și ei erau clar îngrijorați că de ce stau și rabd, de ce nu mă vede un alt medic, de ce nu mergem în străinătate, stăm câteva luni, vindem totul. Nu s-a pus problema de bani sau de sprijin. Dar eu am refuzat cu cea mai mare îndârjire. Voiam numai să se oprească lucrurile. Îmi ziceam mereu: Mâine, mâine o să iau o decizie. Totul era numai: Mâine, mâine, nu mă fortați să iau astăzi o decizie”, își amintește ea, și completează că tot ce își dorea în perioada de început a bolii era să doarmă.

Trezirea, cum spune Alexandra, a început să se arate timid atunci când a văzut că, dacă nu spune nimic, ceilalți nu reacționează la durerile ei neverbalizate. A început să-și dorească să nu mai facă pe viteaza și să le spună și celorlalți când ceva o doare sau o deranjează. Primii pași în această direcție au fost când a renunțat să meargă la chimioterapie la spitalul de stat.

„Multe lucruri pe care le am făcut în perioada asta sunt lucruri pe care nu le-ș făcut în mod normal. Educația pe care eu am primit-o e să fii mega simțit, mega educat, să anunți tot timpul ce vrei să faci, să nu lași o hârtie în urma ta, să nu rămână nimeni cu un gust amar. Și atât de mult mi-am înfășurat viața și atât de mult m-am străduit să nu supăr, încât nu am mai putut să zic când m-a deranjat ceva și nu am mai putut să îi prind pe medicii ăia de mână și să zic: Opriți-vă! și să zic: Nu e ok, nu mă băgați în aceeași oală, nu sunt la fel cu alt pacient!”.

În relațiile cu cei apropiați, Alexandra a putut să fie cea mai autentică atunci când vorbea cu Bogdan, partenerul ei, și cu Maria, sora ei mai mică cu 11 ani. Chiar și așa, doar în unele momente, alese de ea, reușea să se deschidă în fața lor: „Mai întâi trag o tură de plans și apoi sunt capabilă să vorbesc despre asta. Niciodată nu vorbesc atunci când se întâmplă lucrurile. Vorbesc foarte târziu, câteodată prea târziu”.

În rest, și-a restrâns mult cercul de oameni cu care vorbește: „Nu am simțit nevoia. Cea mai mare nevoie a mea a fost cea de interiorizare și de singurătate. Acestea sunt singurele momente în care îmi încarc bateriile, nu mi le mai încarc povestind”.

 „Bucuria idioată pe care o simți la aflarea unui diagnostic prin care primești un statut privilegiat, cel puțin în familie”

Poate că tăcerea ei a fost, la început, o urmare a șocului pe care l-a suferit la aflarea veștii că are cancer. Poate că a fost un mecanism de apărare. Poate că a fost rezultatul educației primite. Poate că așa a dus-o viața, să fie nevoită să facă lucrurile fără să ceară ajutor. Poate că tăcerea ei vine din tăcerea celorlalți.

„Cred că midlife crisis (n.r. – criza vârstei mijlocii) a venit mai repede la mine. De fapt, cred că toată viața am fost într-o continuă căutare de sens. De când eram mică, încă de la grădiniță, am avut un fel de premoniții, dar nu clare, așa, la nivel de feeling. Iar acum, cu vreo doi ani înainte să vină Theo, am simțit că mi se pregătește ceva. Era un sentiment nelămurit, care a existat mereu, cu câțiva ani înainte. Știam că ceva o să se miște în mine, dar nu știam ce și cum. N-am reușit să mă bucur foarte mult de sarcină, simțeam că nu-mi găsesc locul, că nu pot să gestionez lucrurile. S-a născut Theo și, în continuare, ceva trebuia să apară, să iasă de undeva”. Acel ceva pe care îl aștepta fără să știe ce așteaptă a căpătat sens odată cu cancerul de sân.

Când medicul imagist i-a spus că ceva nu e în regulă și că va trebui să-și facă analize mai amănunțite, Alexandra a chemat-o pe mama ei să vină de acasă. L-a anunțat pe partenerul ei, care o aștepta în parcare, că trebuie să mai stea pentru niște investigații. Deși nu realiza ce i se întâmplă, atunci a rostit prima dată, în fața lui, cred că e un cancer stadiul zero. „Și am simțit – Doamne, iartă-mă! – un soi de bucurie, că o să fiu în centrul atenției. Nu că mi-a lipsit atenția, nu e ca și cum mi-a lipsit asta de-a lungul vieții. Nu cred că vine dintr-o zonă în care am simțit lipsă de afecțiune din partea lor, poate doar că a fost mai neverbalizată. Că asta am simțit-o, îi spuneam și mamei, când eram copil: Tu, mamă, dar mă iubești? Că nu-mi zici niciodată. Nu că nu mi-o arăta, dar nu mi-o spunea. Iar eu, îndrăgostită fiind de cuvinte, că de-aia m-am și dus la Filologie, simțeam nevoia să mi se zică”.

Odată cu diagnosticul, Alexandra a simțit că va fi iertată, acceptată, iubită: „În sfârșit, puteau să-mi fie iertate păcatele și să fac tot ce îmi trece prin cap pentru că, în virtutea acestui fapt, că eu am cancer, o să mă lase în pace. Cred că unui singur om i-am mai împărtășit despre bucuria asta idioată pe care o simți la aflarea unui diagnostic prin care primești un statut privilegiat, cel puțin în familie. Rațional, îmi dădeam seama că e o aberație și că reversul acestei situații e mai rău. Dar a fost și asta o metodă de a găsi o parte bună în toată povestea”, mărturisește Alexandra cu un curaj uluitor.

Prea devreme înapoi la job

Alexandra a făcut facultatea de Litere și, imediat după facultate, a lucrat 10 ani la firma de construcții înființată de mama ei. Acolo a făcut de toate, de la licitații, la contabilitate primară și relații cu clienții. În urmă cu șase – șapte ani, a simțit nevoia să-și schimbe parcursul profesional și a făcut un curs de formatori, așa că acum este trainer și profesor de engleză.

Când a aflat că are cancer de sân, se afla deja în concediu de creștere a copilului. Cu toate astea, nu și-a dus până la capăt nici acest concediu, nici nu a stat prea mult în cel medical. De fapt, de la aflarea diagnosticului, în octombrie 2017, până când s-a întors să lucreze, în septembrie 2018, nu a trecut nici măcar un an.

De ce a ales să se întoarcă la job? Nu din motive financiare, asta e clar: „Am început să mă simt bine și de-asta am vut să lucrez așa de devreme. Eu am terminat chimio în iunie 2018, apoi am făcut imediat radioterapie, și în septembrie am început să predau. După operație, am simțit nevoia de a-mi căuta un sens și de a fi singură. Ăsta a fost motivul principal, să fiu singură. Nici nu s-a pus problema de a fi nevoită să muncesc, ci a fost refugiul meu. Așa știam că mă lasă lumea în pace”.

Așa că Alexandra s-a angajat să colaboreze cu un centru de limbi străine din Cluj-Napoca, unde ține cursuri de engleză pentru adulți. Înainte de pandemie, se ducea la centru, iar acest lucru era, pentru ea, o evadare. Uneori, stătea în curtea centrului și pur și simplu se bucura de liniște și de singurătate. Amândouă îi lipseau acasă.

„Când am început să lucrez, am apreciat faptul că puteam să lucrez. Fiecare oră, fiecare lecție pe care o livram era o victorie pentru mine. Și ăsta a fost un catalizator foarte puternic, încrederea de sine, aprecierea, feedback-ul pozitiv au venit de acolo. Mă duceam la serviciu ca în vacanță. Pentru mine era mai obositor să stau acasă decât să fiu la job”.

Alexandra știe de ce s-a întors să lucreze atât de devreme. Pentru că educația și munca au fost echilibrul ei mental. Totuși, acum, la doi ani după ce s-a întors la job, își dă seama că nici aici nu și-a dozat bine energia și a ajuns să se epuizeze.

„Din nou, nu am știut să dozez și să echilibrez, așa că acum și orele de la serviciu și-au zis cuvântul. Nu pentru că mi-au cerut-o alții, presiunea mi-am pus-o tot eu. Presiunea de a fi bună mi-am pus-o tot eu, am făcut-o din nevoia ego-ului meu de a impresiona. Și asta mi-e lecția pe care, recurent, o învăț tot prea târziu, când deja sunt în picaj. Când sunt bine, sunt atât de vitează, că am impresia că pot să mut munții, neștiind că mâine pot să am o zi în care să am nevoie de un sfert din energia de astăzi”, mărturisește Alexandra care, acum, s-a hotărât să ia mai ușor atribuțiile care țin de locul de muncă.

Depresia. „Mă ridic și am zile bune, dar am și zile în care nu simt nimic”

Acum a trecut de perioada critică. Cancerul ei e în remisie, așa se exprimă medicii, care nu spun niciodată că s-a vindecat. Acum, Alexandra lucrează, petrece timp cu familia, e funcțională. Abia acum, tot ce a interiorizat din punct de vedere emoțional începe să iasă la suprafață.

„Mă ridic și am zile bune, și am zile productive, și mi-e drag de viața asta și de copil și de tot ce am, dar am zile în care nu simt nimic. Cred că ar putea să se facă un crater în jurul meu și nu cred că m-ar mișca. Și asta nu e ok”.

Dar Alexandra a avut astfel de stări și înainte, nu sunt ceva nou. Cancerul poate că le-a accentuat sau le-a readus în viața ei, dar a trăit cu anxietate din copilărie: „Anxietăți multe, de când mă știu. Acum au mai mult sens, că se mai leagă lucrurile. Îți dau un singur exemplu, când aveam cinci-șase ani și părinții mei mă lăsau în vacanțe la bunici, mă uitam la ceas și încercam să socotesc în cât timp ne-ar fi sunat poliția dacă ar fi avut ei un accident. Eram copil. Frică, frică, frică, frică. Am trăit mereu într-un cerc de frică. Frica de a li se întâmpla ceva rău celor dragi”, spune ea.

În 2005, frica ei s-a concretizat. Tatăl ei a avut un infarct puternic și a murit. Acela a fost momentul în care anxietatea Alexandrei a crescut. Și atunci, ca și acum, când a fost diagnosticată cu cancer de sân, a funcționat la fel: a intrat pe pilot automat. Și atunci, ca și acum, a tăcut și a încercat, cu toate forțele, să fie puternică pentru ceilalți. Să compenseze lipsa tatălui din viața surorii ei, să compenseze lipsa soțului din viața mamei ei.

Avea, atunci 21 de ani, iar sora ei, Maria, avea 10. „Mi-am dorit foarte mult o soră și a venit foarte târziu. Am adorat-o, am idolatrizat-o. După ce a murit tatăl nostru, relația dintre mine și ea s-a schimbat în sensul în care nu mai eram doar surori, pentru că eu devenisem un substitut de ceva. Mă duceam la ședințele cu părinții în locul mamei, că ea nu putea, am preluat (n.r.- din atribuțiile unui părinte) și am protejat-o, am zis ca măcar ea să nu resimtă”.

Abia peste șapte ani au început să se vadă efectele. „Am zis că trebuie să fiu puternică pentru mama, pentru sora mea, care avea 10 ani atunci și am încercat să compensez. Nu am reușit să vorbesc despre asta, nu am reușit să plâng decât după șapte ani de la moartea tatălui meu. Într-o zi, am venit dintr-o vacanță și m-am trezit plângând. Două zile nu m-am mai putut opri. Și am ajuns direct la psihiatrie, aparent inexplicabil, dar era senzația ca și cum ieri sau azi ar fi murit tatăl meu, și trecuseră șapte ani. Eu l-am jelit după șapte ani. Atunci am ajuns prima dată la psihiatru, pentru că nu mă puteam opri din plâns”, își amintește Alexandra.

Tot atunci a început să aibă atacuri de panică și fobii care au împiedicat-o să lucreze câteva luni. A luat atunci, pentru câteva luni, un tratament pentru anxietate și depresie și, ușor-ușor, a redevenit funcțională și și-a recăpătat încrederea de sine.

Atunci, nu a mers la psiholog, dar acum trei ani, pe durata chimioterapiei, s-a dus la unul. Nu a rezonat cu terapeutul și nu a putut să se deschidă în fața lui. În niciuna din cele 12 ședințe de psihoterapie Alexandra nu a pomenit vreodată cuvântul cancer. Și de data aceasta a tăcut. Și de data aceasta efectele au început să se vadă mai târziu.

„Îmi luam copilul în brațe pe furiș”

Când a aflat că are cancer de sân, Alexandra nici nu se dezmeticise bine după naștere. Primele luni de maternitate sunt oricum bulversante, ești obosită și nu știi ce să alegi din multitudinea de informații care te pot ajuta să fii o mamă bună. Dacă se poate, mama perfectă. Dacă, peste sarcină, naștere, dificultățile de alăptare, predispoziția către anxietate, mai suprapui și un diagnostic zguduitor cum este cancerul, e clar că nu poți fi echilibrat sau prea lucid în luarea deciziilor, oricât de puternic ai fi.

La sugestia chirurgului, Alexandra a alăptat și între puncție și operație, motiv pentru care a trecut prin chinuri groaznice atunci când sânul i s-a infectat. „Tot timpul mă gândeam cum m-ar privi mamele alea care alăptează fără probleme. Am trecut prin asta (n.r. – prin complicațiile operației la sânul în alăptare) ca să ce? Ca să-i mai dau două zile de lapte? Prețul a fost prea mare”, spune ea. Acum, conștientizează că toată presiunea asta a venit de pe grupurile de mămici în care intrase. „Am primit, de acolo, și informații foarte prețioase, dar e frenezia asta de a naște natural, de a alăpta, de skin to skin (n.r. – piele pe piele)… e o nebunie”, mărturisește ea.

Din cauza operației și a complicațiilor care i-au prelungit convalescența, tânăra mamă nu a putut să-și țină copilul în brațe.

„Veneam acasă și nu puteam să-l țin în brațe, plângeam lângă el. Din cauza operației nu l-am putut ține multe luni. Știi ce făceam? Îl ridicam pe furiș. Mă întindeam lângă el pe pat când eram singură –  nu prea mă lăsau singură, dar se mai nimerea – mă întindeam lângă el și încercam să-l rostogolesc peste mine ca să nu-mi atingă zona operației. Și stăteam așa cu el cât puteam. Când veneau ceilalți acasă, mă întrebau dacă l-am ridicat, iar eu le spuneam că nu”.

În perioada aceea, Alexandra a început să se gândească tot mai mult la depresie și la anxietate și la cât de subevaluate sunt aceste două probleme de sănătate.

„Când ți-a fost cel mai greu?”

„Când nu am putut să fiu mamă așa cum mi-am închipuit eu că trebuie să fie o mamă. Când am pus așa de mare presiune pe mine, încât m-am pierdut total în tot procesul ăsta. Nu știu, nu pot să zic că în timpul chimioterapiei a fost cel mai greu. Au fost momente venite de nicăieri în care mi-am dat seama că e o prostie să trag așa de mult de mine și că trebuie să mă opresc. Că nu există niciun model de perfecțiune de a fi mamă. Pentru copil e suficient să-mi petrec timpul cu el. Lui nu-i trebuie nimic altceva. N-am stat cu copilul meu în brațe. Am început să-mi reclădesc relația cu el când avea deja cam un an, cam pe-acolo, când am început să pot să mă mișc”.

Ca și când presiunea de a fi o mamă bună nu ar fi făcut-o să se simtă destul de vinovată, toate reacțiile celorlați, care-i spuneau că ea trebuie să supraviețuiască pentru că acum are un copil, i-au atârnat, o vreme, o responsabilitate ca o piatră de moară: „Încurajarea cea mai lipsită de conținut și cea mai idioată este Trebuie să trăiești pentru copilul tău, trebuie să faci totul pentru copilul tău, acum ai un copil! Începând de la chirurg și până la oncolog, toată lumea îmi spunea: Doamna Loșonți, aveți un copil acasă, dumneavoastră trebuie să fiți bine pentru copilul dumneavoastră! Mi-am dat seama, la un moment dat, că pentru mine cuvintele astea nu au avut niciun impact. Mi s-au părut cele mai ipocrite. A existat un moment în care mi-am dat seama că acum e numai despre mine”.

Relația de cuplu. „Ne-am îndepărtat foarte tare în perioada respectivă”

Alexandra și Bogdan au fost colegi de școală generală. Au pierdut legătura, dar s-au regăsit după 20 de ani, când ea i-a scris pe Facebook pentru că era în căutarea unui stilist care să-i aranjeze părul pentru o nuntă. Nu i-a făcut el coafura, dar a scos-o la o cafea peste câteva luni și asta a fost.

După câteva luni de relație, Alexandra a rămas însărcinată și, spune ea, nu prea a mai fost timp de negocieri. S-au mutat împreună. A fost pentru prima dată când Alexandra a plecat din casa unde locuia cu mama și sora ei. Cei doi parteneri de cuplu nu apucaseră să se cunoască prea bine înainte de apariția copilului, nu-și construiseră o rutină, astfel încât să vadă dacă sunt sau nu compatibili.

De aceea, atunci când a aflat că are cancer de sân, primul lucru la care s-a gândit Alexandra a fost să se întoarcă acasă. Acasă însemna locul unde erau mama și sora ei: „Am simțit nevoia de a-mi regăsi o zonă de confort, de a mă cuibări undeva. Locul în care stăteam nu îmi spunea nimic, nu aveam niciun atașament. Și, atunci, fără prea multe discuții, ne-am mutat”.

Mai întâi, în apartamentul în care stăteau mama și sora ei, Maria. „Am știut că nu e cea mai bună decizie, dar puterile mele erau atât de limitate, încât numai gândul că mama mea și sora mea vor fi la o ușă distanță deja mă liniștea. Știam că Bogdan va trebui să lucreze mult, să-și vadă de business-ul lui, având în vedere că eu nu mai lucram”, spune ea. Mai târziu, în vara lui 2018, când a terminat și radioterapia, s-au mutat cu toții într-o casă tip duplex. Într-o parte locuiesc Alexandra, Bogdan și Theo, iar în cealaltă mama și sora Alexandrei. Toate aceste mutări au fost epuizante pentru ea și, deși nu a avut forța să se opună, ba chiar a consimțit în luarea deciziilor, acum știe că nu a fost bine pentru ea și, într-un fel, îi învinovățește pe ceilalți că nu au protejat-o mai mult. 

Care a fost reacția lui Bogdan când a aflat că Alexandra e bolnavă? Cum a sprijinit-o el în tot parcursul bolii? În felul lui, care a fost diferit de cel pe care și l-ar fi dorit ea.

„Acum vreo jumătate de an am avut o primă discuție în care eu îl învinăvățeam că nu s-a agitat mai tare, că nu a făcut ce făcea mama mea. Au avut reacții foarte diferite. Mama mea a vorbit cu medici, a căutat, s-a informat, mergea la cumpărături, îmi cumpăra toate minunile posibile și imposibile despre care credea ea că îmi fac bine. El a fost foarte retras și am simțit că nu a făcut destul. Stătea cu copilul, se trezea noaptea, îi dădea să mănânce, mă lăsa cât de cât să mă odihneasc, dar nici pe departe cum credeam eu, că va deveni un Don Quijote care să se lupte și că el o să facă, de fapt, tot ce a făcut mama mea. Cumva, așteptam ca rolurile să fie invers”.

Chiar dacă Bogdan a încercat să-și păstreze calmul și spune că sprijinul lui a fost faptul că se ruga pentru ea, Alexandra avea altfel de nevoi: „Stătea foarte mult închis în cameră și, aparent, se ruga. El tot spune că ăsta a fost darul lui pentru mine, să-și adune toate puterile și să încerce să-mi dea o față nepanicată, să am în toată furtuna o față nepanicată lângă mine. Dar eu aveam o altfel de nevoie, una fizică, imediată, de a dormi, de a mânca”.

Diferența dintre reacția lui de aparentă detașare și cea pe care și-ar fi dorit-o Alexandra din partea lui a făcut ca între cei doi să se deschidă o prăpastie.

„Când am venit acasă cu diagnosticul, cu vestea că va trebui să fac chimio, mă așteptam să se dea cu capul de pereți, să-și smulgă cineva părul din cap, să plângă. În schimb, el îmi zicea: Ok, și care-i următorul pas? Nu știu, să caut oncolog, îi spuneam. Ok, răspundea el. Nu am putut să-i spun că nu îmi place cum reacționează, că eu mă așteptam la altceva. Și ne-am îndepărtat foarte tare în perioada respectivă. Adică, dincolo de faptul că trebuia să ținem front comun pentru copil,ne-am îndepărtat foarte tare”.

„Așteptările mele nu au semănat deloc cu felul în care el a reacționat”

La câteva luni după ce s-au mutat în duplex, în toamna lui 2018, s-au despărțit: „Era ceva mocnit, iar eu nu am putut să-i spun niciodată că așteptările mele nu au semănat deloc cu felul în care el a reacționat. Mi s-a părut că nu s-a implicat prea mult nici când ne-am mutat și că, cumva, au rămas toate deciziile pe mine, de la tot ce am comandat pentru casă, până la faptul că eu am supravegheat toate lucrările. El începuse o afacere și a lucrat mult acolo, eu am văzut asta ca pe un refugiu, ca și cum voia să plece de acasă. Și am zis că asta e, cred că drumurile noastre ar fi bine să se despartă”.

Alexandra l-a condamnat pe partenerul ei pentru lipsa de implicare, chiar dacă, de multe ori, ea l-a ținut pe tușă. „Întotdeauna, la ședințele de chimio, el stătea cu copilul și mama mea era pe holul clinicii. El a zis mereu: Lasă să intre mama ta cu tine, că nu se poate să stea ea pe coridor și eu în cabinet. Consecința este că nu a fost niciodată cu mine la vreuna din întâlnirile importante cu oncologul. I-am zis: Dar trebuia să te zbați pentru asta, să zici „Nu, și eu vreau să fiu în cabinet! Vreau să fiu acolo, cu tine!”.

După despărțire, s-a simțit împăcată. Cei doi au rămas în termeni civilizați, iar Bogdan venea în fiecare zi să-l vadă pe Theo, iar uneori rămânea să doarmă cu el.

După un timp, în același an înainte de Crăciun, Theo a început să fie foarte afectat de despărțire și întreba foarte des de tatăl lui, așa că cei doi părinți și-au spus să mai încerce o dată. Bogdan s-a mutat înapoi, dar relația dintre ei a continuat să fie una de conviețuire de coparenting, nu de cuplu.

Chiar dacă Theo se liniștise, lucrurile nediscutate au erodat și mai mult relația. Alexandra tot nu reușea să scoată de sub preș nemulțumirile, tot nu putea să vorbească despre ce simte și despre nemulțumirile pe care le adunase pe toată durata tratamentului ei. 2019 a fost un an foarte mocnit, spune ea. Așa că, în decembrie, după o ceartă, i-a spus lui Bogdan să-și ia lucrurile și să plece. Iar el a făcut asta. Din nou.

Și după această despărțire s-a simțit liniștită. Uneori îl mai ducea pe cel mic la tatăl lui și, astfel, a putut și ea să petreacă mai mult timp singură, lucru care îi lipsise. Dar despărțirea nu a durat mult, pentru că, odată cu pandemia și declanșarea stării de urgență, s-au mutat din nou împreună.

„Theo iar intrase într-o fază de anxietate, deja verbaliza: Nu mai vreau să stau aici, vreau să stau cu tata. Nu mai voia să plece de la el, rămâneam eu să dorm acolo, eram între două case și nu mai puteam să duc treaba asta, eram mereu cu bagajele în mașină. Când a trebuit să închidă business-ul, având frizerie de tip barbershop, am zis să vedem, pentru ultima dată, ce putem face pentru copil și pentru lecția de iubire și de viață pe care ne-o dă”, împărtășește Alexandra.

„Te-ai simțit singură?”

„Îmi place să mă simt singură, aștept să mă simt singură, nu m-am simțit singură. M-am simțit prea copleșită de prezența celorlalți. Cea mai acută senzație a fost cea de „Lăsați-mă să fiu singură!”. Dacă aș fi avut puterea fizică, m-aș fi retras cel puțin o lună, cândva, între deciziile medicale, să stau să mă gândesc ce vreau, ce simt. Totul a fost la foc automat”.

Acum, Alexandra și Bogdan au ajuns într-o fază în care vorbesc mai deschis. Acum, Alexandra încearcă să verbalizeze lucrurile care o deranjează. Spune că, într-o zi, o să-i vină rândul să lucreze și la acest cuplu în care se află, dar că, mai întâi, trebuie să lucreze la a fi bine cu ea însăși.

„Ieri (n.r. – 15 septembrie 2020) l-am chemat să vină când mi s-a făcut rău la analize și i-am văzut pentru prima dată îngrijorarea pe care îmi doaream să i-o văd în ochi atunci și, cumva, m-am simțit foarte în siguranță când a ajuns la spital”, povestește ea.

I-a luat mult să ajungă în punctul în care să se întrebe de ce, totuși, nu l-a lăsat pe Bogdan să facă parte mai mult din procesul ei de luptă cu boala. De ce s-a simțit obligată să aleagă între el și mama ei, de ce a ales-o pe ea. Acum, știe că, deși agitația mamei ei a fost flatantă, calmul lui Bogdan ar fi fost, poate, mai liniștitor. „Nu mi-a făcut bine nici una, nici alta, i-am învinovățit pe fiecare separat”, mărturisește ea. Apoi adaugă că, de fapt, nici ea nu știe cum ar fi reacționat dacă ar fi fost în locul lor: „Asta au știut să facă, asta e, sunt lângă mine zilnic și asta e cel mai important. Până la urmă, cine poate să-ți spună cum să te porți?”.  

„Cancerul nu mi-a luat din feminitate”

Unul dintre aspectele importante în cancerul de sân, dar despre care nu se vorbește destul, este raportarea la feminitate. Cum se modifică feminitatea și relația cu propriul corp după un cancer de sân? Experiențele diferă de la o femeie la alta. Uneori, depinde de tipul de operație. Dacă ai făcut operație de sector sau mastectomie totală, dacă ți-ai făcut reconstrucție de sân sau ai rămas fără sânul afectat de boală. Întotdeauna, efectele emoționale variază în funcție de felul în care fiecare se vede pe sine, în oglindă sau în gând.

Dacă te uiți la Alexandra, ai putea crede că nu are sens să mai deschizi discuția despre feminitate. Teoretic, are toate atributele pentru care o femeie ar putea deveni etalon al feminității. Practic, nu știu cum înțelege ea feminitatea, cum o trăiește și cum s-a modificat acum, după cancer, imaginea ei de sine, așa că deschid subiectul.

De la început, Alexandra face o separare clară între ceea ce înseamnă pentru ea feminitatea și ceea ce înseamnă relația cu propriul corp. Pe scurt, nu simte că, vreo clipă, cancerul i-a luat din feminitate. Pe scurt, relația cu corpul ei s-a deteriorat, dar nu în sens estetic, ci în sensul că se simte vinovată pentru că nu a avut grijă de el.

„Nu știu ce înseamnă feminitatea din punct de vedere corporal. Dar pot să spun că, emoțional, feminitatea a fost, pentru mine, o capacitate de regenare permanentă. Asta am observat la femeile din jurul meu și asta am admirat la mama mea, la sora mea. Capacitate de regenerare și o empatie foarte mare, care la mine, ambele, s-au acutizat acum. Cred că trăsăturile pe care le-am apreciat și înainte în mine sau în altcineva, tot ce e bun, matern și feminin, au crescut”, spune Alexandra.

Nici din punct de vedere estetic nu simte că a fost afectată. Ce-i drept, ea a făcut operație de sector, adică sânul nu i-a fost scos complet, ci doar o porțiune de țesut. A rămas acolo o cicatrice, la care se adaugă alte trei, dar spune că nu o deranjează prea tare.   

„Nu mă uit foarte des în oglindă, că, până recent, nu am avut oglindă decât în baie. Dar acum ne-am cumpărat un dulap cu oglindă și mă uit – am cicatricea de la cezariană, am cicatricea de la operația de sector, am cicatricea de la cameră (n.r. – cea prin care a făcut chimioterapie) și mai am o cicatrice pe picior, de unde am scos o aluniță care era suspectă. Mă uit la ele și le zic: O să mă ocup de voi mai târziu. Tot amân să-mi dau seama care e relația cu corpul meu. Am fost atât de preocupată de supraviețuire, am tras atât de el ca să mă țină și încă nu l-am răsplătit. Dar nu am nicio problemă pe partea estetică, fizică. Operația mea de la sân e vizibilă, dar nu am nicio problemă cu ea. Cancerul nu mi-a luat din feminitate. Poate că dacă era mastectomie totală ți-aș fi răspuns altceva, dar așa, nu simt că mi-a luat nimic. Doar că am un sentiment de vinovăție că nu mi-am îngrijit corpul, că nu mi l-am ascultat, că nu am fost destul de blândă cu el, că nu-i dau să mănânce”.

Epuizarea. „Nu am zis niciodată: Nu pot!”

Setată pe supraviețuire, Alexandra nu și-a dat voie să fie destul de vulnerabilă, așa cum ești – n-ai cum altfel! – când te confrunți cu un cancer. A tras de corpul și de psihicul ei la maximum. Nu și-a dat voie să nu fie o mamă bună, o fiică, o soră și o parteneră neînțelegătoare. A încercat să acopere vinovăția faptului că nu putea să facă toate lucrurile pe care credea că ceilalți le așteaptă de la ea. Cum? „Cu o vitejie idioată care acum m-a adus în starea în care sunt”, adică la epuizare.

„Atât de vitează am fost… Țin minte că aveam o doamnă care mă ajuta cu Theo când făceam radioterapie. Eu mă duceam singură, veneam singură acasă, iar ea stătea cu copilul. Și atât eram de puțin păsătoare față de starea mea de sănătate încât, când ajungeam acasă și eram cel mai obosită – o senzație de somn aproape de leșin – în loc să-i spun Mai stați o oră, mai duceți-l afară o oră, să dorm, îi ziceam Nu mai trebuie să rămâneți, îl preiau eu. Nu-i sunam nici pe mama, nici pe Bogdan, să vină să îl ia. Energia era atât de puțină, că mi-era greu și să vorbesc cu familia. Și toată vitejia asta a mea o plătesc foarte scump acum”, mărturisește Alexandra.

Din când în când, își dă seama că e obosită. Că trebuie să învețe să impună limite, ca să se protejeze. Că trebuie să spună că nu mai poate, că nu mai vrea, că are nevoie de o pauză.

Fapul că s-a întors la muncă foarte repede, fără să își acorde timp să digere relația ei cu boala, și faptul că, pe durata tratamentului, a schimbat trei locuințe, fără să se poată opune cerințelor celor din jur, au dus-o la o epuizare fizică și mai ales psihică.

„Trebuia să zic Fraților, eu nu pot să fac asta, eu nu pot să golesc dulapul, eu nu pot să mă gândesc ce-mi trebuie în casă nouă! Sigur că nu am zugrăvit noi, ne-a ajutat cineva, dar eu nu puteam să fac nici lucrurile cele mai simple, să fac bagaje, să mă uit pe niște site-uri să văd ce trebuie să cumpăr. Nu am ridicat mâna să zic: Nu pot! Nu am zis niciodată: Nu pot! Am vizionat zeci de case și eu nu puteam să stau pe picioare. Și nu sunt ei de vină, am ajuns în punctul în care nu-i mai consider pe ei vinovați. Eu trebuia să zic Stop joc, stăm aici până mă simt în stare să mă ridic să-mi iau mâncare din frigider. Că nici asta nu eram în stare să fac, dar o făceam”, povestește ea.

„Cred că ar fi cazul să procesez ce s-a întâmplat”

În ultimii trei ani, Alexandra s-a prefăcut cât de mult a putut că boala nu există. A încercat să-și ducă viața mai departe firesc și și-a asumat mai multe sarcini decât putea să ducă. Chiar dacă ea este cea care nu și-a verbalizat nevoile și durerile și chiar dacă acum își dă seama că trebuia să ia o pauză și să se ocupe mai mult de ea, a avut momente în care – cel puțin în sinea ei – i-a învinovățit pe cei dragi.

„Pentru două lucruri am simțit nevoia să-i învinovățesc. Primul este că nu mi-au luat copilul suficient de mult ca să mă pot odihni – dar în același timp și eu țineam ca o leoaică de el, deci nu era ca și cum nu eram întrebată. Vrei să dormi acum? Nu. Vrei să vin să-l iau? Nu. Acum, când tot zici nu, începe lumea să creadă că e de bine. Deci aici vinovăția e împărțită. Al doilea, că am consimțit – și nu o dată, ci de mai multe ori – să ne mutăm. Și, epuizare peste epuizare, mi-am dat seama că relația mea cu boala a fost cea de pilot automat, de negândit, de nedigerat”, mărturisește Alexandra.

Acum, la trei ani de la aflarea diagnosticului și la doi ani de când a terminat tratamentul, simte că e cazul să își reia relația cu boala, în sensul în care are nevoie să se gândească la ce i s-a întâmplat, la motivele care au adus-o în acel punct și la ce are de făcut în continuare, ca să fie bine cu ea însăși.

„Acum, când copilul e cât de cât mai independent, acum mi-am dat seama că ar fi cazul să-mi reiau relația cu boala, că sunt atât de detașată când vorbesc despre asta, de parcă nici nu mi s-a întâmplat mie. Cred că ar fi cazul să procesez ce s-a întâmplat. La mine, bucla a fost: supraviețuire. Ăsta a fost becul roșu: trebuie să supraviețuiești, trebuie să supraviețuiești, că apoi te întorci tu și rezolvi și alte lucruri, la un moment dat. Cu tot motto-ul ăsta am trecut prin tratament, rece ca o piatră, impasibilă, deconectată de tot ce mi se întâmplă. În afară de durerea fizică a perfuziilor, a tratamentului, a procedurilor, a răului de după chimio, în afară de chestiile alea punctuale, încă nu am procesat. Acum, analizele îmi sunt bune, dar corpul meu nu e bine, corpul meu îmi zice altceva”.

Alexandra are, acum, momente, în care se gândește că, dacă nu are mai multă grijă de ea, nu doar de corpul ei, ci și de starea ei de spirit, e posibil ca boala să se întoarcă. Gândul acesta nu o sperie. În schimb, o preocupă gândul că, după doi ani de la terminarea tratamentului, trebuie să înceapă și partea de vindecare care îi revine: „Mă gândesc uneori că o să se-ntoarcă dacă nu fac ceva să mă vindec pe bune. Nu așa, că am făcut chimio și analizele de sânge sunt bune. Nu, să mă vindec pe bune. (n.r. – Cancerul) Poate să se-ntoarcă, dar gândul ăsta nu mă sperie, nu mă mobilizează, nu mișcă nimic în mine. Ce mișcă în mine acum, azi, e că trebuie să-mi încep procesul de vindecare, după doi ani”.

„Mi-am dat seama că e numai despre mine”

Faptul că a leșinat la analize cu o zi înainte de întâlnirea noastră a fost, pentru Alexandra, copleșitor. Dar a mai fost cumva: un semnal de alarmă, de trezire. Și-a dat seama, din nou, că trebuie să aibă grijă de ea. Că, dacă nu are grijă de ea, nu poate să aibă grijă nici de alții. „Ieri, după ce am leșinat și m-am trezit, mi-am dat seama că e numai despre mine. Eu nu am ce să-i dau copilului, nu pot să-i fiu mamă, dacă nu sunt bine”. De altfel, frica ei cea mai mare nu e că boala s-ar putea întoarce, ci că, dacă s-ar întoarce sau dacă ar păți ceva rău, nu ar mai putea să fie alături de fiul ei.

Când ne-am întâlnit, își anulase pentru o vreme cursurile de engleză și era decisă să stabilească o întâlnire cu un psihiatru care să-i recomande un tratament pentru anxietate. Următorul pas era să înceapă să meargă la psiholog. 

Odată cu boala, Alexandra a început să caute tot mai des momentele de singurătate. „Sunt singurele care mă încarcă”, spune ea. Treptat, a selectat tot mai mult oamenii cu care petrece timp și a ales să nu se mai încarce cu lucruri negative de la cei din jur. „Aproape că nu îmi mai petrec timpul cu nimeni și asta nu-mi lipsește. Universul meu s-a îngustat foarte tare, într-un mod foarte plăcut”, spune cu liniște în glas.

Chiar dacă boala a adus unele schimbări în viața ei, chiar dacă propriul exemplu poate fi de ajutor pentru alte femei, Alexandra spune că prețul plătit e prea mare: „A devenit clișeu să auzi ce experiență revelatoare e să treci printr-o boală de genul ăsta. Nu e. Întotdeauna am zis că înțelepciunea asta care vine odată cu experiențe cum ar fi că pierzi pe cineva drag, că treci printr-o boală, are un preț prea mare. E adevărat că, dacă stau aici cu tine și povestesc, poate că asta schimbă niște vieți, poate că niște femei se duc să-și facă ecografii. E adevărat și că acum mă bucur de lucrurile mici și simple. Dar prețul pentru toate astea e încă prea mare pentru mine. Tot aștept să fac ceva mai cu sens cu viața mea ca să spun că a meritat”.

„Pentru mine, cancerul e neverending story”

Alexandra nu știe ce ar fi spus în 2017 despre boala care i-a rostogolit parcursul vieții, dar acum nu poate să spună că e de rău. Nici de bine, dar nici de rău. De fapt, crede ea, cei mai mulți dintre cei care au trecut printr-un cancer n-o să spună că e ceva de rău. Pentru ea, cancerul e o poveste care, într-un fel, se sfârșește bine, dar, de fapt, nu se sfârșește niciodată.

„Ai avut vreun moment în care să zici gata, a trecut?”

„Asta mi-e lecția cea mai importantă. Dacă există un singur mesaj pe care vreau să-l transmit, e ăsta: cancerul e neverending story(n.r. – poveste fără sfârșit) pentru mine. Este un proces. Lumea te întreabă cum a fost experiența. Nu aș folosi nici cuvântul experiență, dar nici trecutul. Este în mine și este un proces. Au trecut lucrurile obiective: s-a încheiat chimioterapia, s-a încheiat radioterapia, ieri am făcut un CT, sunt lucruri pe care le faci și care se încheie, dar relația e on going (n.r. – în derulare)”.

„Te gândești în fiecare zi la cancer?”

„Nu. E ca și cum sinele meu s-a despărțit. M-am conservat. O parte din mine m-am pus la conservă, ca să nu mă scufund în tot ce însemnă partea întunecată a acestui proces, de la durere, la durere fizică, până la copleșit de informații, de ce să fac, de presiunea deciziilor. O altă parte din mine a făcut tot ce trebuia să facă obiectiv, de la a te ridica din pat, a te spăla, a scoate tubul de dren. Și încă nu s-au unit astea două părți ale mele.

Am început să scot din conserve, dar încă mi se pare că sunt scindată, că vorbesc prea detașat, ca și cum altcineva a avut boala asta și eu acum îți povestesc despre acel altcineva. Încă nu ne-am întâlnit eu – cea din experiența aia – și eu – cea care trăiesc cu experiența asta”.

Dacă i s-a schimbat viața? Da. Dar asta nu e destul. Alexandra simte că are nevoie de o schimbare și mai mare.

Acum, toate lucrurile care înainte păreau lipsite de conținut au sens. Îndemnuri ca Bucură-te de lucrurile simple! sau Trăiește în prezent!, cuvinte goale până acum trei ani, s-au transformat din teorii banale în realitate. Și nu pentru că așa și-a propus, ci pentru că, pur și simplu, acum i-au devenit firești.

„Ajungi să trăiești toate cuvintele alea care păreau goale înainte, cum ar fi Bucură-te de lucrurile mărunte! După chimio, când am simțit senzația de foame pentru prima dată – că eu mâncam ca să nu pic pe jos – am zis Oh my God, aduceți-mi niște cartofi prăjiți! Sau când am început să conduc iar mașina – întotdeauna mi-a plăcut să conduc, mă relaxează – când am reușit să urc în mașină, să-mi pun copilul în scoică și să mă plimb cu el singură! Când m-au lăsat să mă duc singură la cumpărături! Am început să privesc altfel toate lucrurile astea. Și știi care e faza cea mai bună? Că nu mi-am mai făcut planuri de nimic! Pentru mine, să mă întrebi acum cum mă văd peste cinci ani e cea mai goală întrebare pe care mi-o poți pune. Poți să mă întrebi ce fac după masă, ce fac mâine, dar nu ce fac peste cinci ani. Și nu pentru că mi-e frică că nu o să mai fiu aici peste cinci ani, ci pentru că nu îmi mai pasă ce o să fac peste cinci ani!”.