De ce alegem să ieșim din relațiile de cuplu atunci când apar primele probleme?

Niciun cuplu nu este scutit de probleme, dar când acestea apar, adesea partenerii se întorc unul împotriva celuilalt și cea mai ușoară cale pare aceea de a pleca din relație. Emoțiile sunt dificile, iar mintea pare că, în loc să caute o soluție, alege fuga, distanțarea de sursa acelor emoții. Rezolvăm ceva astfel? Când este despărțirea o decizie corectă și când reacționăm astfel în urma propriilor răni netratate?

Cum tratăm problemele în cuplu

Psihologul american John Gottman, profesor emerit la Universitatea Washington și autorul a numeroase cărți despre relațiile de cuplu, susține că un cuplu care are șanse de succes relațional nu este un cuplu în care cei doi parteneri sunt compatibili 90%, ci un cuplu care, și dacă există doar 60% compatibilitate, știe să abordeze conflictele ce apar din incompatibilități. Percepții diferite, mecanisme de apărare, comportamente dificile pentru celălalt partener, obiceiuri frustrante etc., cele mai multe pot fi discutate și poate fi găsită o cale de rezolvare a lor, așa încât să ținem cont și de efectul pe care îl au asupra celeilalte persoane.

Uneori însă, vorbim limbi străine unul pentru celălalt, dezvoltarea personală a fiecăruia poate diferi, deschiderea către a face schimbări, către a primi un feedback negativ, către a ne asuma propriile greșeli pot fi scăzute, iar atunci comunicarea devine anevoiasă, fiind adesea modelată de emoții negative intense.

Eu pot spune partenerului meu că mi-aș dori să aibă inițiativă în privința prgramului nostru din timpul liber, dar dacă el răspunde dând ochii peste cap, cu „Sigur, niciodată nu fac nimic bine” sau „Mereu trebuie eu să fac ceva diferit”, îmi va produce o emoție negativă, îmi voi spune că nevoile mele nu contează, iar el nu este dispus să mă asculte. Pe scurt, ceea ce era o nevoie a mea verbalizată, a devenit o critică preluată de el. Eu am ajuns în rol de agresor, iar el de victimă. Destul de dificil să continuăm discuția astfel, în special când simțim deja emoția aceea dificilă (poate fi neputință – „Nu reușesc să mă fac ascultat/ă”, poate fi teamă – „Nu îi pot spune nevoile mele întrucât se supără și îndepărtează”, poate fi tristețe – „Nu contez pentru el/ea” sau poate fi furie, adesea manifestată, acoperind emoțiile descrise mai sus  – „Eu îți cer ceva și tu te victimizezi”).

Iată cum ajungem în puncte de tensiune într-o relație, în care ne este dificil să găsim soluții și suntem chiar nemotivați să facem acest lucru, spunându-ne adesea „Tot eu să fac asta?”. Apare gândul de nedreptate, cel că ne simțim singuri în relație și, mai devreme sau mai târziu, se instalează și ideea plecării din relație.

Retragerea din relație

Retragerea din relație nu are loc în momentul plecării noastre, ci se întâmplă frecvent, cu fiecare ceartă în care nu facem echipă cu partenerul ci suntem împotriva lui, cu momentele în care refuzăm să ne vorbim și ne ignorăm unul pe altul, în care căutăm alinare și înțelegere în afara relației, în care vedem partenerul prin lentila evenimentului cu care ne confruntăm, proiectând așteptări negative. Ne retragem din relații de fiecare dată când spunem „iar se întâmplă asta”, referindu-ne la experiența noastră de viață în relațiile cu ceilalți.

Ceea ce se întâmplă în relații în timpul unui conflict reprezintă un cumul de triggeri, de informații care activează răni mai vechi și nevindecate, reacții de apărare și, cum spuneam, tendința de a le evita plecând din relația respectivă. Însă care sunt șansele noastre de vindecare atunci când nu cunoaștem anumite lucruri despre viața noastră interioară, rănile pe care le avem și modurile în care răspundem atunci când percepem un pericol? Pericolul este reprezentat de partenerul despre care ne spunem că nu ne înțelege, nu îi pasă de noi, nu ne ascultă, nu ne iubește etc.

„Am ajuns la terapie întrucât îmi spuneam că partenerul meu nu este potrivit pentru mine, iar acum, șase luni mai târziu, constat și în ce moduri nu sunt eu o parteneră potrivită. A fost greu să mă văd pe mine în oglindă, să învăț să formulez o cerere fără să mă cert sau să o fac să sune a critică, și mai ales să nu plec de acasă când este greu. A fost greu și să constat că de fiecare dată când plecam eram incapabilă să îmi asum partea de vinovăție și așteptam să vină după mine partenerul, să îmi ceară el să ne împăcăm. Cred că încă învăț să îmi cer iertare, să accept greșelile mele, încerc însă să fac schimbări și să nu fug când e greu. Și asta e greu…” spune Alina, 29 de ani, din Brașov.

De ce fugim din relație

Încep prin a spune că pentru multe relații, încheierea lor este singura soluție. Când unul dintre parteneri este abuziv, manipulator, narcisic, indisponibil emoțional, nu își ia aceleași angajamente în cuplu, atunci vorbim despre relații toxice sau relații în care cei doi parteneri nu sunt compatibili. Cred că este important să știm ce este toxic într-o relație și ce sunt, pur și simplu, greșeli firești, comportamente ce pot fi schimbate.

„Partenerul meu suferea de o gelozie cruntă. Aveam scandaluri de fiecare dată când ieșeam cu o prietenă, dar și dacă  mă duceam la cumpărături. Îmi era frică să întârzii pe undeva, întrucât erau explozive scandalurile, jignirile, umilințele, paranoia cu care mă confruntam. În tot acest timp îmi spuneam că nicio relație nu este perfectă, că poate în timp va avea încredere în mine, mă va cunoaște mai bine, iar gelozia va dispărea. Chiar și o prietenă îmi spunea că poate încerc să nu mai fac lucrurile care duc la scandaluri. Însă așa mi-aș fi asumat eu că fac ceva greșit și era nedrept. Pe lângă faptul că orice aș fi făcut eu declașa un scandal… Am ales să ies din relație după un an. A fost un an greu, care m-a lăsat copleșită, cu o stimă de sine scăzută și temătoare în privința relațiilor. Regret că nu am încheiat-o mai curând.” povestește Mirela, 27 de ani, din Cluj.

Într-o astfel de situație, precum fosta relație a Mirelei, nefericirea noastră, limitele încălcate de partener, abuzul verbal și emoțional, sunt semnele că nu suntem într-o relație potrivită și atunci să ieșim din relație nu este o decizie „pripită”. Ne putem ghida după felul în care ne simțim pentru a înțelege care este soluția potrivită pentru noi. Însă nu vom vorbi despre ce ne face să stăm în relații nepotrivite aici, ci despre ce ne face să plecăm chiar și din cele potrivite.

Fuga din relație poate fi adesea încercarea noastră, zadarnică de altfel, de a fugi de ceea ce simtim, atunci când emoțiile sunt dificile. Ieșirea din relații după o ceartă, păstrând cu noi percepțiile noastre asupra conflictului, fără a asculta partea celuilalt, ne arată modul în care am învățat să reacționăm atunci când ne simțim răniți.

Dacă ar fi să ne amintim de copilăria noastră, oare ce se întâmpla atunci când sufeream, când eram răniți? Cui spuneam despre ceea ce ni se întâmplă? Cine ne alina, cine ne asculta, cine ne era alături? Mulți dintre noi ne-am simțit singuri în acele momente, ne-am retras (poate în camerele noastre, sau în alt loc în care „să nu fim văzuți”) și, inconștient, am concluzionat că „nu este nimeni acolo pentru noi și trebuie să ne descurcăm singuri”. Nu știm să împărtășim suferința, iar dacă o facem iar partenerul nu răspunde la nivelul așteptărilor noastre, ne convingem singuri, o dată în plus, că nu merită să încercăm. Iar atunci plecăm.

Evitarea, răspunsul greșit

Tot mai frecvent punem etichete celorlalți și tot mai rar încercăm să găsim soluții împreună cu ei. Brusc, „evitanții” devin o categorie indezirabilă, și ne e tot mai greu să privim spre noi și găsirea unor soluții, preferând să îi etichetăm pe ei. Stilul de atașament evitant apare încă din copilărie, când mediul în care creștem nu este constant, predictibil, confruntându-ne cu suferința emoțională, neglijarea sau sentimentul de abandon încă de mici, în relație cu oamenii pe care îi iubim cel mai mult și din partea cărora avem nevoie de iubire.

Persoana cu acest stil de atașament are disconfort în intimitatea emoțională și o nevoie mare de independență, având dificultăți în a avea încredere în celalți. Morgan Anderson, psiholog specializat în teoria atașamentului, spune că „Persoanele cu stil de atașament evitant sunt adesea indisponibile emoțional și au reale dificultăți în a investi emoțional într-o relație. Sunt persoane care au învățat să se bazeze doar pe ele însele.”

Un evitant va sta mereu cu un picior în afara relației, va căuta mereu o plasă de siguranță și va fugi de intimitatea emoțională. În astfel de cazuri, un proces terapeutic este util, ajutând persoana să înțeleagă cum a ajuns să aibă anumite comportamente și, totodată, ce ar putea face pentru a le schimba.

În același timp, la evitare duce frica de a fi rănit/ă, nesiguranța și neîncrederea în propriile resurse, identificarea cu partea de copil din noi care nu poate găsi soluții la anumite probleme, în loc să accesăm partea de adult, capabilă să comunice asertiv, să își cunoască, îndeplinească și ceară nevoile, să pună limite și, mai ales, să tolereze emoțiile inconfortabile.

Să reținem că este de dorit să nu luăm decizii când avem o emoție puternică – fie ea pozitivă sau negativă – întrucât acelea nu vor fi decizii în acord cu noi și nevoile noastre, ci dictate de o stare de moment, tranzitorie. Așadar, dacă suntem supărați, ne putem da spațiu să ne liniștim emoțional, apoi să abordăm situația creată, așa încât să încercăm să o soluționăm. Desigur, pentru acest demers, ideal este să fie ambii parteneri implicați. Totuși, în viața de zi cu zi, în cuplu responsabilitățile nu se împart mereu în mod egal la cei doi parteneri și e important să știm să navigăm situațiile în care noi oferim/facem mai multe și să le observăm pe cele în care celălalt o face.