Tânăr cu schizofrenie: „Înainte să mă îmbolnăvesc eram ca un lac lin. După, eram ca ceva care bolborosea”

Andrei* are 36 de ani. La 25 de ani s-a îmbolnăvit de schizofrenie paranoidă. Primii șase ani de boală, în care, din cauza psihozelor repetate, a avut 12 internări la psihiatrie în România și în Italia, au fost un calvar. Acum, spune el, reușește să-și țină psihicul sub control, prin tratament antipsihotic, meditație, ulei CBD și cu ajutorul afecțiunii pe care o primește de la cei din jur. Dintre toate aceste metode adjuvante, cel mai greu îi e să primească dragoste, pentru că boala psihică e ca un monstru cu șapte capete de care cei sănătoși se feresc. Povestește, mai jos, cum e viața pentru el, ca tânăr cu schizofrenie. Am stat de vorbă despre această boală psihică și cu Mihai Bran, medic primar psihiatru și psihoterapeut.

Publicat în: 8.07.2021

„Eram acasă, singur. M-am așezat pe pat și am căzut, am avut niște convulsii. (…) Am funcționat ok câteva zile, după care am intrat din nou în visele alea oribile și în frici. Erau tot felul de stadii mentale pe care le aveam și ziua, și noaptea. Câteva zile m-am simțit bine, după care iar a venit ceva, ca o forță de neoprit, ceva care nu mă lăsa în pace. Eram total speriat, ca și cum aș fi fost sub hipnoză. Vedeam totul altfel. Nimic nu era cum trebuie. Perspectiva mea asupra lucrurilor se schimba mereu și multe lucruri mă speriau. Nu mai înțelegeam societatea și nimic din jur. Eram ca o maimuță speriată”.

Andrei are 36 de ani. La 25 de ani, ceva s-a dereglat în mintea lui și a început să aibă tot felul de psihoze. După patru ani de internări repetate la psihiatrie, a fost diagnosticat cu shizofrenie paranoidă. Peste încă doi ani a început să se simtă mai bine și apoi, la 34 de ani, din nevoia de a interacționa cu oameni ca el, a făcut pe Facebook un grup de suport pentru persoanele cu schizofrenie. Acolo l-am și abordat și i-am propus să-mi povestească despre boală.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu este cel real.

Ne-am întâlnit în Focșani, orașul în care locuiește. Stăm într-un pub. Andrei bea limonadă și fumează. Începe să-mi povestească despre grupul de suport care a adunat, în doi ani de când a fost creat, 170 de membri. L-a făcut pentru că nu știe cum altfel ar fi putut să găsească oameni ca el, cu schizofrenie, cu care să-și împărtășească experiențele, dar nici oameni cu care să socializeze.

Nu e ușor să-ți faci prieteni când ai o tulburare psihică, iar singurătatea e una dintre marile probleme ale unei persoane cu schizofrenie.

Declanșarea bolii: „Eram ca o maimuță speriată”

Îl întreb pe Andrei ce anume crede el că i-a declanșat boala. „Totul a pornit la 25 de ani, citind o carte de meditație transcedentală”, începe el. A fost momentul care l-a convins pe Andrei și pe câțiva dintre prietenii lui să încerce niște ciuperci care conţin substanţe active cu efect psihedelic, în ideea că, astfel, se vor cunoaște mai bine pe ei înșiși.

„Am luat ciupercile alea și, prima dată, a fost ca și cum natura era în viață și o observam, îmi dădeam seama că natura este viață, era ca o energie a pământului, pe care o simțeam. După ce a trecut efectul ciupercilor, m-am simțit deconectat de la natură”, spune el.

Interesat de autocunoaștere și explorarea minții umane, Andrei a luat din nou ciuperci, la scurt timp după prima experiență. „Inițial am fost ok, aveam doar niște vise mai vivide, în care era o altă aranjare a lucrurilor, pe sistemul nimic nu moare, totul se transformă. Dar, pentru că eu eram diferit, mă simțeam atacat. A doua oară când am luat, am vut să merg până la capăt, să mă cunosc pe mine. După a doua experiență cu ciupercile, mă simțeam ca și cum sunt singurul cu o mentalitate de acum 2.000 de ani”.

La trei săptămâni după cea de-a doua experiență cu ciuperci halucinogene, a avut o primă criză: „Eram acasă, singur. M-am așezat pe pat și am căzut, am avut crize ca în copilărie, niște convulsii. Nu am știut cum să mi le explic, era ca și cum o parte din mine, cea din copilărie, nu mă înțelegea pe mine ca adult”.

Când vorbim, Andrei trece, uneori brusc, de la una la alta. De la experiențe pe care le-a avut la 25 de ani, la trăiri de la 31, la ce i s-a întâmplat la șase ani sau chiar la opt luni. De exemplu, amintește niște convulsii pe care le-a avut la opt luni și despre care chiar și el însuși a aflat de-abia după ce s-a îmbolnăvit. Uneori, povestește ca și când interlocutorul lui ar ști deja dinainte despre ce vorbește.

Chiar dacă face legătura între ciupercile haluciogene și boală, crede că ele nu sunt cauza, ci declanșatorul, cu atât mai mult cu cât ceilalți prieteni ai lui n-au avut nimic după ce le-au consumat. În timp, după ani de chin, meditație și încercări de a se cunoaște pe sine prin tot felul de metode mai mult sau mai puțin convenționale, Andrei și-a dat seama că, de fapt, traumele din copilărie, pe care nu și le-a amintit decât după 30 de ani, ar putea sta la baza declanșării schizofreniei care se afla în el, în stare lantentă. 

„Prietenii mei n-au avut nimic (n.r. – de la ciuperci), probabil pentru că n-au avut convulsii în copilărie sau alte traume și au avut copilării mai fericite. Atunci, la 25 de ani, nu-mi aminteam copilăria și nu știam că avusesem acele crize. Dar, pentru mine, (n.r. – consumul de ciuperci) a fost ceva care m-a catapultat în altă zonă. Mie mi-a deschis mintea la copilul care eram și la crizele pe care le-am avut, dar majoritatea oamenilor nu au avut problemele mele și ar putea să se treacă lejer prin experiența asta și să ajungă mai aproape de natură”, spune el.

Mihai Bran, medic primar psihiatru și psihoterapeut, e de părere că, totuși, în cazul acesta, schizofrenia s-ar fi declanșat oricum, indiferent de consumul de substanțe psihoactive, chiar dacă acest lucru s-ar fi petrecut, eventual, mai târziu.

După acea primă criză pe care a avut-o la trei săptămâni după ce a luat ciuperci, Andrei s-a dus la camera de gardă a spitalului din Focșani, unde un medic i-a făcut niște perfuzii și, când și-a revenit, l-a trimis acasă: „M-am dus acasă și am funcționat ok câteva zile, după care am intrat din nou în visele alea oribile și în frici. Erau tot felul de stadii mentale pe care le aveam și ziua, și noaptea. Câteva zile m-am simțit bine, după care iar a venit ceva, ca o forță de neoprit, ceva care nu mă lăsa în pace”.

Cum te manifestai în exterior?

Eram total speriat, ca și cum aș fi fost sub hipnoză. Vedeam totul altfel. Nimic nu era cum trebuie. Perspectiva mea asupra lucrurilor se schimba mereu și multe lucruri mă speriau. Nu mai înțelegeam societatea și nimic din jur. Dar, în același timp, învățam despre corpul meu. Nu știu, e greu de explicat.

La trei zile după ce a avut prima criză, s-a dus din nou la spitalul din Focșani, de data aceasta, la Psihiatrie. Curând, mama și fratele lui, care locuiau în Italia, l-au luat acolo: „Au văzut că nu mă simt ok. Eram ca o maimuță speriată”.

Schizofrenia, ca într-un film de groază

După prima criză, cea de la 25 de ani, când s-a dus la Psihiatrie la spitalui din Focșani, Andrei a crezut că a fost otrăvit: „Șase ani de zile am crezut că (n.r. – boala) e de la ciuperci, că erau otrăvitoare, dar nu este adevărat. Atunci, am intrat în fel de fel de stadii mentale aiurea pe care nu știam să le controlez”.

Ceea ce Andrei numește stadii mentale aiurea înseamnă, de fapt, psihoze. Schizofrenia este caracterizată de distorsiuni ale gândirii, ale percepției, emoțiilor, uneori ale limbajului, ale sensului de sine și ale comportamentului. O persoană cu schizofrenie pierde contactul cu realitatea, are sentimentul unicității și poate avea convingerea că forțe naturale sau supranaturale acționează pentru a-i afecta gândurile.

Cel mai des, schizofrenia este experimentată de către cei bolnavi prin halucinații – aud voci sau văd lucruri care nu se întâmplă în realitate – și deziluzii – au idei fixe și false.

„Era ca și cum aș fi fost într-un film de groază. Halucinații n-am avut, eu nu le-aș numi halucinații. Dar, de exemplu, mergeam pe stradă și mi se părea că oamenii au o altă culoare a ochilor. Era un stadiu mental ciudat”.

Schizofrenia e o tulburare psihică severă și cronică. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), în jur de 20 de milioane de oameni din întreaga lume au schizofrenie. În anul 2018, în România, ponderea pacienților cu tulburări mintale și de comportament a fost de 2445 cazuri la 100.000 de locuitori. Față de 2007, în 2016 rata de prevalență a bolnavilor cu tulburări mentale şi de comportament aproape că s-a dublat. Acest lucru nu înseamnă însă că în 2007 erau mai puțini bolnavi psihic, ci că erau mai puțini cei diagnosticați.

Nu există studii despre câți români au un diagnostic de schizofrenie, dar comunitatea psihiatrică de la noi din țară a agreat că România se aliniază celorlalte țări din Europa și că, cel mai probabil, 1% din români suferă de schizofrenie.

Chiar și așa, chiar dacă ar exista statistici referitoare la schizofrenie, datele ar arăta doar câți dintre ei au trecut pe la medic și au obținut un diagnostic. Andrei spune că sunt mulți cei care își cumpără medicamente antipsihotice de pe piața neagră, pentru că se feresc să intre în sistemul medical ca având o boală psihică.

Schizofrenia e considerată o dizabilitate și poate afecta profund performanțele educaționale și profesionale ale celui care are această tulburare.

Internările: „Cred că am fost spitalizat de vreo 12 ori în șase ani”

„Prima dată m-am dus la spital la Urgențe pentru că simțeam că îmi arde capul și nu mă simțeam bine. Era ca și cum mintea mea s-a fragmentat în mai multe bucăți care nu erau de acord asupra corpului meu”, începe Andrei să povestească. Nu-mi dă prea multe detalii despre psihozele sau halucinațiile pe care le-a experimentat, descrierile lui sunt destul de abstracte și spirituale.

De regulă, spune psihiatrul Mihai Bran, complexitatea halucinațiilor depinde de nivelul de educație și de accesul la informație ale bolnavului. Dacă trăiești într-un mediu mai simplu, poți avea idei delirante simple. Dar Andrei, ca tânăr cu schizofrenie pasionat de cunoaștere și explorarea minții, care citește mult, se uită la filme și se documentează în domenii variate, a avut crize, adică psihoze, destul de elaborate.

Poți să îmi descrii o astfel de criză?

E ca și cum trec prin tot ce a fost scris, toată evoluția noastră. E ca și cum aș trece prin a fi iarăși animal, maimuță, un animal sălbatic. Ca și cum aș trece prin a fi un om foarte inteligent, foarte capabil, după care ajung la a fi foarte  prost. Sunt tot felul de stadii mentale pe care mi-e greu să le explic. Ți se pare că să înțelegi toți oamenii din societate, dar tu ajungi să fii exclus din societate, pentru că oamenii nu te mai înțeleg pe tine, din cauză că ți se schimbă perspectiva asupra lucrurilor. Adică perspectiva mea, felul în care vibrez eu acum, poate să fie diferită de a ta. Treci prin tot ce e uman și inuman posibil.

Am avut o psihoză în care mi-am cerut iertare, în scris, față de toate persoanele față de care credeam eu că am greșit. Le-am trimis scrisori tuturor, voiam să fiu prieten cu toți.

După prima internare pe care a avut-o la Psihiatrie în Focșani, Andrei s-a dus, la îndemnul mamei și fratelui lui, la un spital din Italia. În cei șase ani de boală acută, adică de la 25 la 31 de ani, Andrei a locuit, fragmentat, ba în România, ba în Italia. În cei doi ani petrecuți în România și patru în Italia, a fost spitalizat de mai multe ori. „Cred că am fost spitalizat de vreo 12 ori în șase ani”, spune el.

„Cât am fost internat aici (n.r. – în România), m-au legat de pat, mi-au rupt ciorapii. Nu eram agresiv, dar nu îmi explica nimeni prin ce trec și ce mi se întâmplă. Nu-mi spunea nimeni că trec prin niște stadii mentale, că trebuie să am răbdare, că o să fiu bine, că o să-mi dea nu știu ce medicament care face nu știu ce chestie, care conține substanța activă cutare. Nu suntem informați. Ți se dă un medicament și nu ți se spune nimic, ești considerat nebun și gata”.

După ce l-au legat de pat, Andrei le-a spus cadrelor medicale că ar trebui să le dea în judecată pentru acest tip de tratament. „Atunci, mi-au zis că îmi iau permisul de conducere”, completează el.

Nu mai știe exact ordinea celor 12 internări, dar acestea au variat între o săptămână și trei. Uneori s-a dus de bunăvoie la spital, alteori la insistențele familiei: „Am fost internat la Focșani de două ori, o dată la Voila, vreo trei-patru luni, și restul am fost internat în Italia, unde sunt condițiile mai bune, aici condițiile sunt mizerabile în spital, e ceva oribil”.

Internarea de la Spitalul Voila din Câmpina, în județul Prahova, a fost diferită. A stat internat acolo aproape patru luni, pentru că mama și fratele lui au considerat că e bine să fie urmărit de către medici o perioadă mai lungă de timp.

„La Voila e un centru pentru mai multe tipuri de boli. Pe internet scria că acolo se face terapie și anumite tipuri de activități, dar, de fapt, stăteam toată ziua în cameră și nu făceam nimic. Am cunoscut fel de fel de persoane interesante acolo. Sunt fel de fel de oameni care nu sunt conștienți de traumele lor. Eu acum le conștientizez și încerc să le repar în timpul vieții”, spune Andrei.

Te-ai temut vreodată de ceilalți pacienți, când erați internați mai mulți într-un salon?

Nu, că toți sunt ca niște maimuțe speriate. Nu m-am temut niciodată, mi-am dat seama că sunt aceiași copii speriați. Am înțeles pe toată lumea.

Andrei îmi spune că, dacă ai schizofrenie, uneori ești în stare să crezi orice. Acest lucru e periculos, spune el, pentru că lucrurile pot degenera oricând. De exemplu, dacă cineva face o glumă răutăcioasă unui schizofrenic, acesta, de frică, poate să aibă reacții surprinzătoare, poate inclusiv să se sinucidă, spune Andrei.

Diagnostic: schizofrenie paranoidă

La patru ani de când el deja avea tot felul de psihoze și internări repetate, adică la 29 de ani, a venit și diagnosticul: schizofrenie paranoidă, cel mai frecvent tip de schizofrenie. „Psihoza înseamnă pierderea contactului cu realitatea. Iar schizofrenie înseamnă repetarea psihozelor, adică nu e nimic diferit. Ai psihoze, dar, când devin cronice, adică se repetă de mai multe ori, ești încadrat ca schizofrenic. Dar tot episoade psihotice sunt”, spune Andrei.  

Schizofrenia paranoidă este cel mai frecvent tip de schizofrenie la nivel mondial. Este caracterizată de idei delirante, însoțite de obicei de halucinații, în special auditive, de percepție sau de senzație. De exemplu, pot apărea halucinații ale mirosului și gustului.  

Cum a fost când ți-au spus că ai schizofrenie? Ai înțeles ce înseamnă?

N-am înțeles. Am refuzat de multe ori să cred că sunt bolnav, nu mi-am luat medicamentele și am ajuns la psihiatrie.

Doctorul îți dă un medicament. Dacă crezi în medicament și recunoști că ai o boală, atunci poți să-ți revii. Dar important e să crezi, să ai o plasă de siguranță, care e mai mult mentală. Dacă ai un medic care te urmărește corect și îți dă medicamentul care trebuie, când trebuie, poate să funcționeze și medicina. Dar depinde și de individ, de stadiul lui mental, de cei din jur, de dragostea pe care o are.

Medicii ți-au vorbit și despre o cauză pentru care te-ai îmbolnăvit?

Le-am explicat crizele din copilărie și asta ar putea fi una din cauze. Apoi mai există depresia și mediul în care am fost crescut. Cam astea două sunt cauzele. 

Cum e să ai schizofrenie? „E ca și cum ai fi speriat de absolut orice. Toate fricile și toate războaiele și toate poveștile aiurea și frica de necunoscut te duc la paranoia. Și ajungi și să atragi tot felul de lucruri urâte în viața ta. Înainte să mă îmbolnăvesc eram ca un lac lin, iar după ce m-am îmbolnăvit eram ca ceva care bolborosea și ieșeau la suprafață fel de fel de chestii care nu-mi dădeau pace”, încearcă el să-mi explice.

Cu diagnosticul primit în Italia, a venit din nou în România, unde l-a preluat un medic din Focșani.

Revenirea la realitate

După șase ani de chin cu psihozele, în jurul vârstei de 31 de ani, Andrei a început să se simtă mai bine. „Am avut șase ani în care am stat numai într-o stare de somn și de a nu face nimic”, spune el. Apoi, a găsit pe internet o tânără din București interesată de meditație, Qigong, care se definește ca arta energiei vitale, și alte practici spirituale budiste.

A vizitat-o pe această femeie și, treptat, în urma interacțiunii cu ea, practicând tot mai des diferite tipuri de meditație și explorare a minții, a început să-și aducă aminte tot felul de lucruri dureroase din propria copilărie, amintiri traumatizante pe care și le blocase, ca să poată să facă față realității.  

„Prin meditație, am reușit să-mi revin mai mult. Practicând Qigong, am reușit să intru în niște stadii mentale care m-au ghidat într-un fel anume să îmi deblochez toate amintirile traumatizante din copilărie. E un proces îndelungat, prin care te duci, pas cu pas, prin fiecare chestie și să-ți explici fiecare chestie. Dar e un proces îndelungat”.

Ce s-a schimbat atunci, în urmă cu cinci ani?

S-a schimbat ceva în mintea mea, în sensul că m-am gândit că pot să controlez boala. Prin meditație și prin exercițiile de Qigong – eu practic doar trei exerciții, dar sunt mult mai multe – și prin disciplină mentală, poți să ajungi să controlezi boala.  

Oamenii bolnavi și care se pierd în boală sunt mult mai dezordonați. Prin disciplină, cred că poți cumva să ocolești psihoza. Iar disciplina vine tocmai din experiența cu boala și din ce am citit.

Andrei spune că, acum, poate să anticipeze într-o oarecare măsură când se apropie o psihoză. Apoi divaghează din nou, vorbește despre energie la nivel atomic și despre cât de mult l-ar ajuta dragostea unei femei, inclusiv în lupta cu boala.

„Acum, crizele sunt oricum mult mai joase, nu mai sunt violente, corpul nu-mi mai scapă de sub control atât de tare. Mie, ca bărbat, doar o femeie poate să-mi aducă completare. Prin prezența ei, prin shift-ul ăla (n.r. – schimbarea) care se întâmplă în prezența dragostei, prin substanțele care există în micul meu univers (n.r. – în propriul corp). Preconizez că în cinci ani o să-mi revin din schizofrenia asta”.

Îl întreb cum reușește să-și dea seama că urmează să aibă un episod psihotic. Îmi spune că, în urmă cu cinci ani, a început să se înregistreze vorbind. Are mii de ore de înregistrări cu el, vorbind vrute și nevrute, în momentele mai bune și momentele mai proaste, în momentele de liniște și în cele de psihoză. După ce se înregistra, asculta înregistrările și își analiza comportamentul, astfel încât, spune el, a conștientizat felul în care se mișcă psihicul lui.

Acum, la mai bine de cinci ani distanță de perioada cea mai neagră din viața lui, spune că primii ani de boală au fost îngrozitori. Chiar dacă mai are și acum zile sau perioade proaste, se simte mult mai bine.

„Experiența cu schizofrenia a fost oribilă, nu-mi mai recunoșteam propria casă, nu-mi mai recunoșteam familia, nu mă mai recunoșteam pe mine. Când m-am simțit mai bine, a trebuit să iau pas cu pas fiecare mecanism mental, să-l scriu pe foaie și să-l desenez, în așa fel încât să mă rearanjez într-o altă ordine. Acum (n.r. – psihozele) se manifestă ca o stare lejeră de nevroză. Dar cred că, dacă nu aș lua tratamentul, ar fi riscul mult mai mare”, spune el.

Traumele din copilărie, amintite tardiv: „Atunci, o parte din mine a murit”

Andrei vorbește despre primele lui convulsii, pe care spune că le-a avut la opt luni, în circumstanțe neclare. A aflat despre ele târziu, după 30 de ani, când a început să se simtă mai bine și a avut energie și resurse să-și cerceteze trecutul. „Era partea asta din mine care inventa tot felul de povești, numai să evite realitatea, să se închidă în interior”, începe el.

„Când aveam opt luni, tatăl meu m-a luat de la bunici și, în nu știu ce circumstanțe, am ajuns să fac convulsii. Înțeleg că a fost un cutremur, m-au scos afară în frig, ceva de genul ăsta. Asta mi-au povestit părinții, eu nu știu exact, dar cert e că am avut o traumă care m-a scos din normal. Când am avut acele convulsii, probabil că creierul meu a intrat în niște stadii diferite. De la cum este el făcut, cu unde delta, teta, alfa, beta, gama, toate undele alea ale creierului, am ajuns să mă dau peste cap la o vârstă foarte fragedă”, povestește Andrei.

Chiar dacă despre aceste convulsii nu are amintiri clare, a descoperit acum – după ani de meditație și de săpături – niște amintiri blocate ani la rând. De exemplu, își amintește cum, la trei ani și jumătate, asocia senzația de rece cu ceva negativ.

„Puneam apă rece în lighean, mergeam în sufragerie, băgam mâinile în apă și intram în frica aia. Până la trei ani și jumătate, dacă mă atingea cineva cu palmele reci, imediat aveam crize și nu mai reușeam să mai respir.  Era ca și cum lumea se oprea și totul îngheța”, începe Andrei să vorbească despre lungul șir de traume prin care a trecut, toate petrecute în copilărie, dar pe care psihicul lui le-a blocat până după 30 de ani.

Înainte de șase ani, vârsta la care părinții lui s-au despărțit, Andrei a fost supus unor abuzuri repetate din partea tatălui, care lucra în marina militară și era, după cum spune el, un fanatic religios.

„Taică-miu, când eram copil de câțiva ani, mă lua și mă arunca în WC la țară sau mă închidea în beci pentru că nu răspundeam din Biblie cum se aștepta el să răspund. Sau mă dezbrăca și mă dădea afară în frig, pentru că nu răspundeam din porcăria lor de carte așa cum se aștepta. Sau pur și simplu mă bătea”.

Mama lui nu a știut, inițial, că fiul ei e supus unor astfel de tratamente din partea tatălui, pentru că acestea se întâmplau în absența ei. Andrei însuși, când era doar un copil, refuza să accepte că propriul lui tată, care ar fi trebuit să-l protejeze, îi poate face atât de mult rău.

Pe-atunci, Andrei locuia împreună cu tatăl, mama și fratele lui, care e cu trei ani mai mic, în Constanța. Într-una din zilele de după ’89, când tatăl lui era plecat pe mare, iar mama lui lucra, femeia l-a lăsat pe copil în grija unor cunoscuți.

Atunci, Andrei a avut parte de un alt abuz. Unul sexual: „Au fost doi bărbați care m-au abuzat sexual când eram copil. Eram în Constanța imediat după ‘89 și mama mea lucra în port la un depozit de tutun. M-a lăsat la un om care era bătrân, cred că erau prieteni sau ceva. Tatăl meu era absent, era mereu plecat pe mare. M-au îmbătat și m-au abuzat sexual. Era în perioada în care se întâmplaseră și abuzurile din partea tatălui meu. Atunci, am renunțat la oameni, oarecum o parte din minte a murit atunci”.

De data aceasta, Andrei i-a povestit mamei lui ce s-a întâmplat: „Am crezut că o să am parte de răzbunarea mea. Eu n-am știut cum să-mi explic, aș fi avut nevoie de oameni în jurul meu care să-mi explice”, spune el.

Și mama ta cum a reacționat?

A zis că nu e adevărat, că nu e posibil, cred că a intrat în stare de șoc, sincer.

Curând, părinții lui s-au despărțit – unul dintre motive fiind legat chiar de abuzurile despre care mama lui a aflat –, iar Andrei s-a mutat cu mama și fratele lui la Focșani, unde locuiau bunicii materni.

Un copil fără copilărie

Andrei spune că, începând cu șase ani, vârsta pe care o avea când părinții lui s-au despărțit, a avut o viață cât de cât normală. „Chiar dacă mama mea a căzut în depresie și toate lucrurile astea m-au afectat foarte tare”, continuă el.

După ce s-a mutat la Focșani, și-a făcut prieteni și a încercat să funcționeze normal. Atât de normal cât poate să funcționeze un copil abuzat de tată, crescut într-un mediu lipsit de siguranță fizică și afectivă și, mai apoi, cu o mamă depresivă. De fapt, după divorț, când mama lui a intrat în depresie, o mare parte din responsabilitatea de adult a picat pe umerii lui.

„Am avut o viață grea, în sensul de mamă deprimată și lipsa unui tată. Am suferit de lipsă de interacțiune între oameni, iar după despărțirea părinților am avut o responsabilitate prea mare. Eu eram ăla rău, care nu avea grijă de frate. De fapt, eu încercam, dar a fost o presiune mare. Primii 14 ani de viață au fost foarte aiurea. Eu cred că, având și problemele alea în copilărie, nu am putut să trag niște concluzii. Când a fost timpul să mă cunosc pe mine însumi, suferința aia din copilărie a ieșit și m-a înghițit. Și, la 25 de ani, m-am îmbolnăvit”.

Andrei nu a păstrat legătura cu tatăl lui după ce părinții s-au despărțit. Spune că, la un moment dat, a încercat să reia legătura cu el, dar este „același om rece, pe care marina militară l-a schimbat într-un fel de mic monstru și un mic fanatic religios”.

Despre mama lui, Andrei nu are decât cuvinte de laudă. E conștient că nu i-a fost ușor, ca femeie, să rămână singură cu doi copii și să pice în depresie într-o Românie postdecembristă, în care nimeni nu era interesat de problemele emoționale sau psihice.

„Maică-mea e eroina mea, nu o învinovățesc pentru ce mi s-a întâmplat sau pentru că a intrat în depresie. Cred că trebuia să fie un tată care să aibă grijă de noi și care să ne protejeze. Pentru o femeie singură e greu tare. Cel puțin în anii ‘90 eu așa am văzut lucrurile, că a fost greu tare”, spune Andrei.

În timp, mama lui s-a mai redresat și, când Andrei avea 16 ani, a plecat să lucreze în Italia.

„Italienii au o vorbă: Să nu se amestece lumea celor mici cu lumea celor mari, că dă naștere la victime și tirani. Cred că așa este. Cred că ce dăm acum copiilor o să primim înapoi mai târziu. Ce dăm acum țiganilor o să primim înapoi. Adică tot ce dăm, aia primim. Cine sunt, aia îmi atrag. Și, odată ce ajungi psihotic, ajungi să-ți atragi chestii nasoale”, mai spune el.

Spiritualitatea. Interesul pentru șamanism, ayahuasca și trezirea kundalini

Pentru că traumele lui din copilărie au legătură cu abuzurile la care a fost supus de către tatăl lui sub pretextul religiei, Andrei a căutat un alt tip de spiritualitate. A ales să se aplece către natură și către sine.

„Cred că ce m-a tras înapoi au fost amintirile din copilărie, când taică-meu îmi citea Biblia și mă bătea pentru că nu răspundeam cum trebuie la propaganda aia religioasă. Cred că fiecare ar trebui să fie în relație cu universul, dar nu să privim în sus, ci să privim în interior”, spune Andrei.

Pasionat de autocunoaștere, a devorat tot ce a prins pe internet, în cărți sau în filme despre explorarea minții umane și a lumii din jur. A citit și-mi povestește și mie despre ayahuasca, o băutură făcută dintr-un amestec de ierburi, folosită în ritualuri șamanice și care are efect halucinogen, despre inteligența artificială, despre care și-a luat și notițe, despre trezirea kundalini, ai cărei adepți consideră că aceasta este o energie aflată în stare latentă în corpul uman, despre undele cerebrale Delta, Alpha, Theta, Delta și Gamma.

„Mintea umană este o mare de neuroni. Un concept e ca o sămânță a unei plante, iar mintea e ca o pădure, e plină de plăntuțe, liane, copaci, arbori imenși și tot așa”, spune Andrei.

Pe de o parte, e nemulțumit că, în tratarea schizofreniei, medicina se limitează la medicamente pe bază de substanțe chimice, ignorând tratamentele alternative. Pe de altă parte, e conștient că, fără tratamentul antipsihotic pe care îl urmează, psihicul lui ar fi mult mai fragil și psihozele ar fi mult mai agresive.

L-am întrebat și pe psihiatrul Mihai Bran dacă aplecarea către spiritualitate este specifică persoanelor cu schizofrenie. Nu neapărat, spune el, dar poate face parte din delirul care însoțește boala. „Delirul se construiește din niște piese de realitate pe care individul le-a experimentat cândva, cu care a intrat în contact. Delirul ține mult și de influențele sociale și de mediu pe care le are fiecare individ în parte. Dacă el trăiește într-un mediu în care e izolat, și delirul va fi foarte simplu, foarte sec. Dacă trăiești într-un mediu în care ești expus la informație, la filme, atunci delirul va fi cu atât mai complex”, spune medicul psihiatru.

Tratamentul psihiatric

De la 25 de ani și până acum, la 36, a luat, la recomandarea medicilor din Italia și România, în funcție de țara în care se afla, tot felul de tratamente psihiatrice. I s-au recomandat, pe rând, diferite tipuri de antipsihotice și, uneori, antidepresive sau chiar anxiolitice, în perioadele când avea atacuri de panică.

„În primii ani am luat un antipsihotic pe bază de olanzapină (n.r. – utilizat în primul rând pentru tratarea schizofreniei și tulburării bipolare), de la care m-am îngrășat și nu mă mai plăceam pe mine însumi”, spune Andrei. Ulterior, psihiatra lui din Italia i-a schimbat tratamentul, dar acesta nu a mai avut efect. Andrei spune că, cu tot cu pastile, tot era pe altă lume.

„În primii ani am luat antipsihotic. Apoi, după vreo patru ani, mi-au dat un antidepresiv și au încercat să mă țină fericit și să renunț la antipsihotic, dar nu a mers”. Psihiatra din Italia a încercat să-i scoată antipsihoticele și l-a lăsat doar sub tratament cu antidepresive, în speranța că se va menține, totuși, pe linia de plutire.

„Trei luni mai târziu, am înnebunit iar. Am a devenit maniacal, în limbaj psihiatric. Maniacal e un stadiu de hiperactivitate, ești ca și cum ai trage cocaină. Poți să devii un pericol pentru tine însuți”, spune el.

Îți mai amintești episodul maniacal?

Nu mai eram eu cum sunt de obicei. Eram un fel de Tupak (n.r. – Tupac Shakur, rapper american) la pătrat. Mă simțeam ca fiind posedat. Ziceam că Iisus o să vină, că să ne rugăm cu toții, chestii de-astea stupide. Mă simțeam posedat. Am fost luat de carabinieri (n.r. – jandarmii din Italia) de acasă și dus la spital, după ce i-a chemat fratele meu.

După acest episod, care a avut loc pe la 30-31 de ani, a primit un nou tip de tratament, de data aceasta unul injectabil, pe care l-a păstrat și când s-a întors în România.

Acum, o dată pe lună, face o injecție pe bază de paliperidonă. Medicul psihiatru îi da rețetă, iar Andrei își ia singur din farmacie tratamentul compensat.

„E un tratament cu eliberare graduală. Fac o injecție pe lună, iar în rest îmi iau gândul de la boală. Sunt conștient că, dacă nu aș lua medicamentul ăsta, aș fi mai vulnerabil. Ca și cum aș avea o frecvență în plus a corpului. Dar peste cinci sau 10 ani o să încerc să renunț și la tratamentul ăsta, să văd dacă intru iar în psihoză. Până atunci, meditez și încerc să-mi creez o disciplină a minții”, spune Andrei care, după ce a renunțat la antipsihoticele orale, a slăbit și se simte în formă.

Psihoterapie la cerere

Acum câțiva ani, când încă se afla în Italia, a fost la două ședințe de prihoterapie. Nu a rezistat să meargă mai mult, pentru că nu era pregătit să își exploreze trecutul presărat de traume, așa că a renunțat.

Recent, în urmă cu câteva luni, i-a cerut psihiatrului lui din România să-l trimită la psiholog gratuit, cu scrisoare medicală. E prima dată când face psihoterapie și, spune el, îl ajută: „Îmi dă o altă perspectivă. De exemplu, am vorbit cu psiholoaga mea despre abuzul sexual de la șase ani, iar ea mi-a explicat o părere umană a unei persoane normale în legătură cu acest lucru și m-am simțit mai bine după”.

Soluții complementare: ulei CBD

Dincolo de practicile de meditație, Andrei a mai încercat, ca metodă de relaxare, consumul de marijuana. Acum mai fumează iarbă doar ocazional, o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni, dar, când era în Italia, a avut perioade în care fuma șase zile pe săptămână. Nu s-a sfătuit cu psihiatrul pe această temă, dar crede că fumatul de marijuana îl ajută, mai ales că acum folosește microdoze: „Nu fumez cum fumează ăștia, că fac trei jointuri dintr-un gram. Microdoza înseamnă cam 10 miligrame într-o țigară”, îmi explică el.

În România, consumul de marijuana (produsă din planta de canabis) e ilegal, însă pe site-urile din alte țări se discută despre beneficiile terapeutice ale microdozării, adică ale consumului unor cantități mici de marijuana, în cazul celor care suferă de anxietate, de exemplu. Totuși, există și la noi în țară un proiect de lege referitor la legalizarea consumului de canabis în scop medicinal, dar numai sub formă de ulei, tinctură, infuzie sau inhalare, deci nu sub formă de fumat.

Un alt lucru care îl ajută și pe care l-a descoperit în ultimii ani este, spune Andrei, consumul de ulei CBD. Uleiul CBD este extras tot din canabis, dar nu are efect psihoactiv și e legal.   

Cum ai ajuns la uleiul CBD?

Printr-o fată care a făcut cancer, a făcut chimioterapie, dar lucrurile n-au ieșit cum ar fi trebuit să iasă, și, când și-a dat seama că chimioterapia îi distruge corpul, a apelat la uleiul de canabis. Dar ea folosește cu THC (n.r. – substanța psihoactivă din planta de canabis).

Eu iau ulei CBD fără THC. Îl cumpăr de la plafar, e legal. Am câțiva ani de când iau.

Oricine poate să ia, dar nu e de încercat degeaba. Nu cred că vrea nimeni să fie mahmur a doua zi. Că, a doua zi, te trezești puțin mai greu, ești puțin mai lent. Nu cred că vrea nimeni așa ceva. Una e cum fumează puștii, o dată pe săptămână, alta e să-l iei ca pe un tratament.

De unde știi cât să iei?

Iau trei picături. Am luat-o pe încercate. O picătură, am văzut că nu face nimic. Două picături, am văzut că se simte puțin. Trei picături, e ok și e de ajuns. Te relaxează.

Înainte să te îmbolnăvești fumai iarbă?

Nu. Nu cred că ar trebui să fumeze nimeni iarbă înainte de vârsta de 23 de ani. Cred că ar trebui să fie regularizat consumul de marijuana în adevăratul sens al cuvântului, cu reguli clare, stabilite după experiențele oamenilor de până acum. Cred că ar trebui să ne educăm tinerii să nu ajungem ca în Italia, unde se fumează de la 13-14 ani.

În ultimii ani, comunitatea psihiatrică a constatat că un consum crescut de marijuana la vârste fragede este asociat cu apariția psihozelor și un risc mai mare de schizofrenie. Pe de altă parte, există studii care vorbesc despre beneficiile CBD, adică ale substanței care nu este psihoactivă din canabis, asupra psihozelor și schizofreniei, atunci când substanța este folosită ca adjuvant al tratamentului antipsihotic.

Când se simte nasol, Andrei meditează, își la picăturile de CBD și își vede de treabă. Din când în când, încearcă să-și mai agreseze creierul cu câte o bere sau câte-un pahar de vin – de care nu s-a atins în primii șase ani de boală – ca să încerce să intre în normalitate.

Pensie de 800 de lei

Când Andrei avea 16 ani, mama lui a plecat la muncă în Italia. Trei ani mai târziu, la 19 ani, a plecat și el. „Aș fi vrut să fac o facultate, să mă fac avocat, dar nu mi-a permis societatea. Nu mi-a permis sărăcia”, spune el. Astfel, a ajuns să lucreze ba în Italia, ba în Marea Britanie, la o companie de produse alimentare bio. Pe termen lung, plănuia să-și deschidă așa ceva și în România, dar nu a mai apucat.

La 25 de ani, când i s-a declanșat schizofrenia, era în țară pentru că, după cinci ani de muncă, decisese să-și ia un an de zile de vacanță. La un an după ce s-a îmbolnăvit, s-a angajat din nou, tot în Italia: „Am lucrat un an de zile, dar nu am reușit să continui. Nu mă simțeam bine, dormeam câte 12 ore pe zi din cauza pastilelor. Prin urmare, am decis să plec în România, să încerc cu stupi. Și am încercat, dar nu mi-a plăcut să lucrez cu albinele și nici nu e ceva bănos. Și-acum mai am vreo 15 stupi. A fost o experiență drăguță, mergeam și stăteam în natură, la țară, la bunicul. Apoi nu am mai lucrat. Am avut timp să mă documentez în mai multe domenii și să am timp pentru mine. Și m-am apucat să studiez programare în Python”.

Andrei are, acum, o pensie de invaliditate în valoare de 800 de lei.

„Nu reușesc să trăiesc cu banii din pensia de invaliditate, trebuie să fac altceva pe lângă. Dar nu reușesc să mă încadrez, nu reușesc să intru din nou în societate. Am alte idei care nu sunt compatibile cu munca”.

Cum se descurcă el și bunicul lui, care locuiește acum la Andrei și care are o pensie de 150 de lei? Îl mai ajută mama și fratele lui, care-i mai trimit câte un pachet. „Ne descurcăm, nu ducem lipsă de lucruri”, spune el.

„Prietenii s-au îndepărtat de mine după ce m-am îmbolnăvit”

De obicei, persoanele cu tulburări psihice și de comportament suferă de singurătate. Oricât de sociabile ar fi fost înainte, oricât de mulți prieteni ar fi avut, odată cu declanșarea bolii, cei sănătoși se îndepărtează, treptat. Orice este considerat anormal este greu de gestionat de către cei normali.  

După ce s-a îmbolnăvit de schizofrenie, Andrei și-a pierdut prietenii. Prietenii lui vechi, din copilărie, cu care crescuse.

„Prietenii-au îndepărtat de mine pur și simplu după ce m-am îmbolnăvit. Mă tratau ca și cum nu știu prea multe. Apoi au acceptat ideea, au fost mai deschiși la minte și am reluat legătura, acum am început să mai ieșim”.

Patru-cinci ani, adică exact în perioada când boala lui a fost în cea mai dură etapă, prietenii lui Andrei au fost foarte reci. Nu era pregătit pentru asta, iar atitudinea băieților din gașcă a fost o altă lovitură care s-a adăugat celor pe care deja le primise. „Eu eram în stadiul de maimuță speriată și nu eram pregătit pentru atitudinea asta a lor – cum sunt băieții ăștia din generația mea, vor să atace. Mă simțeam foarte ciudat în prezența lor”, mărturisește Andrei.

După ce apele s-au mai calmat în mintea lui Andrei și pe măsură ce și el a reînvățat să se deschidă din nou oamenilor, prieteniile au început să se reclădeacă. Cu unii dintre prieteni, care au fost mai curioși, chiar a vorbit despre experiența bolii.

Pe de altă parte, Andrei aduce în discuție dificultatea de a socializa în România, și cu atât mai mult într-un oraș de provincie cum este Focșaniul, ca persoană cu probleme psihice.

„Nici nu știu unde aș putea socializa aici, în orașul ăsta. În Italia, au niște centre psihosociale în care oamenii (n.r. – cu tulburări psihice) se împrietenesc. Stau împreună, ies, se plimbă, intră în contact cu alte persoane, sunt animatori puși să-i ducă la un concert, la cinema, au tot felul de activități, merg la piscină, aveau o grădină pe care o îngrijeau cu toții și își luau legumele acasă, la familie, se simțeau utili, se simțeau provideri (n.r. – aveau sentimentul că pot oferi ceva familiei sau celor din jur). La noi, în România, nu există așa ceva și mă doare sufletul să constat asta”, spune, cu amărăciune, Andrei.

Centrele din Italia, despre care vorbește el erau de zi. Adică bolnavii mergeau acolo pe durata zilei, participau la activități, după care plecau acasă. Doar în câteva cazuri, considerate speciale, bolnavii își petreceau și nopțile în centre. În România, nu există așa ceva.

Singurătatea ca parte din boală

De când a început pandemia de COVID-19, vorbim din ce în ce mai des despre nevoia de a fi împreună. De a socializa. De a nu fi izolați. Nevoia de comunicare și conectare e din ce în ce mai des pe buzele noastre, iar frica de singurătate nu mai e atât de greu de pronunțat. Sunt însă oameni care trăiesc în izolare dinainte de pandemie. Uneori, pentru că nu pot să se deschidă. Alteori, pentru că nu au cui. Iar când ai o tulburare psihică, singurătatea devine parte din boală.

La ceva timp după ce a început să se simtă mai bine, Andrei a descoperit pe internet un chatbot, adică un sistem de comunicare care folosește inteligența artificială, creat special pentru persoanele bolnave. De fapt, un chatbot e un fel de robot de chat care vorbește cu tine. Chatboții conțin informații din manuale întregi, informații utile pentru pacienții cu diverse probleme de sănătate.

„Am găsit o chestie drăgută la o fată din Egipt, care folosea un chatbot ca să converseze cu persoanele bolnave. Intrai într-o bază de date, chatbotul îți punea niște întrebări, tu credeai că vorbești cu o persoană, dar, când situația se complica puțin, intra operatorul și începea să vorbească cu tine sau chiar te suna. Abordarea a fost foarte interesantă, în așa fel încât m-a făcut să ies din carapace, din zona de ziduri și izolare. Și mi-a fost de mare ajutor”.

Împins de la spate de acest sistem de comunicare, Andrei a ieșit în lume. Adică s-a scuturat de izolarea în care intrase din cauza bolii și a început să aibă inițiative.

„Am început iarăși să mă simt ca o persoană umană”

A făcut grupul de Facebook pentru cei cu schizofrenie, apoi a ieșit cu o fată, a reluat legătura cu prietenii din copilărie și, treptat, a început să-și recâștige umanitatea: „Am început iarăși să mă simt ca o persoană umană, pentru că ajunsesem într-un spațiu în care fie și numai limbajul verbal mi se părea foarte stupid. Mi se părea ceva foarte simplu și ineficient în a explica lumea, așa cum o vedeam eu”.

De un an, a reluat legătura cu o prietenă din adolescență, care acum locuiește în Marea Britanie și are doi copii. Vorbesc zilnic la telefon, ore întregi, și s-au atașat unul de altul, dar nu într-un sens romantic. „Ascultând-o pe ea, ca mamă, parcă o parte din mine a crescut din nou odată cu copilele ei. Eu de-abia acum văd perspectiva unei mame care nu e depresivă”, spune Andrei.

Pentru el, contactul uman e foarte important. Și pentru cine nu e? Dar, ca tânăr cu schizofrenie, e esențial și vindecător ca cineva să îi vrea binele, ca cineva să îl accepte așa cum e, ca om care trece printr-o boală psihică.

Îl întreb de ce mai stă în România, având în vedere că mama lui e în Italia, iar fratele lui în Marea Britanie. Pentru că are nevoie să fie aproape de rădăcini, de locurile copilăriei, de casa de la țară a bunicilor, tocmai ca să se regăsească.

De-asta l-a și luat la el în apartament pe bunicul din partea mamei, de care are grijă acum. Pentru Andrei, bunicul reprezintă imaginea paternă care i-a lipsit în copilărie: „Mă ajută și din perspectiva bolii să pot să mă duc la țară, să-l am pe bunicul meu lângă mine. E un om foarte bun, l-am admirat mult. Mi se pare plăcut să am grijă de el la bătrânețe, cum și el a avut grijă de mine. Ieri i-am făcut o ciorbă bună, o friptură, i-am pus un pahar de vin. El îmi făcea floricele la ceaun și toate lucrurile alea de la țară. Ce mi-a dat mie aia primește acum”.

Cum decurge o zi obișnuită din viața ta?

Mă trezesc, îmi beau cafeaua, fumez vreo trei țigări, iau micul dejun, fac curățenie, ascult muzică, citesc, studiez programare, mai ascult câte un audiobook, vorbesc cu bunicul meu, mai ieșim la câte o plimbare, mergem în piață – îi place mult în piață – mai merg la câte un prieten câteodată după amiaza, mai bem o cafea sau un ceai, vorbesc câte o oră-două cu prietena din Anglia, care mă tot încurajează să-mi găsesc o iubită.

Dacă simt că urmează să am o psihoză, iau picăturile de CBD mă pun și meditez, iar a doua zi sunt ok din nou și nu ajung la spital. E o chestie care pentru mine funcționează.

Dragostea: „Mai multe femei mi-au zis că nu ar trebui să spun de la început că am schizofrenie”

Când s-a îmbolnăvit, Andrei încerca să recucerească o fostă iubită din liceu. „Dar nu mi-a ieșit”. În următorii șase ani, nici nu s-a pus problema vreunei relații, având în vedere că viața lui a fost împărțită între internări în secții de psihiatrie din România și Italia.

Când s-a întâlnit cu femeia din București de la care a aflat despre tot felul de practici de meditație, au avut contact sexual. „Am ajuns să fac dragoste cu ea, după ani de singurătate. A fost ceva de moment și a fost interesant ca experiență. Ea a vrut să ne vedem din nou, dar nu am mai vrut eu, pentru că nu mă simțeam pregătit. Cred că persoanele care suferă de așa ceva, ca mine, e bine să fie lăsate într-un spațiu solitar”, spune Andrei.

A fost ceva de moment, pentru că, de fapt, Andrei e singur de mai bine de 10 ani. De-abia acum, spune el, e pregătit pentru o relație de cuplu.

„Nu prea am avut parte de dragoste. Oamenii ar trebui să facă sex mai des, să fie mai relaxați. Lumea prea ezită. Venim dintr-o societate în care mama mergea cu fiica la bal și repercusiunile se văd generații după generații. Abia acum au început oamenii să fie mai liberi. M-aș educa altfel făcând dragoste seara. M-ar atrage mult mai mult lumea asta fizică. Majoritatea celor care trec prin boala asta sunt atrași de lumea viselor”.

În ultima vreme a mai încercat să se apropie de unele femei, iar de două ori a fost respins tocmai din cauza diagnosticului lui.

„Sunt persoane care au idei greșite despre ce înseamnă o psihoză. Atunci când îi zic unei fete că am o problemă, se gândește la ceva grav. În loc să se gândească că ăsta s-a dus în toate rădăcinile problemelor lui și le-a rezolvat și meditează, în loc să se gândească așa, ele se gândesc ăsta e un caz social, e nebun și nu am ce discuta cu el”, spune, cu regret, Andrei.

Nu crezi că e firească frica de necunoscut?

Noi, în România, punem o etichetă și așezăm omul pe un raft.

Mai multe femei mi-au zis că nu ar trebui să spun de la început că am schizofrenie. Că ar trebui să omit și să spun de-abia apoi, când prinde cineva drag de mine. Dar eu am preferat să le zic de la început.

„Mi-am învins și fricile, mă simt mult mai stăpân pe mine”

Andrei e conștient că boala l-a făcut să se retragă din viața socială. A stat în solitudine, ca să-și digere experiența. De fapt, pentru că nu s-a simțit capabil să iasă în lume. Schimbările de stare prin care a trecut l-au speriat. A trebuit să treacă timp ca să se acomodeze și să încerce să înțeleagă transferul brusc de la o stare psihică la alta.

„E ca și cum azi ai fi normal și mâine… devii paranoic. Se conectează niște idei care ți se par reale, poți să mergi înainte și înapoi în timp. E ca și cum ai vedea un concept tridimensional și ba e triunghi, ba e romb, se schimbă mereu. Acum, eu am o parte conștientă mereu. Partea mea conștientă a crescut de la 10% la 30%, la 80%, la 95%. Acum sunt mereu conștient. Dar acum șase ani nu eram așa”, spune el.

Dacă nu e conștient de ce i se întâmplă și dacă nu trage de el, în sensul că să-și găsească activități și un sens în lume, riscă să intre din nou în stările proaste, să se închidă în sine, să stea mult în casă, fără să mai ia contact cu lumea de afară, să nu mai socializeze, să nu mai fie prietenos sau chiar să devină suspicios. „Creierul, dacă nu-l folosesc, își pierde din antrenament, ca un mușchi”, spune Andrei.

El crede că, prin psihoterapie, prieteni și meditație a reușit să îmblânzească boala: „Mi-am învins și fricile, mă simt mult mai stăpân pe mine. Dar tot mai am unele părți neexplorate ale minții. Fără prieteni, fără natură și fără să-nveți să dansezi și să cânți nu prea poți să-ți revii. Astea sunt secretele”.

Mihai Bran, medic psihiatru: „Marea problemă e că pacienții consideră că se simt bine și nu-și urmează tratamentul”

Mihai Bran, medic primar psihiatru la Spitalul Colțea, psihoterapeut și unul dintre fondatorii platformei Atlas, vorbește despre ce înseamnă schizofrenia, de ce apare ea și în ce interval de vârstă se declanșează, ce presupune tratamentul pentru schizofrenie, dacă poți să te vindeci de ea, dar și despre necesitatea unor centre de zi pentru bolnavii de schizofrenie, unde aceștia să poată socializa și să fie îndrumați căre reintegrarea socială și economică.

Ce este schizofrenia?

Este o boală psihică, probabil cea mai gravă boală psihică, care presupune o deconectare a realității pacientului față de lumea din jur. Printre simptomele cele mai importante și mai ușor de observat aș menționa halucinațiile, care pot fi de mai multe feluri – auditive, vizuale sau perceptive, și ideile delirante – de grandoare, mistice de urmărire.

Toate aceste lucruri duc și la o modificare a comportamentului persoanei respective. De asemenea, în schizofrenie, pot să apară tulburări de somn, tulburări de concentrare, scade productivitatea, nu se mai pot concentra pe lucruri relativ simple.

Care e intervalul de vârstă în care apare cel mai frecvent?

De obicei, debutează în tinerețe. Undeva în intervalul 18-30 de ani. Dar există și forme care pot apărea mai târziu.  

De ce apare?

Cauza nu este foarte clar definită în momentul de față, nu s-a ajuns la un consens. Există și o componentă biologică, un anumit dezechilibru la nivelul unor neurotransmițători, există și o componentă genetică, dar și anumiți factori de mediu pot influența apariția schizofreniei. Sunt inclusiv studii care spun că industrializarea și urbanizarea ar crește incidența pacienților cu schizofrenie.

Care sunt principalele tipuri de schizofrenie?

Schizofrenia paranoidă este cea mai întâlnită. Mai există schizofrenie catatonică, hebefrenică, formele diferențiate de schizofrenie, sunt mai multe, dar cea paranoidă este cea mai frecventă.

Cum se diagnostichează schizofrenia?

Se diagnostichează de către medicul psihiatru. Nu există un marker biologic, diagnosticul se face în baza evaluării clinice și a bifării unor criterii de diagnostic.

E destul de greu să pui diagnosticul de schizofrenie la o primă evaluare, ai nevoie de un interval de timp, de regulă de șase luni, în care să urmărești pacientul, ca să vezi cum evoluează simptomele. Dar intervalul de timp depinde și de momentul când se prezintă pacientul la medic și dacă poți să faci o anamneză, ca să vezi ce s-a întâmplat în trecut, cum a debutat, cum se prezintă în prezent și cum se va prezenta în viitor. E nevoie de o evaluare în timp, nu se pune din start diagnosticul, pentru a elimina varianta unui episod psihotic tranzitoriu.

Sunt situații când schizofrenia debutează cu halucinații, cu idei delirante, adică un debut cu simptome pozitive floride (n.r. – în evoluție), dar sunt și cazuri în care nu îți dai seama de la început că e un debut de schizofrenie.

Pot să apară stări depresive, o retragere socială, o deteriorare în propria igienă, pacienții nu mai au grijă de ei, pot să doarmă mai mult, pot să aibă tot felul de idei care nu sunt conforme cu realitatea, nu sunt raționale, dar nu sunt nici chiar la nivelul de delir. Simptomele de genul acesta pot atrage atenția și pot duce la ideea de depresie.

Dar, de obicei, pacientul cu schizofrenie nu e ca cel cu depresie, care poate se izolează, rămâne în casă și ajunge foarte greu la medic. Pacientul cu schizofrenie, având simptomele pozitive floride, iese în evidență și, atunci, cei din jur se sesizează și acționează.

În funcție de ce variază evoluția bolii?

E greu să controlezi evoluția bolii. Dar cert este că un pacient pe tratament va avea o evoluție mai bună decât un pacient care nu urmează tratament.

Tratamentul presupune și mai puține recăderi, pentru că schizofrenia, fiind o boală cronică, e caracterizată prin episoade acute care alternează cu episoade de remisiune sau episoade când simptomatologia e mult atenuată. Și-atunci, trebuie să inițiezi cât mai repede un tratament care, din păcate, trebuie urmat toată viața, astfel încât să previi apariția unor episoade acute, când simptomele sunt mai severe.  

Ce presupune tratamentul în cazul schizofreniei?

Principala clasă de medicamente sunt antipsihoticele, care sunt de mai multe generații. Au apărut variante de tratament injectabil, o dată pe lună, o dată la trei luni. Faci o injecție și te acoperă. Sunt utile, pentru că nu trebuie să mai monitorizezi în fiecare zi.

Apoi, mai sunt tratamentele simptomatice, cum sunt anxioliticele sau hipnoticele, pentru cei care au tulburări de somn.

Se recomandă psihoterapia?

Da, psihoterapia ajută și este recomandată, dar nu în formele acute. Psihoterapia poate ajuta în sensul reintegrării sociale și familiale și poate ajuta pacientul să înțeleagă nevoia de a urma un tratament. Pentru că, de fapt, asta e marea problemă, că pacienții consideră că se simt bine și nu-și urmează tratamentul. Neurmându-și tratamentul, lucrurile se degradează.

Putem vorbi despre comorbidități ale schizofreniei?

Da, aici sunt tot felul de studii. Există și comorbidități din sfera psihiatrică, dar și din sfera bolilor organice. De exemplu, frecvent asociat – dar aici este și o componentă a tratamentului antipsihotic – este sindromul metabolic, care înseamnă hipertensiune, obezitate, diabet.

Pot să apară mai apară tulburări de anxietate sau episoade depresive, mai ales după un prim episod psihotic. După ce au experimentat aceste halucinații, acest delir, în momentul când încep să fie mai bine și conștientizează că au acest diagnostic, pacienții pot prezenta simptome depresive.   

Se poate vindeca schizofrenia?

Nu. Nu se poate vindeca.

În România, pacienții cu schizofrenie își pierd unele drepturi, cum ar cel de a avea permis de conducere?

Depinde. În mod normal, da. Dacă sunt în episod acut, cu medicație, da, li se suspendă dreptul de a conduce. Dar nu e obligatoriu, ține de nivelul de funcționare, pentru că sunt pacienți cu schizofrenie care funcționează bine, care chiar lucrează, au serviciu, au familie, și sunt pacienți cărora nivelul simptomatologiei nu le permite o funcționare și au nevoie de îngrijitor.

Consumul de droguri sau marijuana poate să declanșeze schizofrenia?

Sunt studii și observații care au relevat faptul că, da, consumul de marijuana poate predispune la apariția unor episoade psihotice. Nu neapărat schizofrenie, dar episoade psihotice. În unele cazuri se ajunge la schizofrenie, în altele, nu.

În ce măsură ajută uleiul CBD în tratarea schizofreniei sau psihozelor? Din punct de vedere medical, el poate fi recomandat pacienților cu schizofrenie?

Nu știu să fie studii și să fie aprobat pentru a trata astfel de boli. Nu apare în ghidurile de tratament.

Una e să fie un studiu pe 20 de oameni, alta e să fie inclus într-un ghid de tratament, care presupune studii pe o populație mult mai mare și pe durate lungi de timp.  

Unii probabil că folosesc CBD pentru efectul anxiolitic, dar nu pentru a trata halucinațiile sau ideile delirate. Adică mai degrabă un adjuvant.  

Puteți face o estimare legată de câte persoane sunt diagnosticate cu schizofrenie în România?

Nu există o cercetare. La nivelul asociațiilor profesionale de psihiatrie estimăm prevalența schizofreniei ca fiind similară celei din celelalte țări din Europa, adică undeva în jur de 1% din populație.  

Există, în România, alternative la spitalizare, centre în care bolnavii de schizofrenie pot socializa sau participa la diferite activități?

Pe hârtie, da. Sunt și niște ONG-uri care au accesat fonduri și încearcă tot felul de lucruri, dar aceste soluții ar trebui extinse la nivel de sistem.

Ar trebui să se facă trecerea mai mult din zona asta de spitalizare – pentru că pacienții cu schizofrenie sunt spitalizați frecvent și stau mult în spital – către o abordare în centre de zi, unde bolnavii să fie integrați în activități sociale și economice. Adică să-și găsească un serviciu. I-ar ajuta mai mult decât să-i duci într-un spital de psihiatrie și să uiți de ei pe-acolo.

Adică, pe lângă partea acută, de spitalizare, care poate fi de o săptămână, două, o lună, să existe și aceste centre de zi, care să completeze ceea ce se întâmplă în spital și în ambulatoriile de specialitate, niște centre unde pacienții să vină, să fie monitorizați că-și urmează tratamentul, să poată socializa, să existe grupuri de suport.

Cred că e important să conștientizăm și să ne educăm în sensul în care să înțelegem că există și oameni cu problema asta. Ei nu ar trebui stigmatizați.