Greșeli după o despărțire și ce putem face ca să nu ne abandonăm

În iubire suntem cu toții vulnerabili, iar o despărțire este trăită cu suferință, adesea sentimentul fiind cel de abandon. După un astfel de eveniment, mai ales dacă este neprevăzut – o despărțire bruscă, fără eforturi comune de a salva relația – în încercarea de a da sens și a ne explica situația, ajungem să ne blamăm, să pierdem contactul cu identitatea noastră, cu preocupările și obiectivele noastre, cu lumea noastră interioară în care se vor acumula multe resentimente, frecvent împotriva propriei persoane. Iată ce putem face pentru a nu ne abandona și noi după o despărțire.

Da, suferim după o despărțire 

Cum spuneam, este firesc să suferim, după o despărțire trecem prin etape similare doliului, indiferent de ordinea sau intensitatea succesiunii lor, iar vindecarea este un proces care începe cu compasiune față de propria persoană. 

Nu suntem puternici atunci când ne despărțim și nici nu este de dorit să ne punem această mască a puterii interioare, ignorând sentimentele noastre autentice, ignorând tristețea, dezamăgirea, tulburarea resimțite după încheierea unei relații. Persoanele puternice sunt cele obișnuite să reprime ceea ce simt, dacă emoția este din sfera vulnerabilității, cele care au un critic interior foarte activ, care judecă orice formă de fragilitate drept slăbiciune, prin urmare indezirabilă, cele care sunt deconectate de nevoile pe care le au. De regulă, regăsim aceste două tabere: cei care afirmă că ar trebui să fim puternici și cei care spun că este firească suferința, însă se confundă cu ea fiind absorbiți de pierderea suferită.

Compasiunea față de noi

Oare noi am fost perfecți în relație? Nu am greșit cu nimic, doar celălalt este vinovat? Nu spun că nu sunt cazuri în care răspunsul la aceste întrebări este afirmativ – în situații în care am ales un partener pe care îl etichetăm drept „toxic”, ca sumă a tuturor comportamentelor și interacțiunilor negative în cuplu. Uneori, însă, avem partea noastră de responsabilitate. În acest caz însă, oare suntem corecți să ne blamăm, respingem, judecăm… să renunțăm la noi? 

Pe de o parte, aș cataloga acest comportament drept nevoie de control – respectiv, întrucât vrem să înțelegem ce s-a întâmplat, acuzându-ne pe noi avem un răspuns, nu rămânem cu incertitudini. Pe de altă parte, într-o despărțire adesea sunt activate credințele disfuncționale despre propria persoană(„Sunt greu de iubit”, „Sunt dificil/ă”, „Nu sunt suficient”, „Nimeni nu mă va iubi”, „Voi rămâne singur/ă”)

Compasiunea față de propria persoană înseamnă să avem grijă la modul în care ne vorbim, la atitudinea pe care o adoptăm față de „o persoană în suferință”. Ne e greu să ne purtăm cu noi așa cum o facem cu persoanele pe care le iubim, cele pe care le considerăm importante în viața noastră. Dar oare noi nu suntem o persoană importantă în viața noastră?

Despre vocea compasiunii, poți citi mai multe în articolul de aici: „Aceasta este vocea compasiunii: Exercițiu pentru a dezvolta compasiunea față de propria persoană”

Motive pentru care ne abandonăm după o despărțire

În special pentru femei, o despărțire duce la gânduri negative în relație cu propria persoană, devalorizare, neîncredere, stimă de sine scăzută, tristețe, negativism legat de viitor. Abandonul constă în a ne atribui vina și a ne respinge în consecință.

Unul dintre motive poate fi acela că partenera/ul de viață denigrează persoana părăsită. Sunt situații în care cei doi au format un cuplu sau o familie ani de zile, iar la despărțire, cel care pleacă, înșiră o listă întreagă cu motive pentru care celălalt merită părăsit. În realitate, dincolo de atacul emoțional, există nevoia de a se elibera de vinovăție, pe care o plasează la adresa celeilalte persoane. Un soi de „Eu sunt ok, tu nu ești”. Este firesc să ne răsune în minte cuvintele dureroase, iar suferința să le amplifice, uneori, în realități la adresa noastră. Uităm că nu ne poate defini nimeni altcineva în afară de noi. 

Un al doilea motiv cu impact puternic asupra noastră este și faptul că mare parte din identitatea noastră ajunge să fie reprezentată de rolul de parteneră/soție. Când are loc o despărțire, avem dificultăți în a ne regăsi pe noi… cine suntem atunci când nu facem parte dintr-un cuplu? Viitorul pe care îl proiectasem într-un anumit fel, nu mai este posibil, accesibil, iar noi ne simțim pierdute.

Aș vrea, totodată, să clarific termenul de abandon. Chiar dacă sentimentele noastre sunt dificile și trăim singurătatea ca pe o panică în relație cu prezentul și viitorul nostru, cum suntem adulți, nu putem fi realmente abandonați, întrucât întotdeauna ne vom avea pe noi înșine. Supraviețuirea noastră, spre deosebire de copii, bătrâni în neputință sau persoane a căror viață din diverse motive depinde de îngrijirea pe care o primesc, nu depinde de altcineva în afară de noi.

Cum ne putem ajuta?

În primul rând,revin la vocea compasiunii și propun să ne gândim la o persoană dragă aflată în situația noastră. Cum am proceda? Am acuza-o pentru tot ce s-a întâmplat? I-am spune că viața ei nu mai are sens și că face bine să se respingă? 

Și noi avem nevoie de îngrijire, protecție, afecțiune. Putem face un exercițiu în care să ne imaginăm partea de copil din noi (Oare cum arătam la 5, 8 sau 10 ani?) care trăiește ceea ce trăim în prezent, și să îi oferim o îmbrățișare. Cum simțim copilul acela în brațe? Dar copilul cum se simte? De ce are nevoie din partea noastră? Ne putem lua angajamentul că nu îl vom ignora și nici nu îl vom abandona după ce a fost rănit și părăsit? Îi putem promite că îl vom îngriji și iubi pentru că merită acest lucru?

Dacă ne este greu să ne imaginăm pe noi la vârsta aceea, ne putem imagina un alt copil pe care îl cunoaștem și ne este drag.

Iar dacă acest exercițiu de imaginație nu ne este accesibil, ne putem privi în oglindă. Ne putem uita în ochii noștri să vedem suferința. Ne putem spune „Vreau să am grijă de mine. Merit să primesc iubire și atenție. Mă voi vindeca, nu voi renunța la mine.” sau orice alt lucru pe care simțim nevoia să îl spunem, formulat cu cuvintele proprii, lăsând criticul deoparte, lăsând vocea acuzatoare a persoanei care ne-a rănit/părăsit deoparte, reconectându-ne cu noi.

În același timp, deși suferim după o despărțire, avem nevoie să ne conectăm cu lucrurile care ne pot da o stare de bine, cu cele care ne făceau plăcere sau ne ajută să găsim sentimentul unui scop, al unui obiectiv cu sens pentru noi. Este irelevant dacă alegem să adoptăm pisici sau căței, să ne apucăm de dans sau pictură, să mergem în excursia dorită sau să tricotăm.

Folosind mijloacele pe care le avem la dispoziție, în mod activ și deliberat să facem lucruri care ne pot da sentimente și stări diferite, care ne pot încărca cu energie. Deopotrivă, în măsura în care este posibil, să nu ne izolăm de prieteni, colegi, familie, de acele persoane în care avem încredere că ne vor binele. Uneori, când ne devalorizăm, ne ajută să avem niște oglinzi curate în preajma noastră, care să ne reflecte acele părți din noi pe care le abandonăm.