Sinele autentic a devenit acest Sfânt Graal (dacă ar exista unul individualizat) pe care cu toții îl căutăm și adesea rămâne un mister. Propria autenticitate are scopul de a ne dezvălui cine suntem cu adevărat, iar odată ce descoperim aceste răspunsuri tot ea ne ajută să trăim viața pe care ne-o dorim. Dar cum ne-am pierdut sinele autentic și, mai ales, cum îl regăsim?
„Nu ești autentic”
Dacă ați observat, adesea spunem despre cineva că nu este autentic atunci când pare să mintă, să se ascundă, să păcălească, să ofere o versiune „cosmetizată” a sa. Și dacă prin „a cosmetiza” ne putem gândi la a picta în culori mai frumoase, adevărul este că măștile pe care le văd ceilalți în relația cu noi pot fi mai frumoase, dar pot fi și mai urâte. De exemplu, dacă avem o cunoștință sau pe cineva chiar mai apropiat de atât care este agresiv/ă, cu siguranță nu ne gândim că „nu este autentică”. Atunci vom spune că „așa este el/ea” și, în cazuri fericite, vom păstra distanța.
Îmi place definiția din dicționar a autenticității: „…conform cu adevărul…” și, adevărul este că autenticitatea se referă la adevăr, la adevărul nostru interior care adesea ne este ascuns, dintr-o teamă în opoziție cu intenția de a ne cunoaște pe noi înșine: „Dacă aflu cine sunt, îmi va fi bine sau mai rău?”
„Așa sunt eu” și alte minciuni pe care ni le spunem despre noi
O parte dintre trăsăturile noastre includ o componentă autentică, în acord cu propriul sine și cu propriul temperament, dar majoritatea sunt suma experiențelor de viață prin care am trecut și care ne-au „modelat” într-un fel sau altul. Astfel de experiențe construiesc personalitatea noastră, pe care adesea o folosim ca pe o carte de vizită. Dar ea nu reprezintă sinele autentic.
De exemplu, dacă în copilărie părinții nu au fost foarte disponibili pentru noi, atenți la nevoile noastre, prezenți și repere stabile, am crescut simțindu-ne singuri, bazându-ne pe noi înșine și așteptând prea puține (sau nimic bun) de la cei din preajma noastră. Când eram mici, cu siguranță am suferit trăind astfel de experiențe. La maturitate, pentru a preveni suferința, nu vom permite o apropiere prea mare de ceilalți, nu ne vom baza pe ei sau, din contră, ne vom agăța de ei și vom avea pretenții foarte mari (ca nevoile noastre să fie cele mai importante).
Sunt două adaptări posibile la o aceeași experiență. Tot când suntem mari, fără introspecție și curiozitate să căutăm răspunsul la întrebarea „Oare de ce întrețin acest comportament?”, ne vom spune adesea „Așa sunt eu!”. În acest caz, în calea descoperirii propriei autenticități stă această încăpățânare de a păstra comportamentul.
Totodată, dacă vom căuta răspunsul, „adevărul interior” pe care îl vom descoperi poate veni cu suferință „A fost dureros să nu primesc din partea părinților mei iubire, sprijin, atenție, încurajare, validare, stabilitate, etc.”, „Am suferit când eram copil, iar acum îmi este teamă să nu fiu rănit/ă iar”.
Să nu uităm că în propria analiză ne vom folosi de structurile noastre de personalitate, iar aceasta devine un soi de „expert” în autoanaliză. Desigur, va evita confruntarea, suferința, schimbarea, pentru că avem încredere că ea este cea mai fidelă reprezentare a noastră.
Când spunem „nu” suferinței, ne spunem „nu” nouă înșine
Într-unul dintre cursurile lui Gabor Mate, una din întrebările adresate de el a fost „Cât de confortabil te simți cu suferința?”. Evident, un prim răspuns va veni din zona de evitare „Este dificilă/grea/indezirabilă” sau „Cine vrea să sufere?”.
În copilărie, între nevoile noastre esențiale pentru o dezvoltare sănătoasă este inclusă și libertatea de a experimenta și exprima toate emoțiile pe care le trăim. Dintre acestea, adesea, cele mai „respinse” de părinți sunt furia și suferința. Să ne amintim de câteva dintre reacțiile acestora: „Plângi? Lasă că îți dau eu motive să plângi!” sau „Ce motive ai tu să fii furios?!”. Așa învățăm de mici care sunt emoțiile „negative” pe care adesea le reprimăm.
În realitate, am fi avut nevoie de prezența empatică a părinților atunci când eram furioși sau în suferință, pentru a ne modela cum să reglăm aceste emoții odată ce ele apar. Altfel, învățăm să ne disociem de ceea ce simțim sau să ne ascundem pentru a nu fi văzuți când emoția apare.
Când ne refuzăm nevoia de a exprima o emoție, de a cere compasiune persoanelor cu care avem atașament, ne spunem „nu” nouă și procesului nostru de vindecare. Sinele autentic este acea parte din noi care recunoaște suferința și o vede ca pe o amenințare („sunt slab/sunt demn de milă/voi fi respins”) ci o abordează cu atitudinea unui părinte bun: „Te văd, este greu acum”, „Ce mesaj poartă această suferință?”, „Ce nevoie neîmplinită apare odată cu suferința?”.
Uneori, în suferință apare cunoașterea, iar trăirea acesteia nu este o invitație la a ne lăsa acaparați de ea, ci de a o (re)cunoaște, de a o accepta ca parte din noi în acel moment, de a încerca să găsim un confort pentru ea. Nicidecum de a o respinge sau ascunde. De regulă, emoțiile de care încercăm să ne distanțăm sunt cele care vor veni mai puternic către noi, care ne vor copleși.
Semnalele corpului
Corpul ne transmite semnale subtile atunci când nu suntem „în locul potrivit” pentru noi, fie că acest loc se referă la relații, loc de muncă sau relația cu propria persoană. Tensiunile din corp adesea trec neobservate pentru că am învățat să ne distanțăm de înțelepciunea lui. Trăim captivi în propria minte, ne ghidăm după (aceleași) moduri în care am învățat să interpretăm realitatea (și nu există o realitate unică pentru toată lumea), și avem încredere doar în ceea ce ne spune mintea.
Învățăturile însă au trei surse: creierul, inima, intestinul (acel „gut feeling” care este busola noastră interioară). Relația dintre creier și pântece poate determina ca anumite experiențe emoționale să devină probleme gastrointestinale. De regulă, când stăm departe de sinele autentic adesea manifest în corpul nostru, nevăzând semnalele pe care acesta ni le transmite, ajungem să plătim cu prețul sănătății noastre fizice.
Orice emoție este simțită de corp, fie că vorbim despre tensiuni în corp, nod în gât, gol în stomac, presiune pe piept, durere de cap, extremități reci sau calde, etc., dar de câte ori ne ducem atenția înspre acea parte a corpului nostru, cu care să rămânem în contact acceptând ceea ce manifestă, căutând să îi oferim înțelegere, ascultând ce ne cere? Adesea vom apela la medicație, iar asta atunci când durerea devine puternică și nu o mai putem ignora. Așadar, un pas către sinele autentic este să învățăm să ne ascultăm corpul.
„Mi s-a ivit ocazia să mă înscriu într-un nou curs de formare profesională. Era un curs pe care mi-l doream de mult timp, iar pornirea a fost să spun DA! Cu toate acestea, mi-am acordat timp pentru a sta puțin în contact cu corpul. Să las gândurile deoparte… iar aici mă refer la acele gânduri care îmi spun că TREBUIE să mă perfecționez continuu și că mai am multe de învățat. Simțeam tensiune în umeri și spate și presiune pe piept. În prezent, programul meu este mai mult decât aglomerat și unul dintre obiectivele mele este să fac ordine între sarcinile cu care mă încarc și să îmi las timp pentru mine. Așa că am răspuns cu NU acestei oportunități, știind că vor mai fi și altele. Mi-am ascultat corpul. Mi-am ascultat instinctul care mi-a spus că nu am loc acum și nici energie pentru un nou curs. Nu mi-a fost ușor. Criticul interior m-a luat cu asalt, dar sunt obișnuită cu el, îl cunosc și am învățat să nu îi mai dau atâta încredere, atâta putere. Și sunt mândră de mine.” povește Anca, 36 de ani, din Timișoara.
Ce nu este sinele autentic
În descoperirea propriei autenticități, uneori ne este mai simplu să identificăm toate acele momente în care nu suntem autentici. Luând exemplul Ancăi, dacă ar fi spus „da” când ar fi vrut să spună „nu”, atunci nu ar fi fost autentică. Autenticitatea ei a fost acel „nu” spus cu atenție și grijă față de sine, ținând cont de ea și resursele ei.
Poate fi dificil să răspundem la întrebarea „Cine sunt eu?”, sau adesea ne vom limita la răspunsuri ghidate de ceea ce numim personalitatea noastră. Însă putem fi atenți la „Cine și cum nu sunt eu?”.
Prin urmare, exercițiul pe care și Gabor Mate îl recomandă în cartea sa „Mitul normalității” pentru descoperirea propriei autenticități constă în a observa toate acele momente în care am fi vrut/vrem să spunem „nu” și nu facem acest lucru. Rolul acesta de observator nu are menirea de a găsi noi motive să ne criticăm – „Nu sunt în stare să refuz, sunt incapabil/ă!”. Scopul este acela de a ne întreba „Oare ce a stat în calea refuzului meu? Oare ce mesaj mi-am dat?”.
Putem descoperi, spre exemplu, că atunci când nu îi putem refuza pe alții, ne spunem că „Rolul meu este să îi mulțumesc pe ceilalți și să nu îi supăr”, „Eu am grijă de nevoile celorlalți”, „Nu vreau să par egoist/ă”, „Nu vreau să se supere pe mine/să mă respingă” și astfel să aflăm care sunt acele credințe după care ne ghidăm și care stau în calea autenticității noastre.
Acelea sunt barierele noastre care, la un moment dat, în trecutul nostru, au apărut acolo pentru a ne apăra: „Dacă fac pe plac părinților, ei se vor purta frumos cu mine și nu mă vor critica sau pedepsi” sau „Părinții mi-au atras atenția să nu fiu egoist/ă sau să nu îi supăr pe ceilalți sau să nu mă fac de rușine”. În trecutul nostru, însușirea acestor „învățăminte” ne-a fost utilă supraviețuirii. Acum, însă, oare ne mai ajută? Sau ne împiedică sinele autentic?