Cercetările arată că legătura dintre atașamentul timpuriu și relațiile adulte este mult mai complexă decât sugerează explicațiile populare.
Teoria atașamentului încearcă să explice de ce unii oameni caută apropierea și reasigurarea atunci când se simt nesiguri, în timp ce alții se retrag și evită să depindă de cei din jur. Aceste reacții au fost asociate cu experiențele din primii ani de viață și cu felul în care părinții sau alte persoane apropiate au răspuns nevoilor copilului.
Citește șiMomentul adevărului: știi ce tip de atașament ai?Anxietatea și evitarea pot oscila de la o relație la alta
Pe rețelele de socializare, explicația a fost redusă la patru stiluri – sigur, anxios, evitant și anxios-evitant – prezentate ca tipuri de personalitate care ar putea anticipa comportamentul unei persoane în orice relație. Testele online promit să stabilească în câteva minute categoria unei persoane, iar rezultatul este folosit pentru a explica relațiile de cuplu, prieteniile, conflictele de familie sau alegerea unui partener.
Studiile din ultimii ani descriu însă o legătură mai puțin directă între experiențele din copilărie și relațiile adulte. În două dintre cele mai îndelungate cercetări de acest fel, atașamentul evaluat în primul an de viață a anticipat doar într-o mică măsură dezvoltarea emoțională ulterioară. După ce au fost luate în calcul condițiile socio-economice, corelațiile nu au depășit 0,15, potrivit analizelor publicate în revista Development and Psychopathology.
Rezultatele nu resping teoria formulată în anii 1950 de psihiatrul britanic John Bowlby, dar arată limitele interpretării sale populare. Experiențele timpurii pot influența felul în care căutăm apropierea și sprijinul, însă nu stabilesc definitiv cum vom relaționa. În multe cercetări asupra atașamentului adult, acesta este evaluat prin două dimensiuni continue, anxietatea și evitarea, iar scorurile se pot modifica în timp și de la o relație la alta.
Cum evaluează cercetătorii atașamentul
În studiile de specialitate, atașamentul este evaluat pe baza a două scoruri: anxietatea și evitarea.
Scorul de anxietate arată cât de puternice sunt teama de respingere și nesiguranța că celălalt va oferi sprijin atunci când este nevoie. Scorul de evitare măsoară disconfortul față de apropiere, intimitate și dependența emoțională. Fiecare persoană se află într-un anumit punct pe ambele scale.
Un model al atașamentului adult propus în 1991 de psihologii Kim Bartholomew și Leonard Horowitz descrie patru tipare, care pot fi înțelese și prin combinarea nivelurilor ridicate și scăzute de anxietate și evitare:
- un nivel ridicat de anxietate și unul scăzut de evitare descriu atașamentul anxios. Persoana caută frecvent confirmări și observă rapid orice schimbare în comportamentul celuilalt;
- un nivel ridicat de evitare și unul scăzut de anxietate descriu atașamentul evitant. Persoana pune mare preț pe independență și poate percepe apropierea ca pe o pierdere a autonomiei;
- scorurile ridicate pe ambele scale descriu atașamentul anxios-evitant sau temător-evitant. Persoana își dorește apropierea, dar se teme să nu fie rănită și tinde să se retragă;
- scorurile scăzute pe ambele scale descriu atașamentul securizant. Apropierea și independența nu sunt percepute ca fiind incompatibile.
Scorurile nu formează patru categorii bine delimitate, ci variază continuu de-a lungul celor două scale, iar persoanele încadrate în aceeași categorie pot avea niveluri diferite de anxietate și evitare.
O analiză publicată în 2025 în revista Current Psychology a demonstrat că evaluarea pe cele două scale păstrează mai multe informații decât împărțirea în stiluri. Categoriile continuă să fie folosite pentru că sunt mai ușor de prezentat și de analizat.
Testele online reduc însă două scoruri, fiecare cu numeroase valori posibile, la o singură etichetă.
Semnele unui stil de atașament dezorganizat în relația de cuplu
Citește articolulCât de mult contează atașamentul format în copilărie
Legătura dintre atașamentul din primii ani și relațiile de la maturitate a fost analizată în două studii de lungă durată: Minnesota Longitudinal Study of Risk and Adaptation și studiul american NICHD privind îngrijirea timpurie. Ambele au urmărit aceiași participanți timp de câțiva zeci de ani.
Planul analizelor a fost stabilit și publicat înainte de examinarea datelor. Prin această metodă, cercetătorii reduc posibilitatea de a selecta ulterior doar acele rezultate care confirmă ipoteza inițială.
În cele două grupuri, asocierile dintre atașamentul evaluat în copilăria timpurie și indicatorii dezvoltării socioemoționale ulterioare au fost slabe, cu coeficienți de corelație de aproximativ 0,10-0,15 sau mai mici. Rezultatele sugerează că atașamentul timpuriu, luat separat, are o capacitate limitată de a anticipa dezvoltarea ulterioară.
Autorii au descoperit și un rezultat pe care nu îl anticipaseră. Atașamentul din copilăria timpurie a prezis abilitățile școlare la fel de bine sau chiar mai bine decât dezvoltarea emoțională.
Citește șiChiar dacă ai avut o copilărie nefericită, poți fi un adult împlinit! Cum ajută atașamentul securizantSe poate schimba stilul de atașament?
Stilul de atașament nu rămâne neapărat același de-a lungul vieții. Un studiu publicat în Journal of Personality and Social Psychology a analizat schimbările apărute după 25 de evenimente importante, printre care căsătoria, despărțirea și pierderea unei persoane apropiate.
Aproximativ jumătate dintre cele 25 de tipuri de evenimente analizate au fost asociate cu modificări imediate ale atașamentului. Doar pentru aproximativ un sfert dintre tipurile de evenimente cercetătorii au identificat schimbări care s-au menținut în timp, la nivelul tendinței medii a participanților.
Reacțiile au variat însă mult de la o persoană la alta. Aceeași experiență i-a făcut pe unii participanți să se simtă mai siguri în relații, iar pe alții, mai anxioși sau mai distanți. Direcția schimbării a depins inclusiv de felul în care fiecare a perceput situația prin care trecuse.
Pascal Vrticka, profesor asociat de psihologie la Universitatea Essex din Marea Britanie, care studiază atașamentul de aproape două decenii, spune că teoria reprezintă una dintre cele mai bune explicații ale diferențelor dintre oameni în privința felului în care caută sprijin și apropiere.
„Vestea bună este că dovezile arată că atașamentul securizant este cel mai stabil. Ceea ce înseamnă că, odată ce devii sigur, tinzi să rămâi așa”, a explicat psihologul.
Modificările apar mai ales în etapele de tranziție. Adolescența este una dintre ele, deoarece relațiile apropiate încep să se formeze și în afara familiei. Schimbarea tiparelor persistente poate fi dificilă, iar unele persoane pot beneficia de psihoterapie.
Citește șiRolul atașamentului în relația cu copiii și de ce este esențial pentru întreaga noastră viațăStilul de atașament poate varia de la o relație la alta
O persoană nu reacționează neapărat la fel în toate relațiile. O sinteză publicată în revista Social and Personality Psychology Compass a scos la iveală că nivelurile de anxietate și evitare se pot modifica în timp și în funcție de partener. De asemenea, legătura cu experiențele din copilărie pare mai redusă decât se presupunea.
Relația în sine influențează felul în care cei doi parteneri răspund la apropiere și conflict. După o ceartă, de exemplu, unul sau ambii parteneri pot manifesta temporar mai multă anxietate sau evitare. Stilul de atașament nu depinde, așadar, numai de trăsăturile fiecăruia, ci și de dinamica dintre parteneri.
Amir Levine, psihiatru și cercetător, coautor al cărții „Attached”, publicată în 2010, propune ca atenția să se mute de la identificarea unui stil la felul în care poate fi construit sentimentul de siguranță în relații. În opinia sa, chiar și interacțiunile obișnuite pot fi de ajutor. De exemplu, un prieten care întreabă cum ți-ai petrecut weekendul, cineva care își respectă promisiunea sau o reacție caldă într-un moment dificil. Astfel de experiențe oferă treptat motive pentru ca ceilalți să fie percepuți ca disponibili și de încredere.
„Creierul monitorizează permanent micile interacțiuni. Despre asta este vorba în atașament. Este un sistem de monitorizare a siguranței”, a explicat Levine.
Psihiatrul recomandă identificarea relațiilor care oferă deja un sentiment de siguranță și folosirea lor ca punct de plecare.
Citește și„Bănuiam că mă va părăsi și chiar m-a părăsit.“ 4 situații în care punem presiune pe relație din nesiguranțăCe rămâne de dovedit
Posibilitatea de a crește sentimentul de siguranță în relații a fost analizată și experimental. O meta-analiză publicată în Personality and Social Psychology Review a reunit 120 de studii, cu aproape 19.000 de participanți. În majoritatea experimentelor, acestora li s-a cerut să își amintească sau să își imagineze o relație în care s-au simțit protejați și sprijiniți.
Exercițiile au produs efecte de intensitate moderată până la mare asupra unor reacții emoționale, cognitive și comportamentale măsurate experimental. Aceste rezultate nu demonstrează însă că stilul de atașament al participanților s-a modificat pe termen lung.
Experimentele au urmărit însă reacții de scurtă durată, în condiții controlate. Nu se știe încă dacă aceste schimbări se mențin sau dacă influențează relațiile din viața de zi cu zi.
Terapia poate ajuta la modificarea tiparelor de atașament, dar relația cu terapeutul se poate forma mai greu tocmai în cazul persoanelor cu niveluri ridicate de anxietate sau evitare. Aceasta este concluzia unei meta-analize publicate în Psychotherapy Research, care a inclus 33 de studii. Asocierea observată a fost însă redusă, astfel că anxietatea sau evitarea nu împiedică formarea unei relații terapeutice bune.
De ce nu e indicat să punem etichete
Pascal Vrticka consideră util faptul că teoria atașamentului a devenit cunoscută publicului larg, dar avertizează că multe dintre interpretările populare sunt depășite, se bazează pe informații eronate și pot ajunge să le facă rău celor care le folosesc.
Una dintre probleme este aplicarea teoriei la aproape orice comportament sau dificultate dintr-o relație. Atașamentul poate explica anumite reacții legate de apropiere, sprijin și respingere, dar nu oferă răspunsul potrivit în orice situație. În plus, cercetările au modificat considerabil unele dintre ipotezele formulate în primele decenii ale teoriei.
Amir Levine atrage atenția că tiparele nesigure nu trebuie privite exclusiv prin prisma dezavantajelor. Persoanele cu un nivel ridicat de anxietate pot observa mai repede schimbările de dispoziție, ton sau comportament, iar cele cu un nivel ridicat de evitare își păstrează adesea autonomia și pot funcționa bine sub presiune. Vrticka precizează însă că aceste trăsături nu anulează problemele care pot apărea în relații.
Pentru persoanele care se identifică într-un anumit stil și încep să își reinterpreteze trecutul sau relațiile de familie, Levine propune un criteriu simplu: explicația este utilă atât timp cât ajută la înțelegerea propriilor reacții și lasă loc schimbării.
„Dacă acest mod de a gândi te ajută să te înțelegi și să mergi mai departe, este util. Dar dacă te face să te simți blocat, atunci nu este corect, pentru că oamenii chiar se pot schimba”, a conchis psihiatrul.
