„Mi-am propus nu doar să supraviețuiesc cancerului la sân, ci să și înfloresc după cancer”. Povestea unei învingătoare

    Vara anului 2013 a fost, pentru Cosmina Grigore, un coșmar. 31 iulie, diagnosticul imagistic. 8 august, operația de sector. 13 august, confirmarea diagnosticului prin rezultatul biopsiei. 25 august, operația de mastectomie. Avea 27 de ani și cancer la sân. Nu numai că a supraviețuit acestei boli care schimbă totul într-un om, dar are și puterea să fie recunoscătoare cancerului.
    Ce înseamnă să supraviețuiești cancerului la sân? Cosmina povestește tot iureșul prin care a trecut, de la cum a luat deciziile medicale, la cum s-a simțit, ce impact a avut boala asupra ei și celor apropiați și cum a ales să-și schimbe viața.  

    E cald, dar terasele încă nu sunt deschise, așa că ne întâlnim la ea în curte, ca să vorbim. Cosmina Grigore are 34 de ani, e înaltă și suplă, portă o bluză cu umerii goi și pantaloni scurți. Mă invită să stăm pe terasa din spatele casei. Soțul ei pregătește cafelele, iar fiica ei ne aduce paharele pentru apă. Cele două pisici dorm la soare, iar câinele Hans sare pe noi, dornic să se joace. Cine nu ar invidia-o?

    Cosmina e tânără, frumoasă, are o familie superbă, curte și animale.

    Tot ea, Cosmina, a avut cancer la sân și este ceea ce se cheamă, generic, o supraviețuitoare. Dar ce înseamnă să supraviețuiești cancerului la sân? Cum te simți când afli diagnosticul care face să ți se clatine tot universul? Cum iei deciziile, cum alegi medicii, ce schimbări faci în viața ta? Cum te raportezi la noua viață și cum îți gestionezi emoțiile – bune și rele – care explodeză odată cu vestea pe care nu vrei s-o auzi vreodată?

    Pentru fiecare femeie care are sau a trecut printr-un cancer la sân, experiența este diferită. Am încercat să aflu cum a fost pentru Cosmina.

    Cum a descoperit nodulul

    Cosmina e din Alexandria. La 18 ani, a venit în București la facultate, s-a angajat, l-a cunoscut pe cel care avea să-i fie soț, s-a căsătorit și a făcut un copil.

    În 2012, când fiica ei avea doi ani și trecuse de perioada de alăptat, a simțit ceva tare în partea de sus a sânului stâng: „Am simțit nodulul în octombrie 2012, vorbeam la telefon cu o jurnalistă”. Cosmina se atinge pe zona unde l-a simțit. „Eram acasă, munceam, vorbeam la telefon și, pentru nu știu ce motiv, îmi pipăiam sânul. Și, la un moment dat, l-am simțit. Era un nodul destul de mare. Mi s-a părut nefiresc”.

    Pasul următor a fost să meargă la ginecologul ei, care era din Alexandria. Avea 26 de ani și nu făcuse vreodată ecografie de sân pentru că nu i se recomandase. „S-a întâmplat ca ginecologul cu care născusem să nu fie la spital, așa că m-am dus la un alt ginecolog de acolo, care mi-a spus să stau liniștită, că lucrurile astea se întâmplă, că probabil s-au inflamat ductele de la procesul de alăptare. Avusesem niște probleme cu alăptarea. Și mi-a spus o chestie care a rămas cu mine: să stau liniștită, că nodulii rămân așa, nici nu se modifică, nici nu se măresc. Nu mi-a recomandat ecografie, iar eu nu m-am gândit, eram o copilă. Nu se vorbea atunci despre prevenție”, spune Cosmina.

    Așa că a răsuflat ușurată că nu e nimic și a plecat acasă, la viața ei obișnuită. „Uitându-mă în spate, îmi dau seama că am făcut greșeli ca la carte”, spune Cosmina acum. Se referă la stilul ei de viață de dinaintea diagnosticului.

    Viața de dinainte de boală

    După ce a intrat la facultatea de Relații Publice și Publicitate din cadrul Universității din București, Cosmina a început și să lucreze. La 19 ani. Și-a dorit mult să lucreze în diplomație, așa că nu s-a lăsat până nu a pus bazele primului internship de la Ambasada Marii Britanii la București. „A fost pentru prima dată când Ambasada a acceptat interni. Eu am demarat tot procesul, dar nu am fost acceptată”, spune ea. Cosmina nu s-a lăsat și, ambițioasă și descurcăreață, a rămas la ambasadă până când l-a convins pe ambasador să lucreze cu ea. Și a rămas acolo cam toată facultatea.

    „De-atunci am lucrat mult. La un moment dat, în anul al patrulea de facultate, aveam trei joburi. Toate îmi plăceau și pe toate le făceam cu mare drag. Deci aveam acest profil de workaholică”, spune Cosmina.

    După ce a trecut prin experiența cu cancerul, Cosmina a înființat Asociația Imunis, al cărei președinte este.

    Lucrurile nu au fost prea relaxate nici în plan personal. În 2008, când a terminat facultatea, părinții ei au divorțat. „Pentru mine a fost un șoc, a fost horror. Îmi doream foarte mult ca, în anul ăla, să plec în Africa, făcusem demersuri să mă duc și să fac ceva pentru copiii de acolo. Numai că au divorțat ai mei, așa că nu mai puteam să plec și să o las pe mama. Am rămas aici și m-am angajat, job la care l-am cunoscut pe soțul meu. De atunci, au fost foarte multe schimbări în plan personal. Uitându-mă în urmă, toate lucrurile astea m-au consumat foarte mult”, povestește Cosmina.

    „Dacă acestui tumult emoțional care te macină mult pe interior îi atașezi și niște relații toxice – fie cu părinții, fie cu partenerul de viață, fie cu copiii sau chiar la locul de muncă –, atașezi nesomn, hrană puțină și proastă, lipsă de relaxare, de contemplare, de timp pentru tine, dacă nu-i dai timp creierului tău să proceseze acest tumult de informații, toate astea vor săpa în tine, la un moment dat. Și sapă sub diverse forme, depinde ce ai în ADN”.

    În 2012, când a simțit nodulul, lucra la Tarus Media, companie care organiza conferințe medicale internaționale. „Lansasem o revistă la care eram și editor, și PR, și de toate, cum se lucra înainte. Oficial, eram PR manager, dar făceam și vânzări, și de toate. A fost unul dintre joburile mele preferate, foarte mult am muncit pentru el și mi-a plăcut foarte mult”.

    Deși îi plăcea ce face, jobul era foarte stresant. Lucra foarte mult. Lucra tot timpul. „Se întâmpla ca pe la 1.00-2.00 noaptea să trebuiască să fac comunicate de presă sau mă sunau pe la 4.00-5.00 dimineața să-mi spună că s-a întâmplat nu știu ce lucru și că trebuie să ieșim cu comunicat de presă. În ritmul ăsta am lucrat întotdeauna”.

    După ce ginecologul din Alexandria i-a spus că e ok și că nodulul nu reprezintă o problemă, tânăra și-a văzut de viață mai departe, așa cum era obișnuită: nu prea mânca, iar când o făcea alegea alimente inflamatorii – paste, cartofi, foitaje, produse cu mult zahăr – nu dormea suficient, era mereu obosită și stresată, mai bea uneori și ceva alcool – lucruri care, în combinație cu dereglarea ei hormonală au pus paie pe foc, crede Cosmina.

    În decembrie 2012, la o lună după ce observase nodulul, în timpul unei conferințe organizate de compania la care lucra, Cosmina era epuizată și semnele pe care corpul i le transmitea că ceva nu e în regulă cu ea se înmulțiseră: balonare, scaune dese – între cinci și nouă pe zi, menstruație dereglată, acnee și sângerări nazale. „Ajunsesem să îmi curgă sânge din nas atât de des, că nu puteam să port o conversație normală de cinci minute. Ăsta a fost un semnal de alarmă și motivul pentru care, deși îmi plăcea foarte mult ce făceam, am decis să-mi schimb jobul”, spune ea.    

    Așa că, la începutul lui 2013, și-a schimbat locul de muncă și a ales să lucreze într-o corporație, unde pentru ea era light. Nu știuse, până atunci, cum e să termini programul de lucru la cinci, șase după-amiaza.

    În ziua de zi se vorbește destul de des despre nevoia de relaxare, mindfulness și burnout. Dar, în 2012-2013, aceste noțiuni erau încă noi în România. Tinerii trăgeau tare la locurile de muncă pentru a demonstra că pot și nu știau să pună limite pentru a se proteja de stres și epuizare. „Să-ți iei timp pentru tine? Să lucrezi de acasă? Așa ceva nu exista atunci! Atunci trebuia să fii omul bun la toate, care trebuie să muncească mereu. Atunci era cool să n-apuci să mănânci, să iei ceva în fugă sau să spui n-am apucat să mănânc nimic!”, povestește Cosmina.

     „Acum – după ce am lucrat mult cu mine – îmi dau seama că aveam și am un profil de burnout. Nevoia de validare pe care o ai din cauza rănilor emoționale din copilărie și adolescență îți pot crea acest profil de workaholic, pentru a-ți demonstra ție și celorlalți ce poți să faci. Apoi ești angrenat în acest hamster wheel (n.r. – roată pentru hamster) și nici măcar nu-ți mai dai seama de unde vine”, explică ea.

    Cum a fost diagnosticat cancerul la sân

    Pentru că medicul din Alexandria îi spusese că nu are de ce să-și facă griji, Cosmina s-a întors la vechiul ei stil de viață. Însă, pentru că primea tot felul de semnale de la corpul ei, a decis să-și schimbe jobul cu unul mai puțin solicitant. Ce a făcut-o, totuși, să meargă iar la medic?

    „Mi-a rămas în minte faptul că ginecologul îmi spusese că nodulul nu se mărește, dar eu observam că se mărise destul de mult și era tot mai tare, tot mai rigid. Așa că m-am dus la o clinică privată unde aveam abonament. Acolo, o doctoriță mi-a făcut o ecografie și mi-a spus același lucru: că n-am nimic. Eu i-am zis: Doamnă, dar se simte! Era deasupra sânului. Ea nu vedea nimic acolo, o fi fost la început de carieră, nu știu. Eu insistam, ea se purta cu mine de parcă eram o nebună, până când am întrebat-o dacă nu e și vreo altă analiză pe care aș putea să o fac. Așa că mi-a dat așa, de gura mea, o recomandare să fac sonoelastografie”, își amintește Cosmina.

    Era iunie 2013. Deși nu și-a pus problema cancerului, Cosmina a sunat-o pe verișoara ei care avusese cancer la sân să îi ceară o recomandare de medic imagist. A primit două recomandări. Medicii Mihai Lesaru și Claudia Teodorescu, amândoi medici primari în Radiologie și Imagistică medicală.

    „Problema era că la doctorul Lesaru era greu să găsești un loc liber. Eram în iunie, iar eu am găsit loc la el în septembrie. Și-am zis că nu mai aștept atât, așa că am mers la doamna doctor Claudia Teodorescu, la care am găsit loc liber pe 31 iulie. Nu mi-am pus problema cancerului, să știi!”, spune Cosmina.

    „Pe 31 iulie mi-a făcut eco de sân și, deși aveam 27 de ani, medicul m-a chemat și pentru mamografie în aceeași zi. Nu mi-a zis nimic inițial, mi-a spus doar că, pentru un diagnostic mai comprehensiv, cel mai bine ar fi să vin să fac și mamografie. Mi-am dat seama că trebuie să fie ceva în neregulă, dar în continuare nu mi-am pus problema cancerului. M-am întors la birou, iar apoi m-am dus la mamografie. La final, mi-a dat diagnosticul, când a avut certitudinea: carcinom ductal in situ foarte posibil și cu focare de invaziv. Și mi-a recomandat biopsie sau chirurgie – adică operație de sector sau mastectomie. Aici a venit șocul”.

    În mod paradoxal, nici atunci nu a realizat ce i se întâmplă. Prima ei grijă a fost că nu va mai putea să plece în concediu. După ce doctorița i-a spus că nu e un moment oportun pentru vacanțe, Cosmina a început să plângă în cabinet. Medicul imagist i-a recomandat să meargă la un chirurg și la un oncolog.

    Primul telefon în care anunți că ai cancer la sân

    Cosmina a fost singură la mamografie. După ce a plâns în cabinet, s-a adunat și a plecat. A intrat în mașină și a sunat-o pe mama ei, care este asistentă medicală.

    „Mi-aduc aminte și acum, sunt niște momente care rămân cu tine pentru totdeauna. Am sunat-o pe mama care, când i-am spus, a urlat într-un fel a durere combinată cu disperare. Doar dacă-l auzi îți dai seama ce înseamnă. Eu plânsesem până atunci, dar mă gândeam că, totuși, ceva voi avea de făcut ca să rezolv situația asta. Însă, auzind-o pe ea, mi-am dat seama de cât e de grav. Că era și mama, și era și cadru medical”, spune Cosmina, iar vocea începe să-i tremure.

    L-a sunat apoi pe soțul ei, dar nu-și amintește absolut nimic din discuția pe care a avut-o cu el. Apoi, a stat să plângă în mașină.

    „Cât puteam să stau în mașină să plâng?”

    Cosmina spune despre ea că e o fire foarte sensibilă, dar care are și o parte incredibil de luptătoare: „Am o parte depresivă și anxioasă, dar partea cealaltă, cea de luptătoare, o așteaptă, o lasă să-și facă treaba și, la un moment dat, se mobilizează. Cât puteam să stau în mașină să plâng? Mi-am șters lacrimile și-am zis că ceva trebuie să fie, trebuie să găsesc o soluție!”.

    Așa că în ziua aceea de 31 iulie, Cosmina a găsit în ea forța să se întoarcă la birou pe la ora 14.00 și s-a pus pe dat telefoane. Ce a făcut a doua zi? S-a dus în continuare la birou.

    „Viața a continuat relativ firesc, doar că eu începeam să mă transform pe interior, ușor-ușor. Că, na, dintr-odată te trezești cu securea asupra capului, primești o boală din care se poate trăi, dar se poate și muri și nu știi unde e greșeala. Că asta e. Nu știi unde e greșeala care te poate duce mai aproape de moarte sau care e alegerea care te poate duce mai aproape de a supraviețui”.

    „Important era să găsesc mai întâi chirurgul, ca să scoatem tumora și să îmi confirme sau să îmi infirme că e cancer”. Cosmina avut norocul că a fost întotdeauna aproape de sistemul medical. Tatăl ei era medic, mama – asistent medical, iar la locul ei de muncă anterior lucrase cu medici din toate specializările, așa că avea multe conexiuni.

    „Jobul meu de dinainte mă ajutase să am acces la oameni. Cunosc enorm de mulți oameni din varii domenii. Mi-am făcut un spectru larg de cunoștințe și cred că ăsta e cel mai mare asset (n.r. – bun de valoare) al meu, inclusiv pe partea de diagnostic. M-a ajutat faptul că am relaționat foarte bine cu oamenii. Pentru mine, ei au fost una dintre bogății. A fost esențial să ajut atunci când am putut și să fiu un om bun, pe cât posibil. Asta m-a dus la a avea în preajmă oameni la care țin foarte mult, cu care lucrez foarte bine și pe care îmi face o deosebită plăcere să îi văd de fiecare dată când ne reîntâlnim”, spune ea.

    Am cancer la sân. Ce e de făcut?

    Diagnosticul de cancer la sân e bulversant. Nu știi ce ai de făcut și de unde s-o apuci. În cele mai multe cazuri, persoanele diagnosticate imagistic cu cancer la sân trebuie să facă mai întâi biopsie, apoi chimioterapie, operație de sector – care presupune îndepărtarea tumorii și a zone din jurul ei – sau mastectomie – adică îndepărtarea totală a sânului -, urmate de radioterapie și hormonoterapie. Dar tratamentul diferă de la o persoană la alta, în funcție de tipul de cancer.  

    Pentru că medicul Claudia Teodorescu o sfătuise să-și caute un chirurg, asta a și făcut. Nu a fost ușor să dea de chirurgul potrivit. Uneori, când credea că a găsit un medic cu care să aibă o conexiune bună, afla că acela lucrează în echipă cu alți medici cu care nu rezona: „E o chestie clasică în sistemul nostru de sănătate faptul că, dacă vrei un anumit chirurg, el lucrează cu o echipă anume și, dacă nu îți place de cineva din echipă, se supără chirurgul. Unii mi-au plăcut, dar i-am refuzat pentru că aveau abordarea asta, în care pacientul nu mai are libertatea, dacă vrea, să-și aleagă un alt oncolog, de exemplu. Eu înțeleg că fiecare vrea să lucreze cu echipa lui, dar nu înțeleg supărarea dacă pacientul nu merge la toată lumea din echipă”.

    Deși a trecut printr-o experiență traumatizantă, nu-i place să se vaite, ci să fie mereu cu zâmbetul pe buze.

    Cosmina a făcut singură tot demersul pentru a găsi oamenii potriviți care să o trateze. „Cum ai reușit?”, o întreb, gândindu-mă la cât de copleșită trebuie să fi fost după ce a aflat diagnosticul. „Dând un miliard de telefoane”, spune ea. 

    „Deși scrisesem mult despre asta, imaginea mea despre cancer era una standard: că din cancer în general se moare, că faci chimio și rămâi fără păr, după care ajungi foarte slab și mori”.

    „Am început să caut chirurg și nu găseam unul de care să-mi placă, pentru că trebuia să fie un chirurg care să nu mă trateze pe bandă rulantă. Am văzut mulți chirurgi.
    Era ca atunci când îți alegi iubitul și te gândești: a, n-o să meargă.
    Voiam un chirurg care să se uite la mine ca la un om, nu ca la o bucată de carne pe care urmează s-o taie. Și am găsit medicul care să vorbească cu mine de la egal la egal: Cezar Stroescu (n.r. – medic primar în chirurgie generală, doctor în medicină). Atunci era medic la Fundeni, acum e șeful secției de chirurgie de la Spitalul Sfânta Maria”.

    Când s-a dus prima dată la medicul chirurg, Cosmina era însoțită de mama ei. Cum ea avea doar 27 de ani, medicul a crezut că femeia cu cancer la sân este mama ei.
    „Inițial a crezut că e vorba despre mama, că eram amândouă, dar a simțit că e ceva cu mine și m-a băgat în cabinet să vorbim doar noi doi. Și m-a întrebat: Dar tu cum simți despre chestia asta? De ce ți-e frică? Și m-a câștigat. În continuare mă duc la el, că am un nodul pe care îl urmăresc și am fost la el și mi-a spus că nu este de operat”, spune Cosmina.

    A refuzat biopsia și a ales direct operația

    În cazul Cosminei, nu a fost nevoie de chimioterapie înainte de operație. Chirurgul Cezar Stroescu i-a recomandat mai întâi biopsie, pentru stabilirea diagnosticului, dar ea a refuzat-o și a ales direct operația: „El a decis să facă operație de sector, nu mastectomie, pentru că eu am sânii mici și a vrut să-mi conserve sânul și să scoată doar tumora. A sperat să nu fie invaziv”.

    Dar, pentru că exista suspiciunea de cancer invaziv, operația trebuia să aibă loc repede. Așa că, în aproximativ o săptămână, pe 8 august 2013, Cosmina era pe masa de operație.

    Medicul Cezar Stroescu a operat-o, iar doctorul Mihai Lesaru, cel la care nu mai ajunsese pentru ecografie, i-a trasat, sub ghidaj ecografic, chenarul care stabilește cât și unde trebuie să taie chirurgul ca să scoată tumora cu margini curate. 

    „Mi-a plăcut de Stroescu pentru că nu a fost prăpăstios, mi-a ținut tonusul. Mi-aduc aminte și acum, eram cu el în spital și mergeam la Lesaru. Le spusesem că de ziua mea în anul precedent îmi propusesem să-mi fac un tatuaj și să fac ceva nebunesc. Și am făcut. Am făcut ceva nebunesc, că am făcut cancer. Și, mai târziu, mi-am făcut și tatuaj, adică punctele mele de radioterapie”.

    Cosmina se oprește din povestit și îmi arată două puncte mici de cerneală sub piele, în stânga și în dreapta locului în care a fost sânul ei stâng, apoi continuă, pe un ton optimist: „Datorită doctorului Stroescu, am intrat în operație cu zâmbetul pe buze și super încrezătoare. Am râs până mi-a intrat anestezia, aveam încredere în el că va face treabă bună”.

    Săptămâna dintre diagnosticul imagistic și operație

    Cosmina n-a fost om în săptămâna dintre diagnosticul imagistic și operația de sector, în urma căreia avea să i se confirme sau infirme, prin biopsie, dacă are, într-adevăr, cancer și dacă e sau nu invaziv.

    „Unii se mobilizează mai bine la început, alții după ce termină chimio. În cazul meu, în prima săptămână era o luptă între partea mea depresivă – am făcut cancer, de ce eu, ce am făcut, unde am greșit? Toată pleiada asta de întrebări și cealaltă parte a mea, care spunea hai să ne mobilizăm, să ne organizăm, să dăm telefoane, să găsim medicul! Și a fost această luptă în care încerci cu disperare să găsești soluții ok, în timp ce ești mega presat de timp, din cauza faptului că te confrunți cu o boală despre care ai auzit niște chestii urâte și nu prea știi cum o să fie în cazul tău. Că sunt cancere cu progresie lentă, în care ai timp, și sunt cancere cu progresie foarte rapidă, în care nu ai timp”, spune Cosmina.

    În continuare nu credeam. Până am primit în mână foaia cu rezultatul biopsiei, și eu, și soțul meu am sperat că nu este cancer. La fiecare om, reacțiile sunt diferite. Până nu ai rezultatul histochimio, tu nu știi de care este. Ești prins între două opțuni, nu știi care e pentru tine și de aici vine graba”.

    Tot în acea săptămână, la două zile după rezultatul mamografiei, era ziua fiicei ei, care avea, atunci, trei ani. Cu această ocazie, familia și prietenii s-au reunit, să o sărbătorească pe cea mică. Pentru Cosmina, petrecerea a fost una greu de dus. „Unii din familie știau despre boală și se purtau ciudat cu mine, eu mă purtam ciudat cu ei, mă uitam la tot ce se-ntâmpla și nu știam dacă anul următor voi mai fi acolo ca să o mai văd pe fiica mea”.

    Cosminei îi tremură vocea și încearcă să îmi explice cum e să știi că poți să mori oricând, curând. Știe că nu pot să înțeleg și că greutatea acestui diagnostic o știu doar cei care au trecut pe acolo: „Ești al tău și doar al tău în punctul ăla, în rest ești al nimănui. Pentru că, oricât ai explica și oricât ai plânge, nimeni nu are cum să înțeleagă ce e-n capul tău, ce e-n sufletul tău – decât cineva care trece și el prin asta”.

    Pe 8 august a avut operația de sector, pe 13 august i-a venit rezultatul la biopsie. „A fost un șoc. Îți vine foarte greu să crezi că ai o boală atât de gravă, în condițiile în care tu nu simți mare brânză”.

    Biopsia a confirmat diagnosticul medicului imagist Claudia Teodorescu, despre care chirurgul Cezar Stroescu a sperat până în ultima clipă că nu este invaziv. „Dar nu a fost așa. La biopsie au descoperit că aveam un cancer care începuse să fie invaziv. Nu era foarte agresiv ca tip de cancer, dar începuse să plece și-atunci a trebuit să mă întorc și să fac mastectomie”, spune Cosmina.

    Un istoric de cancer puternic, dar teste genetice negative

    Dacă înainte de 27 de ani nu și-a pus niciodată probleme legate de faptul că avusese cazuri de cancer în familie, ușor-ușor a început să-și îndrepte atenția și în acea direcție. Ceea ce până atunci nu reprezenta un semnal de alarmă a devenit evident: cancerul fusese prezent în viața ei și venea pe fillieră paternă. Cosmina începuse să construiască un puzzle din care făcea și ea parte: „Mama tatălui meu a avut cancer de sân și a murit până să treacă cinci ani de la diagnosticare. După aceea, cam cu doi-trei ani înainte de mine, fuseseră diagnosticate sora tatălui meu și fiica ei, verișoara mea. Deci amândouă, mamă și fiică, făcuseră cancer de sân”. Un an mai târziu, tatăl ei, medic, avea să facă și el cancer. Un cancer de colon cu metastaze hepatice, diagnosticat în stadiu terminal.

    Pentru că era pacientă diagnosticată cu cancer de sân, Cosminei i s-a recomandat să facă testele genetice BRCA 1 și 2, care pot arăta dacă există mutații ale acestor gene, responsabile pentru multe dintre cazurile de cancer mamar sau ovarian. „Mie mi-au ieșit negative testele BRCA 1 și 2, așa cum i-au ieșit și verișoarei mele care a avut tot cancer de sân. Deci cancerul nu a fost făcut pe mutația genelor BRCA 1 sau 2, dar a fost făcut, clar, pe o altă mutație”, spune Cosmina.

    Acum, unul dintre lucrurile pentru care face demersuri este realizarea unor teste genetice mai extinse pentru a preconiza riscul unei femei de a face cancer de sân. „Acum există și analize mai aple. De exemplu, există la Genekor un test care se numește Heredigene, care îți testează tot panelul de gene dătătoare de cancer cunoscute și studiate până acum. Dar e bine ca, dacă îți faci testele, să nu te panichezi, ci să afli de ce organe trebuie să ai grijă și să înveți cum să faci asta. Este vorba despre ce faci mai des în viața ta bun pentru corpul tău”.

    „Cancerul este o boală care ține mult de regenerarea celulară, dar, dacă tu insiști să nu-i dai ingredientele și timpul necesar pentru regenerare celulară, atunci nu are din ce să facă această regenerare celulară corect. Că, și dacă faci ecografie la sân o dată la șase luni, dacă în continuare nu dormi, nu mănânci cum trebuie, consumi alimente inflamatoare pentru corpul tău, nu faci sport, nu ai grijă de capul tău, de emoțional, poți să faci eco și la trei luni, că e degeaba dacă insiști să nu ai grijă de corpul tău. Eu am fost printre oamenii care au insistat să nu aibă grijă de corpul lor”, spune Cosmina acum, după ce a studiat cancerul pe toate părțile, de la nutriție la epigenetică, o ramură a geneticii care studiază felul în care genele sunt modificate de către mediul înconjurător.

    La un moment dat, după vreo săptămână-două de la diagnosticare, Cosmina a găsit puterea de a vedea și ceva bun în apariția bolii ei: „M-am uitat în sus și am zis: Doamne, mi se pare o idee foarte bună, asta cu cancerul! Pentru că te aduce foarte aproape de ideea de moarte și ai două opțiuni: ori insiști cu depresia sau cu ce mai e pe-acolo, ori faci ceva și te duci către ceva total anti-tumoral, ceea ce vrea și cancerul de la tine, el vrea să-ți arate ce ai de făcut ca om care locuiește într-un corp”.

    Operația de mastectomie

    După ce biopsia a confirmat diagnosticul imagistic de cancer invaziv, mastectomia a devenit necesară. Cosmina a început să se teamă, cu atât mai mult cu cât deja apucase să coreleze boala ei cu celelalte cazuri din familie, așa că ar fi vrut să-și scoată ambii sâni, sperând că asta i-ar fi crescut șansele să trăiască. 

    Intrase frica în mine, îi spuneam medicului că vreau să fac dublă mastectomie, pentru că deja începusem să corelez și cu celelalte cancere din familie. El mi-a spus că nu este cazul să scoatem ambii sâni. În continuare, abordarea mea, la momentul acela, era: și corpul ăsta, care este un sclav, s-a dereglat. Scoate, domn’e, sânii! Acum sunt atât de fericită că Cezar Stroescu a insistat și nu mi-a scos ambii sâni! Mi-a zis că, dacă vreau să-mi scot ambii sâni, să mă duc în altă parte, că el nu o va face pentru că nu este cazul, că nu am tipul de cancer pentru care să trebuiască dublă mastectomie”. Și, cum își dorea foarte mult să fie operată de acest chirurg, Cosmina a acceptat varianta lui Cezar Stroescu și a mers pe mâna lui.

    Așa că, la 25 august, la nici o lună de la diagnosticare, intra în cea de-a doua operație. Dacă la operația de sector mai avea o speranță că poate nu e cancer sau măcar poate că nu e invaziv, acum avea certitudinea. Iar asta a făcut operația mai greu de suportat.

    „Am intrat în mastectomie tot așa, cu distracție, cu glumițe, însă, de data asta, când m-am trezit, n-a mai fost așa de amuzant. La prima operație, nu știam sigur că am cancer, urma să aflu. De data asta, știam sigur că am, pentru că aveam rezultatul biopsiei”.

    Operația a început dimineața, în jurul orei 9:00 și a durat cinci-șase ore. Când s-a trezit din anestezie, era spre 8:00 seara. Cosmina era singură în salon, avea un pansament mare pe partea stângă a pieptului, până spre gât, și nu simțea nimic pe toată zona.

    Trecuse, de-a lungul vieții, prin mai multe operații, așa că știa și ce înseamnă viața prin spitale, și ce înseamnă să te trezești din anestezie. Dar, de data asta, a fost diferit. Stătea în pat și se uita spre ușa salonului, așteptând să vină cineva la ea. Atunci, a avut o revelație:

    „În momentul ăla, am avut un quantum moment (n.r. – moment de trezire, de conștientizare) în care am ieșit din corp, m-am uitat la mine și mi-am dat seama că eu eram acolo, pe patul de spital, și restul lumii – nu. Restul lumii însemnând familia mea, oamenii mei. Și că, deci, eu făcusem niște lucruri care m-au adus în punctul ăla, pe patul de spital, în posibilitatea de a muri. Atunci am făcut un pact cu mine că n-o să mai aștept niciodată să vină cineva la mine și, prin această venire la mine, să-mi valideze existența. Că voi alege să trăiesc de la mine. Nu de la alții. Nu să vină alții și să zică: cred că ea merită să trăiască sau cred că ea e un om bun. Și mi-am promis că, atât cât o să trăiesc, o să trăiesc din plin”.

    Această trezire a spiritului nu a însemnat, pentru Cosmina, că își propunea să facă lucruri senzaționale, cum ar fi să urce pe Himalaya sau alte lucruri complicate sau rare, ci că își propunea să trăiască din plin viața de zi cu zi, să-și facă mai bună această viață obișnuită și să nu moară „înainte de a fi trăit”.

    A fost momentul ei de luciditate în care și-a recunoscut, cu cea mai mare sinceritate, că, până atunci, trăise cu scopuri greșite. „Am observat că trăisem ca o găină fără cap, haotic. Aveam 27 de ani și puteam să vorbesc doar despre lucruri urâte, muncă și doar câteva momențele de distracție furate, era ca și cum nu erau ale mele, le furasem. Atunci am făcut pactul cu Dumnezeu că, dacă o să mă lase să trăiesc, o să fiu și utilă. Nu doar că o să trăiesc viața pentru mine, dar o să fac și ceva util pentru alții. Nu știam ce”, mărturisește ea.

    Radioterapia

    După mastectomie, pașii firești erau următorii: radioterapie, chimioterapie și hormonoterapie. Cosmina nu era împăcată cu ideea de a face chimioterapie și hormonoterapie, dar a fost de acord cu radioterapia de la început.

    Și-ar fi dorit să facă ședințele de radioterapie la o clinică privată, dar nu avea bani pentru asta atunci. Cei aproximativ 20.000 de lei, cu tot cu decontarea aplicată prin asigurarea de sănătate, erau bani pe care, în tot iureșul momentului, ea și familia ei nu îi aveau.

    Așa că s-au apucat să dea telefoane și să ceară bani. Au sunat prieteni, cunoștințe, foști colegi.

    „Mă simțeam ca o cerșetoare atunci, pentru că ceream bani ca să pot să supraviețuiesc. Dar cineva mi-a spus, nu mai știu cine: nu ești o cerșetoare, e momentul tău acum să primești, ca să fii bine, și trebuie să îți dai voie să primești ca să poți să fii bine; apoi va veni și rândul tău să dai înapoi”.

    În felul acesta, au strâns banii necesari pentru radioterapie și, la două săptămâni de la mastectomie, au început ședințele la Clinica Amethyst. Acolo, pe baza analizelor, o comisie de medici i-a analizat cazul și a decis că va trebui să facă 25 de ședințe. Și acolo a avut norocul să dea peste un medic cu care s-a înțeles foarte bine: Cristian Barbu, medic primar radiolog.

    Vreme de cinci săptămâni, Cosmina a mers la radioterapie. Făcea cinci zile urmate de două zile de pauză.

    La prima ședință a fost cel mai greu, pentru că atunci i s-au trasat punctele care delimitează zona care trebuie tratată prin radiații, iar procedura a fost, pentru ea, traumatizantă. „Se calculează dozele, cum să pice raza ca să nu-ți afecteze restul organelor și se fac aceste puncte de ghidaj (n.r. – punctele pe care ea acum le consideră tatuajul ei din acel an). A fost un șoc, că nu te pregătește nimeni pentru asta. Mie mi-au turnat niște tuș pe niște zone și dup-aia au înfipt un ac de seringă până la jumătate. Prin tușul respectiv, în piele. Ca să rămână marcat în piele. E groaznic de dureros. Singurul scop este ca să rămână semnul, dar e incredibil de dureros. E o mini traumă care rămâne acolo”, spune Cosmina.

    Cum decurge radioterapia? Stai acolo cu brațele în sus, întins pe un pat, în timp ce aparatul de radioterapie, ca o roată, te iradiază pe zona afectată. Totul durează foarte puțin, câteva minute.

    Cosmina spune că au existat și efecte adverse ale radioterapiei, în cazul ei fiind vorba despre pierderi de memorie de scurtă durată, oboseală cronică, greață, somnolență sau, dimpotrivă, insomnii, precum și o slăbire accentuată.

    „Radioterapia acționează destul de mult doar local. De la o ședință la alta, pe zona calculată pentru radioterapie, pielea era foarte roșie. Și trebuie să te dai cu o cremă anume, foarte grasă, pe care mi-a recomandat-o doctorul, ca să tratezi pielea. Anumiți parametri în analize scad și ești tot mai slăbit. Eu am slăbit foarte mult. Cu cele două operații, schimbarea de alimentație și radioterapia, am ajuns de la 55 de kilograme, câte aveam când am fost diagnosticată, la 44-45”.

    Pentru cei mai mulți bolnavi de cancer, pierderea de kilograme este extrem de îngrijorătoare, pentru că este asociată cu moartea. „Te-a speriat faptul că ai slăbit?”, o întreb pe Cosmina. „Foarte mult!”.

    „În capul meu, chimioterapia era echivalentă cu moartea”

    În noiembrie 2013, Cosmina a terminat ședințele de radioterapie. Două săptămâni mai târziu, ar fi trebuit să se apuce de chimioterapie. „Nu eram deloc pregătită pentru ideea de a face chimioterapie, în capul meu era echivalentă cu moartea”, își amintește Cosmina.

    Motivul pentru care se punea problema chimioterapiei era că unul dintre cei 23 de ganglioni scoși la mastectomie fusese invadat. Cu toate acestea, unii oncologi erau de părere că nu e nevoie să facă chimioterapie, pentru că ganglionul era mic și încapsulat.

    Cosmina și-a găsit un oncolog și chiar s-a dus să se tundă, ca să se pregătească pentru momentul în care ar fi rămas fără păr. A avut multe momente de deznădejde în lupta ei cu canerul, iar cel în care și-a tuns părul a fost unul dintre ele.

    „A fost oribil, plângeam și eu, plângea și frizerița. Că i-am zis să mă tundă foarte scurt și că nu mă interesează ce formă îi dă, iar ea nu înțelegea de ce, așa că până la urmă i-am zis. Și ea mă tundea, eu plângeam, ea plângea. Dup-aia m-am dus și mi-am luat de 10 lei cele mai ieftine și mai proaste dulciuri, în condițiile în care deja făcusem schimbări majore de alimentație, și am plâns două ore în mașină mâncând mult zahăr și dorindu-mi să mor mai repede”.

    Într-o situație ca a ei, e normal să ai momente de deznădejde, pentru că fiecare zi este dominată de incertitudine. Acele două săptămâni în care s-a luptat să ia o decizie au fost cele mai crâncene pentru ea. În afară de soțul și de tatăl ei, care au susținut-o în dorința de a nu face chimioterapie, toți ceilalți au pus asupra ei o presiune uriașă pentru a accepta acest tip de tratament: „Au fost două spătămâni înfiorătoare, pentru că ceva din mine urla cu disperare să nu fac chimioterapie, dar toată lumea îmi spunea că trebuie să fac chimiotarepie. Mă întrebam dacă sunt eu nebună”.

    Până la urmă, decizia a venit în urma discuțiilor cu radiologul, cu care a discutat ce se poate întâmpla dacă face sau nu chimioterapie.

    „Am ales, cu mare greutate, să nu fac chimio. Când am luat, în sfârșit, decizia, m-am simțit eliberată, încrezătoare și foarte responsabilă pentru viața mea. Știam toate avantajele și dezavantajele, plusuri și minusuri, am înnebunit în cele două săptămâni dintre terminarea radioterapiei și momentul la care trebuia să încep chimioterapia, a fost oribil. Am plâns, am urlat, am plecat de acasă, m-am revoltat”.

    Tot atunci, Cosmina a avut un al doilea moment din ceea ce ea numește quantum moment, în care și-a spus că va alege să facă așa cum simte, asumându-și rezultatul, oricare va fi el. Asumându-și inclusiv riscul că poate să moară.

    „Mi-am asumat că, dacă e să mor, nu voi da vina pe nimeni. Am decis că voi trăi într-o relație cât mai sinceră și cât mai bună cu corpul meu. Au fost momente în care lumea, societatea, a încercat să mă facă să mă îndoiesc de alegerile mele, dar în sufletul meu am simțit că e pace. Adică nu am luat decizia că nu fac chimio și apoi să mă întorc la un stil de viață în care să nu am grijă de mine. De atunci, lucrez la asta. Am avut hopuri, dar am continuat”, spune ea.

    În dimineața zilei în care trebuia să se ducă la prima ședință de chimioterapie, s-a dus și i-a spus medicului oncolog că nu va face tratamentul.

    Un stil de viață mai conștient. Alimentația

    În paralel cu procedurile medicale, după ce a aflat că are cancer, Cosmina a ales să-și schimbe stilul de viață. La 13 august, când a primit rezultatul biopsiei și s-a confirmat că are cancer, s-a întâlnit cu două prietene, Ana și Raluca, cărora le-a dat vestea. Întâmplător, Ana era deja vegană și tocmai se certificase ca health coach la un institut din SUA. Prin urmare, știa o mulțime de lucruri despre superalimente și despre ce alimente sunt inflamatorii pentru organism, ba chiar avea și un site prin intermediul căruia vindea superalimente.

    „Ana a știut exact ce să-mi spună, și anume că trebuie să renunț la tot ce este inflamator pentru corp – adică zahăr, carne, lactate, ouă, cafea, gluten, tot ce este procesat. Atunci am mâncat pentru prima dată mâncare vegană și nu mi-a plăcut deloc. M-a deprimat și mai tare, m-am gândit că, dacă așa o să mănânc toată viața, this sucks! Dar, totodată, partea aia a mea lucidă a zis: da, frățică, dar ai zis că vrei să supraviețuiești! Încă nu avusesem momentul ăla de pe patul de spital”, povestește Cosmina.

    Așa că din acea zi de 13 august și-a schimbat alimentația și stilul de viață. Cum a fost? O întreagă călătorie: „Imediat am ajuns în tot felul de stări, că eram dependentă de zahăr și nu știam asta. Ana a fost primul om care a început să-mi arate că eu am un rol în cum arată și cum se simte corpul meu. Am fost cu ea și mi-a pus în brațe pudră de baobab, chlorella (n.r. – un tip de alge), reishi (n.r. – tip de ciupercă despre care se știe că are proprietăți antiinflamatorii), maitake (n.r. – un alt tip de ciupercă ce are rol antitumoral), semințe de chia. Eu habar nu aveam. Am ajuns acasă și am umplut blatul de bucătărie cu tot felul de superfoods cu care nu știam ce să fac. Și îmi spunea să beau lapte de migdale, iar eu, în capul meu, nu înțelegeam cum e posibil să existe lapte de migdale. La nivelul ăla eram când am început să învăț despre nutriție”.

    Alegerea unui tip de alimentație preponderent vegan nu a fost ușor de menținut. Pe durata radioterapiei, medicul radiolog i-a spus că o alimentație cu prea mulți antioxidanți și clorofilă poate interfera cu tratamentul. „În perioada de radioterapiei i-am spus radioterapeutului meu că o să mă țin de alimentația mea. El mi-a spus că înțelege, dar că vrea să mă asigur că nu consum prea mulți antioxidanți în perioada radioterapiei și încă o lună după, pentru că, altfel, degeaba fac tratamentul. Am negociat cu el și mi-a spus să rămân la un smoothie de 250 de mililitri pe zi – că eu atunci beam cam trei-patru –, iar restul de vegetale să le mănânc în formă integrală, nu pasate”.

    Apoi, când s-a pus problema chimioterapiei, cei din jur îi spuneau să consume alimente precum lapte și ouă, ca să-și întărească organismul și a face față chimioterapiei, dar ea considera că aceste alimente sunt prea inflamatorii pentru corp.

    Tot atunci, prietenele ei Ana și Raluca i-au cumpărat cărțile lui Kris Carr, care a fost diagnosticată cu un cancer rar, de progresie lentă, inoperabil și pentru care nu există tratament, împreună cu metastaze pulmonare.

    „La momentul respectiv, Kris Carr trăia de 11 ani. Când am aflat povestea ei, am zis că, dacă fata asta trăiește cu cancer, înseamnă că nu e dracul atât de negru și că e ceva de înțeles despre cancer la care vreau să ajung”, spune Cosmina.

    Până în decembrie 2013, a fost 90% raw vegană și consuma în mare parte alimente verzi, plus puțin pește. Spune că acest regim alimentar nu funcționa pentru metabolismul ei, pentru că nu asimila. Din mai 2014, a început să lucreze la digestie și absorbția nutrienților, pentru că era foarte slabă în continuare. A aflat aceste lucruri în timp, cercetând și experimentând.

    Treptat, a început să introducă oul. Apoi a început să mănânce foarte rar, pe lângă pește și ouă, brânză. De sărbători mânca relativ normal, adică inclusiv carne, dar cu multă verdeață.

    Acum, la șapte ani de la diagnostic, Cosmina are o alimentație echilibrată care include atât proteine vegetale, cât și animale, dar a eliminat alimentele care sunt inflamatorii pentru ea, cum ar fi cartofii, pastele, lactatele și, pe cât posibil, zahărul.

    Sănătatea emoțională

    A lucrat enorm și pe partea de sănătate emoțională, despre care spune că e foarte importantă. A testat și terapii neconvenționale, cum ar fi reiki.

    În activitatea profesională, a încercat să lucreze mai organizat, în așa fel încât să nu mai ajungă în starea de epuizare. „Este capcana asta, că îmi place foarte mult ce fac. Îți place foarte mult ce faci și, la un moment dat, te pierzi cu totul. În capacana asta – dacă nu sunt atentă și dacă nu aplic tot ce am învățat de la cancer – pot să cad și acum, pentru că din nou îmi place foarte mult ce fac”, spune ea.

    De aceea, încearcă să își organizeze programul de zi cu zi în așa fel încât să includă și momente sau perioade de respiro. Dacă are zile sau perioade mai aglomerate, are grijă ca acestea să fie urmate de clipe de relaxare și de timp în care să aibă grijă de ea.

    Acum, include în programul ei și momente de relaxare și contemplare, care să îi sprijine sănătatea emoțională.

    „Acum, când spun că am calendarul full, înseamnă că includ și perioade pentru mine, de introspecție, de contemplare, de sport, de mâncat. Acum, toate astea sunt incluse în programul meu, ori înainte erau pe apucate”.

    O întreb pe Cosmina ce i-a făcut cel mai bine dintre toate acestea. Spune că toate, dar că sănătatea emoțională e cea mai importantă: „Partea de emoțional, care este foarte greu de lucrat. Emoționalul este esențial. Nimic nu te omoară mai tare ca depresia. M-au mai ajutat alimentația, somnul, sportul și relaxarea”.

    La terapeut a mers doar de câteva ori, pe durata radioterapiei. Ulterior, a lucrat singură cu emoțiile și trăirile ei. A citit și a încercat să afle cât mai multe despre ea și din discuțiile cu alți oameni.

    Când o greutate nu vine singură. Și tatăl ei a făcut cancer

    La un an după ea, tatăl ei, medic în Alexandria, a aflat că are cancer de colon. A fost diagnosticat în 2014, iar în 2015, când a avut a doua intervenție chirurgicală, cea pentru metastazele hepatice, i s-au mai dat de trăit trei luni. Chiar dacă pe Cosmina a susținut-o în decizia a de a nu face chimioterapie, el a ales să urmeze acest tratament și a mai trăit, astfel, din 2015 până în 2017.

    Pentru Cosmina, parcursul bolii tatălui ei a fost devastator. Atunci a înțeles, cu adevărat, că moartea prin cancer este una chinuitoare.

    „Tati a fost la pat din octombrie 2016, când a intrat în cașexie (n.r. –  stare generală proastă a organismului care se manifestă prin tulburarea funcțiilor organismului, prin slăbire și anemie extremă). În două zile a slăbit 10 kilograme. Dacă oamenii ar înțelege ce înseamnă cancer în stadiu terminal, nu li s-ar mai părea nimic greu de făcut. Nici să bei nu știu ce suc, nici să faci nu știu ce tratament, nici să dormi, nici să faci sport, nici să faci chestiile astea de prevenție. Dacă ai putea să vezi efectiv etapele prin care trece un pacient în stadiu terminal. Când vezi că ți se topește omul drag lent și că nu ai ce să-i mai faci. Când intri în cașexie, este punctul în care cancerul a preluat terenul. Ăla e punctul de no return (n.r. – nu mai există cale de întoarcere), care la unii e foarte brusc, de o săptămână-două, iar la alții poate să dureze și un an de zile”, povestește Cosmina.

    Crede că boala aceasta blamată de mulți e despre înțelegere. Despre înțelegerea și îndeplinirea nevoilor. A nevoilor corpului tău și a emoțiilor tale: „Eu cred că fiecare, în parte, are povestea lui de cancer. Dacă începi și lucrezi la conștientizare, începi să îți dai seama că rolul cancerului este să te ajute să înțelegi mai bine. Să-ți înțelegi mai bine propriile greșeli, pe cele ale părinților, ale celor din familie, pentru că e o boală de genă”.

    Partenerul de viață. „Ani mai târziu am înțeles cât de greu i-a fost soțului meu”

    Cosmina nu-și mai amintește cum a reacționat soțul ei la auzul cuvântului „cancer”, atunci când l-a sunat din mașină, din fața clinicii unde primise diagnosticul imagistic. Știe însă ce a urmat, știe că pentru el, ca partener al ei de viață, a fost extrem de greu, știe că i-a testat, fără să-și dea seama, limitele, și știe că el a fost alături de ea mereu, necondiționat.

    „Soțul meu e foarte sensibil, bun și blând. El a fost unul dintre stâlpi în toată perioada asta. A fost omul care mi-a spus mereu tot ce nu voiam să aud și, totodată, omul care m-a încurajat în tot ce am vrut să fac. Mi-a spus unde greșeam și, pentru că știam că-mi vrea binele, de cele mai multe ori l-am ascultat. Dar, mult timp, lucrurile pe care mi le spunea au fost dureroase, pentru că mult timp am stat în starea de victimă. Și, când ești în starea de victimă, e foarte greu să vezi alte abordări”.

    Cosmina și soțul ei.

    Cosmina știe acum că, din cauza bolii, a fost, de multe ori, dificilă. A ajuns la concluzia că psihologia cancerului e foarte interesantă pentru că, în primul rând, scoate ce e mai urât din om, părțile lui cele mai întunecate: „Cancerul îți arată unde ai greșit. El adună ce e mai urât în tine, scoate toți demonii. Și, automat, unii membri ai familiei au de suferit. Soțul meu a trebuit – până am început eu să lucrez cu mine – să accepte faptul că m-am revoltat împotriva lui, din cauza faptului că eram în starea de victimă. Deși aveam nevoie de el și deși tot la el mă duceam să mă îmbrățișeze. El a văzut toate etapele mele cele mai urâte, toate disperările mele. Și, în continuare, a ales să rămână cu mine în ciuda tuturor demonilor și, mai mult decât atât, a ales să ne ajutăm reciproc, să creștem și să îmblânzim demonii ăștia”.

    Nu de puține ori, Cosmina l-a respins pe soțul ei. Fiind în starea de victimă, avea impresia că el nu o înțelege. În sinea ei, se temea că o să moară și că viața lui va continua fără ea.

    „L-am respins de multe ori pe soțul meu. Ne certam, pentru că aveam senzația că nu mă înțelege, că nu e la fel de disperat ca mine că e posibil să mor. Și abia ani mai târziu am înțeles cât de greu i-a fost. Târziu am înțeles că el nu știa cum să fie cu mine, pentru că trebuia să fie tare, iar eu credeam că lui nu-i pasă. Ani mai târziu am vorbit despre asta sincer și am fost și eu în stare să-l ascult fără să cred că n-a însemnat mare lucru pentru el”.

    Cosmina n-a înțeles cu adevărat cât de grea e întâlnirea cu cancerul pentru aparținători, adică pentru familia sau apropiații persoanelor cu cancer, decât când a trecut ea însăși prin boala tatălui ei. „Atunci mi-am dat seama cum e când nu știi ce să zici, pentru că, deși tatăl meu avea tot cancer, era diferit. El avea altă poveste de viață, alte emoții, alte abordări, altă mentalitate – altă poveste, pur și simplu. Povestea mea nu prea făcea sens pentru el. Și te uiți cum, de multe ori, ești neputincios. Și așa am ajuns să-l înțeleg și pe soțul meu, și pe mama mea, și pe sora mea”.

    „Fiica mea înțelege foarte bine ce înseamnă cancerul. Și cu viață, și cu moarte”

    Când Cosmina a aflat că are cancer, fiica ei – pe care o cheamă tot Cosmina – avea trei ani. Atunci, Cosmina-mama a decis că va fi sinceră și deschisă cu Cosmina-fiica, într-un limbaj adaptat vârstei ei și cu multă blândețe. Cosmina i-a explicat fiicei ei că trece printr-o perioadă complicată.

    „Întotdeauna am avut o relație destul de deschisă cu fiica mea. Nu i-am spus nimic despre moarte, dar i-am spus că am o chestie. Nu a fost neapărat o discuție, ci am vorbit cât am putut de sincer și de casual (n.r. – degajat) despre asta, ca să nu pară ceva grav. Chirurgul mi-a spus, înainte de mastectomie, că fiica mea s-a dus la el și i-a zis: Domnule doctor, să aveți grijă de țiți a lui mami! A înțeles chestii, ea a făcut parte din tot procesul, am implicat-o”.

    Pe durata operațiilor și a tratamentului, fiica ei a stat acasă. Nu a mers la bunici mai mult decât în mod normal. Cosmina nu a vrut să o țină departe de ea și de boală. Nu știa cât mai are de trăit și, prin urmare, voia să absoarbă fiecare zi petrecută cu fiica ei: „Au fost dăți când se mai ducea la bunici, dar ca orice copil, nu o trimiteam cu scopul de a o ține deoparte. Nici nu voiam să plece, eu nici nu știam cât urmează să mai trăiesc, nu voiam să o dau nicăieri”.

    Asta nu înseamnă că lucrurile au fost line în acea perioadă. Cosmina avea de gestionat o mulțime de lucruri, de la boală și dorința disperată de a trăi, până la relația cu soțul și fiica ei, fiecare cu nevoi diferite.

    „Am avut o perioadă în care am fost destul de toxică pentru fiica mea, până m-am stabilizat, pentru că mă vedea cu diverse stări, de furii, de revoltă, de depresie. Toate lucrurile astea generate de diagnostic și de incertitudine îți dau o doză de disperare. Că nu știi care e decizia bună, ai vrea ca rezultatele să se întâmple acum, nu ai răbdare să treacă timpul pentru că, normal, nu știi cât timp ai la dispoziție. Este tot timpul o luptă care vine din dorința de supraviețuire”.

    „A avut un șoc atunci când trebuia să încep chimioterapia și m-am tuns scurt. Și atunci i-am făcut o poveste, cum că m-am întâlnit cu Moșul și că, dacă eu mă tund, ea o să primească niște cadouri mișto. O minciună de genul ăsta. Cam așa am abordat bucățica asta”, povestește Cosmina.

    Mai târziu, când Cosmina a început să țină seminarii despre cancer prin țară, ea, împreună cu soțul și fiica ei, se urcau în mașină și plecau toți trei: „A mers cu noi peste tot pe unde aveam seminarii. Acum înțelege foarte bine ce înseamnă cancerul, și cu viață, și cu moarte, și cu tot. Am încercat, pe cât posibil, să îi spun că mami va face tot ce ține de ea ca să fie bine și că, deși nu avem o certitudine, noi facem ce putem”.

    Fiica ei are acum 10 ani. Și, spune Cosmina, are o capacitate de înțelegere foarte complexă. O profunzime care îi vine firesc, ca membru al unei familii în care cancerul face parte din viața de zi cu zi.

    „A maturizat-o foarte mult. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar am ajuns într-un punct în care suntem ok ca familie. Inclusiv când ne certăm, trecem altfel prin certuri și de fiecare dată creștem și ne apropiem. Mie îmi place foarte mult de noi”.

    A refuzat reconstrucția de sân

    La momentul mastectomiei, Cosmina a discutat cu medicul ei chirurg și despre reconstrucția sânului. Planul inițial era că o va face, dar nu atunci, pe loc, ci după ce aveau garanția că se va reface cu totul după mastectomie.

    „Cezar Stroescu nu a vrut să îmi facă reconstrucție în timpul operației de mastectomie, mergea pe principiul: să ne asigurăm că ești ok, că supraviețuiești, că nu creăm inflamație în zona respectivă, că e totul vindecat, că am scos totul, că te-ai radiotratat. Toate lucrurile astea au făcut sens pentru mine, așa că am ales să-l ascult”, spune ea.

    Urma ca operația de reconstrucție a sânului să aibă loc peste un an. Dar, pe măsură ce au trecut lunile, Cosmina a început să se preocupe tot mai mult de latura ei emoțională și de acceptarea de sine.

    „Am decis că nu voi face reconstrucția și că, dacă e să vorbesc despre acceptare, despre a te accepta așa, mutilat, cum ești după cancer, trebuie să fiu așa cum sunt. Nu hai că eu mi-am pus un sân și e important ca voi să vă acceptați! Am vrut să lucrez la acceptare de sine, la acceptarea întregii povești și să lucrez cu toată trauma pe care ți-o produce cancerul. Mi-am promis că, dacă o să primesc timp, o să lucrez să ajung din nou feminină, exact așa cum am rămas, fără un sân”.

    Unul dintre motivele pentru care a ales să nu facă operația de reconstrucție este că a vrut să fie sinceră cu sine, să treacă prin și să depășească trauma de a pierde un sân. „Știam că, și dacă aș fi făcut reconstrucție, tot nu era sânul meu. Nu ai un membru din tine, ți se poate pune ceva în loc, dar nu e al tău. E important cum te simți tu cu tine, nu cum te simți în cele câteva momente cât te vede cineva și zice da, măi, hai că e ok.

    „Mi-a fost foarte greu să mă simt din nou feminină”

    Când s-a văzut pentru prima dată fără bandaj a fost greu. „Plângi. Mult”, spune Cosmina. Apoi îmi arată cicatricea care marchează locul în care a fost sânul ei stâng. O urmă delicată, care pe pieptul unui bărbat nu ar însemna nimic, pe pieptul unei femei poate avea efecte devastatoare.  

    „Mi-a fost foarte greu cu feminitatea, mi-a fost foarte greu să mă simt din nou feminină. Eram foarte slabă, nu mai aveam nici păr, rămăsesem și fără un sân, eram vai de capul meu. Libidoul îmi scăzuse, chestia asta îmi dădea tot felul de stări, mă certam cu soțul meu, aveam niște așteptări de la el pentru că eram în poziția de victimă din care nu știam cum să ies”.

    La un an după mastectomie, când de-abia începuse să se obișnuiască cu gândul că nu mai are un sân, a căzut și a avut o fractură de col femural, așa că patru luni de zile a mers cu cadru, apoi, pentru că i se atrofiase musculatura piciorului, a trebuit să învețe din nou să meargă. A fost un moment în care libidoul ei a intrat iar în picaj.

    „Mă uitam la poze vechi cu mine și încercam să mimez starea mea din trecut, pentru că nu-mi venea să mă îmbrac în niciun fel, îmi venea să mă îmbrac oribil, eram nearanjată, nu mă simțeam în niciun fel pe interior. Mi-era foarte greu să port sutien, bustieră”.

    Cosmina și-a asumat în totalitate transformările venite odată cu boala, inclusiv a nu mai avea un sân.

    Acum, Cosmina poartă bustieră cu burete sau proteză de silicon, inclusiv când merge la plajă. Abia către finalul lui 2016, la trei ani de la diagnosticare, a început să reintre în contact cu propria feminitate: „Feminitatea a fost, pentru mine, o piatră de încercare, pe care am cucerit-o. Mi-am propus nu doar că voi supraviețui cancerului, ci că voi înflori după cancer. Și că nu numai că voi accepta că nu mai am un sân, ci că feminitatea mea, sexualitatea și senzualitatea, vor fi mult mai mișto, în ciuda faptului că nu am un sân”.

    Dincolo de luptele care se dădeau în interiorul ei, nu de puține ori a întâmpinat critici din exterior. Pentru că s-a expus și a decis să vorbească liber și asumat despre problemele cu care te confrunți când treci prin cancer la sân, a fost uneori ținta bullying-ului. „Au fost diverși care mi-au scris să mă întrebe dacă mai fac sex, dacă mai îndrăznesc să mai fac sex. Mi-a scris cineva pe Instagram că nu înțelege cum mai am tupeul să port fustă scurtă sau chestii sexy, când e clar că am fost o păcătoasă, de am rămas fără un sân”.

    Viața de cuplu. „Feminitate, libido, sex? Nu existau. Tu, mai întâi, trebuie să supraviețuiești”

    Feminitatea și intimitatea dintr-un cuplu sunt într-o strânsă legătură. Dacă pui, peste acestea, și teama că nu știi pentru cât timp vei reuși să ții boala la distanță, reiese un blocaj emoțional puternic. Prin mai-iulie 2014, când a început să conștientizeze că era în gaură și că vrea să fac ceva pentru viața de cuplu, Cosmina și soțul ei au încercat terapia.

    A nimerit la o terapeută cu care nu a făcut click, așa că nici terapia nu a ajutat: „Pe mine nu m-a ajutat deloc terapia, pentru că terapeuta nu înțelegea. Femeia aia nu înțelegea despre ce este vorba în propoziție, pentru că nu înțelegea trauma mea pe partea de feminitate”.

    Nu s-a lăsat, deși a fost o perioadă foarte complicată pentru ea și soțul ei, ca parteneri de cuplu.

    „Feminitate, libido, sex? Nu existau. Tu, mai întâi, trebuie să supraviețuiești. A fost foarte greu, pentru că eu nu aveam libido. Anxietatea și depresia nu sunt compatibile cu sexualitatea și libidoul. Și, atunci, trebuie să mergi pe principiul fake it until you make it (n.r. – prefă-te până reușești), pentru că organismul tău nu generează această chimie. Asta înseamnă să te comporți ca și cum ai avea libido și ai vrea să flirtezi, deși tu nu simți deloc chestia asta, până când corpul începe să producă din nou hormonii respectivi pe care tu, în acele momente, nu îi ai. Știa și soțul meu, că asta era situația, dar după câteva luni a început să fie ok din nou”.

    Cosmina a fost determinată să rezolve problemele de cuplu, așa că a fost dispusă să încerce orice. Inclusiv tehnici de tantra.

    Mi-am dorit mult să îmi rezolv problemele legate de feminitate, pentru că îl iubesc pe soțul meu foarte mult. El și fiica mea sunt totul pentru mine. Anul ăsta facem 11 ani de relație și 10 ani de căsnicie. Mi-am dorit să fiu cât mai echilibrată, ca viața noastră să fie cât mai tihnită și frumos de trăit”, spune Cosmina și se emoționează.

    O întreb pe Cosmina dacă și-au dorit un al doilea copil. Îmi spune că asta e o poveste care încă o afectează. Discuția despre un al doilea copil a fost pe masă tot timpul, în toți anii care s-au scurs de a la diagnostic și până acum. Abia recent – cu două săptămâni înainte de întâlnirea noastră – au decis că e mai sigur pentru ea să nu aibă o a doua sarcină.

    „Amândoi ne-am dorit foarte mult doi copii. Unul dintre motivele pentru care nu am vrut să fac chimioterapie a fost că voiam un al doilea copil foarte repede. Apoi am avut fractura de șold, a murit tatăl meu, iar mai târziu am avut o discuție cu radioterapeutul care mi-a zis că ar fi mai bine pentru mine să aștept cinci ani de la diagnostic. Îmi spunea asta pe baza observațiilor lui, că erau mai multe paciente care aleseseră să facă un copil mai repede și na, să treci prin altă dereglare hormonală nu e foarte înțelept. Ceasul meu biologic de foarte multe ori a vrut copil. Mi-am dorit în secret să se întâmple o magie. N-a fost să fie. Am avut multe discuții, dacă să adoptăm, toate discuțiile. În final, am decis că vom rămâne în formula aceasta de trei. L-am luat pe Hans, câinele. Soțul meu a zis că cel mai important e ca eu să rămân în viață, că am trecut prin multe, am ajuns în sfârșit la o anumită doză de stabilitate și că e mai bine să ne bucurăm de ea. Și face sens. O să treacă și asta”, spune Cosmina și îi dau lacrimile.

    Emoții la toate verificările periodice. „Acum sunt declarată în remisie”

    De la terminarea radioterapiei, în primul an, Cosmina a făcut ecografie de sân la fiecare trei luni. Apoi, a făcut la șase luni, până în 2019. Alte investigații pentru urmărirea stării ei de sănătate înseamnă Computer Tomograf (CT) și Rezonanță Magnetică Nucleară (RMN), analize de sânge și markeri tumorali.

    „Acum îmi fac cam la șase luni analizele de sânge și markerii tumorali, CT și RMN le fac o dată pe an, iar eco de sân acum urmează să fac o dată pe an, înainte le făceam la șase luni”.

    „Ai emoții când le faci?”, o întreb. „De fiecare dată!”, spune. Cosmina știe, din proprie experiență, că oamenii din jur care nu au fost vreodată diagnosticți cu cancer uită de gravitatea bolii, pe măsură ce timpul trece. Și te iau de bun, de om normal. Tu, ca om o dată diagnosticat cu cancer, rămâi mereu un om diagnosticat cu cancer, chiar dacă nu te plângi în legătură cu asta și nu le reamintești mereu celorlalți toate fricile tale.

    Cu cât trece timpul, ceilalți uită și pentru ei devine ceva nesemnificativ că ți-ai făcut CT, RMN și că ești ok și de data asta. Pentru ei, devine de la sine înțeles că tu ești bine și că vei fi bine în continuare și au impresia că aceste analize sunt unele de rutină. Dar, spune Cosmina, pe interior nu se simte deloc așa. Fiecare persoană care a trecut printr-un cancer nu uită și nu devine atât de relaxată în legătură cu boala, încât să minimizeze importanța analizelor de rutină. De fiecare dată, ți-e frică.

    Acum, vorbește deschis despre cancer în fața altor oameni, dar are emoții la fiecare verificare periodică a stării ei de sănătate.

    Cu cât trece timpul, cu cât trec anii de la diagnosticare, cu atât miza e mai mare. Una e să mori atunci, când ești aproape de diagnostic – atunci nu prea știi de capul tău, ce s-a întâmplat -, alta este să fi trecut timp de la diagnosticare, și tu să fii conștient de ceea ce faci ca să trăiești. Miza e cu atât mai mare cu fiecare an care trece. Fiecare verificare a sănătății e și mai grea cu fiecare an care trece, pentru că îmi doresc și mai mult să rămân bine, ca să pot să mă bucur de ceea ce am construit în toți anii ăștia și de ceea ce mi-am promis mie atunci, pe patul de spital, că voi face. De-asta mi-e frică de fiecare dată când îmi fac analizele”.

    Cosmina e, acum, declarată în remisie. De cancer nu poți fi considerat vindecat, spune ea: „Nu te poți vindeca niciodată de cancer, pentru că la tine se poate întoarce oricând”.

    Cum a devenit o inspirație pentru alte femei cu cancer la sân

    În timpul discuției noastre dintr-o zi cu soare, Cosmina inserează, din când în când, cuvinte de recunoștință față de această boală care chinuie trupuri și suflete. „Iubesc cancerul. Am avut și norocul să am sau să câștig mai mult timp ca să pot să-nțeleg lucrurile astea”. O frază asupra căreia tot revine din când în când și care, pentru mulți, e de neconceput. N-ai mulțumi vreodată unei boli atât de dure și, în niciun caz, n-ai spune că o iubești.

    Cum poate să spună așa ceva? E recunoscătoare pentru că, în urma experienței ei cu cancerul, a învățat să aprecieze mai mult viața, cu toate lucrurile mărunte de zi cu zi. Oamenii, aerul pe care îl respiră, natura, timpul, corpul ei. Spune că, înainte, se raporta greșit la viață. Trăgea de ea și de corpul ei fără să realizeze cât de greșit trăiește. Spune că poate Dumnezeu sau poate că cineva care e mult mai înțelept decât ea a tot încercat să o scoată de pe tușă din ritmul ei de viață workaholic și epuizant.

    Atunci, când stătea pe patul de spital în urma mastectomiei, și-a promis că își va trăi viața apreciindu-se pe sine și apreciind momentul prezent. Și și-a mai promis că, dacă va trăi, va încerca să-i ajute și pe alții.

    Acum, Cosmina este președinta Asociației Imunis, pe care a înființat-o împreună cu alte două femei. Cum a ajuns aici? „Mai întâi a trebuit să învăț eu să supraviețuiesc”, spune Cosmina.

    Primul pas a fost după ce a terminat radioterapia. Atunci, a început să facă voluntariat la Little People, un ONG pentru sprijinul copiilor cu cancer. În timp, și-a dat seama că nu e pentru ea, pentru că se implica foarte mult și că, fiind la rândul ei bolnavă de cancer, experiența o consuma foarte mult. Totuși, a făcut aproape un an voluntariat.

    La șase luni de la mastectomie, Cosmina s-a întors la jobul ei din compania multinațională. A mai lucrat acolo o perioadă, cu întreruperi, până în mai 2015.

    În 2014 însă, a fost nevoită să stea din nou acasă, din cauza unei fracturi la șold. Atunci s-a apucat să scrie niște texte, în ideea de a-și face un site pentru bolnavi de cancer. Site-ul nu a mai apărut, dar Cosmina a creat, în același scop, o pagină de Facebook pe care a lansat-o în martie 2015, sub sloganul „Let cancer heal you” (Lasă cancerul să te vindece).

    Treptat, și-a luat certificare ca tehnician nutriționist și a lucrat, o perioadă, cu paciente ale clinicii Donna. Tot din 2014, a început să țină seminarii legate de prevenție și de ceea ce învățase ea din experiența cu cancerul. Mai întâi, a ținut seminarii în București. A luat-o treptat. La început, le vorbea femeilor despre prevenție sau despre experiența ei cu cancerul, fără să intre în subiecte care o depășeau, cum ar fi chimioterapia, pe care nu a experimentat-o pe pielea ei.

    În timp, a citit mult și a făcut tot felul de cursuri: de nutrigenomică (despre modul în care produsele alimentare afectează funcţionarea genelor), de endocrinologie, mindfulness și un curs de navigator de pacienți, care i-a permis, ulterior, să abordeze și teme ca radio și chimioterapia.

    Din 2015, lucrurile au început să devină mai oficiale și paciente cu cancer la sân din toată țara au început să-i ceară să țină seminarii în orașele lor. Prin urmare, Cosmina, împreună cu soțul și fiica lor, se urcau în mașină și, pe banii lor, mergeau în orașe diferite unde ea le vorbea acestor femei.

    Își plăteau din banii lor cheltuielile cu drumul și cazarea, iar pentru găsirea unor spații gratuite în care să țină seminariile, Cosmina apela la abilitățile ei de organizator de evenimente.

    Ne urcam în mașină toți trei și ne duceam. Și mă foloseam de abilitățile dobândite înainte, ca organizator de evenimente, ca să pot să găsesc locații fără bani. Dar deplasarea, cazările, ni le plăteam noi. De-asta zic că soțul meu mi-a fost ca un stâlp. Nu mi-a zis niciodată nu. A mers cu mine și a făcut cu mine și taberele, și tot. La prima tabără – de prevenție, dar și cu pacienți cu cancer – am muncit de am rupt amândoi, că nu mai făcusem în viața noatră o tabără. Am muncit amândoi de n-am apucat nici să ne spălăm pe dinți. El și mama mea au fost alături de mine necondiționat. Eu veneam cu ideea, o discutam, o negociam, și apoi aveam sprijinul lor”. În tot acest timp, soțul ei  lucrat. A avut un job normal.

    Și așa au decurs lucrurile în 2015, 2016 și 2017, până când cineva a venit cu ideea de a înființa o asociație. În 2016, înpreună cu două prietene, a depus actele pentru înființarea unei asociații, iar Imunis a devenit oficială în 2017. De la înființare și până la găsirea unor finanțări a mai durat însă destul.

    „Mi-a explicat cineva că e mișto ce fac, dar că, dacă vreau să fac și mai multe lucruri și să dezvolt, trebuie să fac o asociație. Habar nu aveam cum se face o asociație, lucrurile au venit din aproape în aproape. Am început să fac proiecte așa cum le vedeam eu. Am avut Școala pentru pacienți, pe care am început-o în 2016, când nici nu făcusem asociația. Apoi, fetele care au făcut școala, au zis că, după o lună, ele rămân ale nimănui? Așa a apărut Grupul suport. Acum am mai multe tipuri de grup suport. Fie au diverse teme, fie aduc diverși invitați, dar sunt și grupuri în care doar ne întâlnim noi și discutăm de-ale noastre, de-ale pacienților, emoțional vorbesc. Tabăra pe care o fac se numește Immunity Retreat și o fac în fiecare primăvară, de două ori. Nu le fac pe business, le fac ca să pot să interacționez cu comunitatea mea. Fiecare proiect pe care l-am lansat – cum a fost campania Feminitate după cancer – fie era generat din experiența mea, fie din niște nevoi pe care le identificam de la pacienți. Însă întotdeauna te oprește finanțarea, că ai nevoie de bani ca să poți să dezvolți proiecte”, spune Cosmina.

    Faptul că acum vorbește cu oameni din toată țara despre cancer a responsabilizat-o enorm. E ca și cum nu are în grijă doar viața ei și starea familiei ei, ci se simte responsabilă și pentru starea celor cu care discută.

    Cosmina (stânga) a inițiat și a promovat, de-a lungul timpului, mai multe campanii de informare legate de cancerul de sân.

    Cosmina își dă seama că, acum, ea reprezintă pentru multe femei inspirația pe care ea a găsit-o, la început, la femei de peste hotare.

    „Mulți se gândesc că, dacă Cosmina face treaba asta și ei îi e bine, înseamnă că e bine. Iar asta nu e ceva ușor, e o responsabilitate foarte mare. Câteodată mă gândesc că, dacă mor, din diverse lucruri pe care le fac eu, pe plan emoțional, și nu apuc să le spun celor din grup suport, mă gândesc că ele ar putea să aibă un șoc. Eu nu pot să am garanția că o să trăiesc sau cât o să trăiesc și mă simt foarte responsabilă față de pacientele cu care vorbesc, pentru că văd ce au însemnat pentru mine femei precum Kris Carr”.

    Cum e să ai 27 de ani și să afli că ai cancer

    Nu pot nici să-mi imaginez, dar totuși o întreb. „Cum e să ai 27 de ani și să afli că ai cancer, Cosmina?”.

    „Nu e ușor. Nu e ușor, e un examen foarte greu de dat. Și e un examen pe termen lung. Dar eu sunt mândră de Cosmina de atunci și sunt foarte ok cu toate deciziile pe care le-a luat și cu toate lucrurile pentru care a luptat – și a luptat foarte mult!”.

    Cosmina se uită în urmă, la femeia care era acum șapte ani, apoi se uită la ea cea de-acum. Se uită la ea și își spune că s-a descurcat foarte bine. E recunoscătoare pentru experiența prin care a trecut, chiar dacă o doare enorm în continuare, chiar dacă unele zile o dor acum mai mult decât atunci, pentru că acum e conștientă de cât de multe a învățat și a câștigat în ultimii ani.

    E recunoscătoare pentru familia ei, dar și pentru toți oamenii care i-au fost în preajmă. Unii i-au fost alături ca prieteni, unii au donat sau au strâns bani ca ea să poată avea acces la tratament, unii i-au faciliat legături cu alți oameni, unii dintre ei sunt medicii care i-au fost alături și despre care, acum, spune că-i iubește, iar unii au fost pacienți cu cancer, cu care a lucrat, cu care a împărtășit povești, experiențe, frici, speranțe.

    Cosmina e recunoscătoare pentru toți oamenii la al căror emoțional a avut acces în tot acest timp, datorită cancerului. Da, cuvântul folosit este datorită. Nu din cauza. Cosmina a reușit cumva, nu se știe cum, să-și ia boala în propriile mâini și să o frământe până i-a ieșit un aluat mai bun. A reușit să scoată ceva bun din ceva ce părea fatal. 

    „Au fost ca niște băi de iubire. Le sunt super recunoscătoare oamenilor care au fpst lângă mine și încerc să fac ceva cât de cât bun cu supraviețuirea asta. Să nu fi fost degeaba tot efortul lor”.

    Claudia Teodorescu, medic primar Radiologie și Imagistică medicală, doctor în Științe Medicale: „Sunt destul de multe paciente tinere cu cancer de sân”

    Potrivit Claudiei Teodorescu, medic primar Radiologie și Imagistică medicală, doctor în Științe Medicale, riscul de a face cancer la sân crește odată cu vârsta. Totuși, în ultimii ani, medicul a constatat scăderea vârstei pacientelor care fac cancer de sân.

    „Statistic vorbind, media de vârstă la cancerul mamar e undeva între 55 și 60 de ani. Cred că a mai scăzut un pic, pentru că sunt destul de multe paciente tinere cu cancer de sân. Sunt și sub 30 de ani, bineînțeles, dar grupa de vârstă unde mi se pare că a crescut incidența este grupa 30-40 de ani”.

    Medicul imagist atrage atenția asupra faptul că autopalparea nu este o măsură suficientă de verificare a sânilor și recomandă ecografiile de sân începând cu vârsta de 25 de ani.

    Nu cred că autopalparea este suficientă pentru că, statistic, o pacientă poate să depisteze ceva la sân dacă are de la doi centimetri în sus. Bineînțeles că această dimensiune, de doi centimetri, este una statistică. Dacă pacienta are un sân foarte mic și nodulul respectiv este localizat foarte superficial, poate să-l depisteze și dacă are cinci milimetri. Dar, dacă este depistat când are doi centimetri, doi centimetri înseamnă deja mult. De aceea, nu cred că autopalparea este suficientă. Ea este ok între controale, deci între ecografii sau între mamografii este foarte bine să-ți faci autopalpare. Sau, la fel, dacă ai 20 de ani. Dar la peste 25 de ani nu recomand ca autopalparea să fie singura metodă de examinare a sânilor, pentru că nici nu ești atât de tenace ca să faci asta atunci când trebuie, așa cum trebuie și să simți orice mică deosebire”.

    În cazul femeilor care au istoric de cancer în familie, e recomandat ca ecografiile să fie făcute chiar mai devreme de 25 de ani. Medicul mai spune că, în cazul unui istoric familial de cancer la sân, e bine să începi să-ți faci ecografie mamară cu aproximativ cinci ani mai devreme decât vârsta pe care o avea persoana din familia ta la momentul diagnosticării.

    Cât despre mamografie, această metodă de investigație începe, ca screening, la pacientele  asimptomatice care au împlinit 40 de ani.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook