În terapie, multe femei vorbesc despre bărbați care evită angajamentul, sunt inconsecvenți sau indisponibili emoțional. Deși recunosc aceste semnale, le este greu să renunțe la relație. Speră că, dacă vor avea suficientă răbdare, dacă vor iubi și vor înțelege mai mult, dacă vor renunța la o parte dintre nevoile proprii pentru relație, lucrurile se vor schimba. Dar există o diferență importantă între a înțelege de ce un partener nu ne poate oferi ceea ce avem nevoie și a accepta că, în ciuda sentimentelor, relația nu ne face bine.
Semnalele sunt clare încă de la început
De multe ori, povestea începe destul de clar. El îi spune că nu își dorește o relație. Sau că nu este pregătit. Sau că nu poate oferi mai mult. Este ambiguu, inconsecvent, indisponibil emoțional. Se apropie și se retrage. O caută când îi este dor, apoi dispare. Evită asumarea. Nu o integrează în viața lui. Semnalele există. Dar, foarte repede, ele încep să fie reinterpretate. „Cred că îi este frică.” „A fost foarte rănit.” „Nu a avut parte de iubire în copilărie.” „Are un stil de atașament evitant.” „Cred că se sperie când lucrurile devin serioase.” „Cu mine este diferit.” Și poate chiar este. Poate că toate aceste explicații sunt adevărate.
Problema psihologică apare însă atunci când înțelegerea cauzei începe să înlocuiască evaluarea realității. Pentru că faptul că înțeleg de ce un om nu poate fi disponibil emoțional nu înseamnă că el devine, prin această înțelegere, disponibil. Și aici se produce uneori o ruptură între ceea ce știm și ceea ce alegem.
Când psihicul negociază cu realitatea
Una dintre explicațiile pentru care ne este atât de greu să renunțăm la o relație care nu ne oferă ceea ce avem nevoie ține de disonanța cognitivă. Pe de o parte, avem informația: „Omul acesta nu este disponibil pentru mine.” Pe de altă parte, avem investiția emoțională: „Dar eu îl iubesc. Și simt că între noi există ceva.” Cele două realități coexistă greu. Și atunci psihicul încearcă să reducă tensiunea dintre ele. Cum? Prin explicații.
Dacă el nu mă alege pentru că nu mă iubește, durerea este una. Dacă nu mă alege pentru că îi este frică să iubească, apare speranța. Dacă se retrage pentru că nu îi pasă, realitatea este dureroasă. Dacă se retrage pentru că simte prea mult, povestea devine suportabilă. Observați diferența.
Noile studii contrazic ce credeam despre stilurile de atașament. Psihiatru: „Oamenii chiar se pot schimba”
Citește articolulComportamentul este același. Se schimbă sensul pe care i-l atribuim
Sensul pe care îl atribuim comportamentului partenerului ne permite să rămânem în relație. Asta nu înseamnă că femeia se minte conștient. De cele mai multe ori, nu este vorba despre o autoamăgire conștientă, ci despre un mecanism psihologic prin care încearcă să păstreze simultan două lucruri: atașamentul față de celălalt și imaginea de sine ca persoană iubită, importantă și aleasă.
Pentru că există situații în care „el nu poate” este mult mai ușor de suportat decât „el nu vrea”. Iar „îi este frică să mă iubească” poate fi mult mai ușor de tolerat decât „nu mă poate iubi în felul în care am nevoie”.
Fantezia reparativă
Există apoi ceea ce aș numi, într-un limbaj terapeutic, fantezia reparativă. Ideea că, dacă rămân suficient de mult, dacă iubesc suficient, dacă înțeleg suficient, dacă sunt suficient de răbdătoare, voi ajunge la partea lui profundă, vulnerabilă, pe care ceilalți nu au putut să o atingă. „Cu mine se va schimba.” Este o credință foarte puternică. Pentru că transformă relația într-o poveste despre vindecare. Eu îl văd. Eu îl înțeleg. Eu nu îl abandonez. Eu am răbdare. Iar într-o zi el va putea să primească iubirea mea.
Numai că, fără să ne dăm seama, relația devine un proiect terapeutic. Iar partenerul devine, simbolic, un om pe care încercăm să-l vindecăm prin iubire. Problema este că iubirea unei persoane nu poate face în locul ei munca psihologică pe care ea nu și-o asumă. Poți să fii un mediu sigur pentru cineva. Nu poți să-l obligi să devină disponibil. Poți să fii blândă cu rănile lui. Nu poți să le vindeci în locul lui. Poți să-l înțelegi. Nu poți să transformi în disponibilitate ceea ce el nu poate oferi. Și aici apare o întrebare terapeutică importantă: „Îl iubesc pe omul care este sau investesc în omul care cred că va deveni dacă, în sfârșit, se va vindeca?”.
Când propriile nevoi devin „prea mult”
În astfel de dinamici apare uneori un fenomen pe care îl consider foarte important: femeia începe să se îndoiască de legitimitatea propriilor nevoi. La început își dorește ceva foarte firesc. Claritate. Consecvență. Apropiere. Exclusivitate. Comunicare. Siguranță.
Apoi, pentru că celălalt nu le poate oferi, începe să creadă că problema este la ea. „Poate cer prea mult.” „Poate sunt prea disponibilă.” „Poate ar trebui să fiu mai relaxată.” „Poate îl presez.” „Poate trebuie să-i dau mai mult spațiu.” Și, încet, își ajustează nevoile în funcție de capacitatea lui relațională.
Acesta este un punct important în terapie. Pentru că uneori ceea ce pare a fi „flexibilitate” este, de fapt, auto-abandon. Nu mai întrebăm dacă relația ne satisface nevoile. Învățăm să avem din ce în ce mai puține nevoi, pentru ca relația să poată continua.
Citește șiNevoile emoționale neîmplinite pot compromite viața privată și cariera. Cum avem grijă de eleDe ce indisponibilitatea poate deveni atât de captivantă
Există un paradox în aceste relații. Cu cât primim mai puțină siguranță, cu atât putem ajunge să investim mai mult în obținerea ei. Apropierea și retragerea succesive creează un tipar de recompensă imprevizibilă: nu știi când va veni următorul mesaj, următoarea întâlnire, următorul moment de tandrețe. Și tocmai pentru că nu știi, mintea rămâne orientată către el. Așteaptă. Analizează. Anticipează. Caută indicii. Un mesaj banal poate deveni important. O întâlnire frumoasă poate căpăta statutul de „dovadă”. O perioadă de tăcere devine un puzzle.
În acest punct, ceea ce numim uneori „chimie extraordinară” poate conține foarte multă activare anxioasă. Nu înseamnă că sentimentele nu sunt reale. Sunt. Dar realitatea emoțională a unei persoane nu ne spune automat că relația este sănătoasă pentru ea. Poți iubi foarte mult un om și să fii foarte activată în relația cu el. Poți simți o atracție extraordinară și să fii într-o dinamică relațională profund nesigură. Intensitatea este o experiență. Nu este un diagnostic de compatibilitate.
Trăsături care ne atrag la partener, dar care pot deveni o problemă în cuplu
Citește articolulȘi ce se întâmplă după ce el pleacă?
Uneori, desprinderea fizică este mai ușoară decât desprinderea psihologică. Relația s-a terminat, dar psihicul continuă să lucreze la ea. „Oare îi este dor?” „Oare se va întoarce?” „Oare și-a dat seama?” „Oare a fost speriat?” „Oare cu altcineva va putea?” Și există o întrebare pe care poate nu ne place să o punem: „Mai sunt atașată de el sau de nevoia ca povestea aceasta să se termine altfel?”
Pentru că uneori nu mai așteptăm persoana. Așteptăm reparația. Să se întoarcă și să spună că a greșit. Să ne aleagă. Să confirme că am fost importante. Să demonstreze că nu am investit degeaba. În acest sens, desprinderea poate presupune și renunțarea la o fantezie: aceea că, dacă el se întoarce schimbat, toate momentele în care am așteptat, am suferit și am justificat vor primi, retrospectiv, un sens. Dar uneori vindecarea începe exact când nu mai avem nevoie ca partenerul să repare povestea pentru noi.
Nu trebuie să-l diagnosticăm ca să plecăm
Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care aș vrea să le spun cel mai clar. În cultura psihologică actuală avem tendința de a căuta explicația pentru orice comportament. „Este evitant.” „Este narcisic.” „Este traumatizat.” „Are probleme de atașament.” Și, uneori, explicația devine o formă sofisticată de a rămâne. Pentru că, dacă înțelegem suficient de bine ce se întâmplă cu el, apare impresia că putem anticipa momentul în care se va schimba. Dar nu trebuie să știm ce diagnostic are celălalt.
Nu trebuie să știm ce s-a întâmplat în copilăria lui. Nu trebuie să stabilim dacă este narcisic, evitant sau pur și simplu indisponibil. Pentru a decide dacă o relație este potrivită pentru noi, avem nevoie, în primul rând, să observăm cum ne simțim în ea și ce ne oferă relația în mod concret. Mă simt în siguranță? Pot să fiu eu? Există reciprocitate? Există consecvență? Pot să-mi exprim nevoile fără să simt că risc să pierd relația? Există disponibilitate emoțională? Există asumare? Sau cea mai mare parte a energiei mele se duce către încercarea de a înțelege, anticipa și regla comportamentul celuilalt?
Citește și„Ești bipolară – n-ai cum să te schimbi așa, dintr-o clipă în alta!” Când psihologia devine armă în cupluAvem nevoie de iubirea de sine
Poate că una dintre cele mai mature forme de iubire de sine nu este să învățăm cum să obținem ceea ce ne dorim de la cineva. Ci să putem tolera durerea de a recunoaște că nu vom obține acel lucru de la acea persoană. Să putem spune: „Îți înțeleg rănile. Nu cred că ești un om rău. Cred că între noi există sentimente. Și totuși, tu nu poți construi cu mine relația de care eu am nevoie.” Asta este o limită. Nu o pedeapsă. Nu un verdict. Și poate că aici este diferența dintre empatie și auto-abandon.
Empatia spune: „Înțeleg de ce nu poți.” Auto-abandonul spune: „Atunci voi încerca să am nevoie de mai puțin.” Iar uneori întrebarea terapeutică cea mai importantă nu este: „De ce nu mă alege el?”, ci: „De ce continui să mă aleg mai puțin pe mine pentru a rămâne disponibilă unui om care nu este disponibil pentru mine?”
Poate că de aici începe desprinderea. Nu când nu mai simțim nimic. Nu când nu ne mai este dor. Nu când devenim indiferente. Ci atunci când putem să ținem în același timp două adevăruri: „Îl iubesc.” și „Această relație nu îmi face bine, iar eu o voi încheia.”
Pentru că maturitatea emoțională nu înseamnă să nu mai iubim oamenii care nu ne pot oferi ceea ce avem nevoie. Înseamnă să nu ne mai pierdem pe noi încercând să-i transformăm în partenerii de care avem nevoie.
