„Pentru mine, tata nu există.” Motivele pentru care limităm sau refuzăm contactul cu familia
Unii dintre noi au avut norocul de a se naște și a crește în familii cu care au putut crea relații sănătoase, în care nevoile le-au fost suficient împlinite și care au permis suficiente interacțiuni pozitive, așa încât ideea de familie să fie asociată cu o stare de bine, de siguranță, de acceptare. Alții nu au fost la fel de norocoși, iar tensiunile din familie, în timp, duc la ruperea relațiilor, nevoia de separare, chiar întreruperea oricărui contact. Iată câteva dintre motivele pentru care ajungem înstrăinați de familie.
Rolul atașamentului
Atașamentul din copilărie este un predictor pentru sănătatea fizică și emoțională de la maturitate. Stilul de atașament al copilului se formează și se dezvoltă în funcție de modul în care părinții răspund nevoilor acestuia, felului în care ei sunt capabili să rămână disponibili emoțional, să se conecteze cu el, să îi oglindească trăsături și comportamente cu claritate, să îl învețe reglarea emoțională și să accepte emoțiile și experiențele lui.
Dacă interacțiunile cu părinții, în special cu mama, au fost preponderent pozitive, relațiile de familie au șansa să dureze în timp, iar familia să rămână o resursă importantă de-a lungul vieții. Ce se întâmplă însă atunci când nu dezvoltăm un atașament securizant, când ne încadrăm în stilurile dependent, evitant sau dezorganizat? Pe lângă faptul că aceste stiluri vor necesita atenție și numeroase experiențe emoționale corective pentru a fi reglate și a se apropia de stilul securizant, ele vor descrie tiparul de relații pe care îl vom reproduce și la maturitate.
Totodată, pe măsură ce (preferabil) devenim tot mai interesați de sănătatea noastră psiho-emoțională, cresc șansele să alegem să stăm departe de sursele de stres și de acei factori care au (uneori) potențial retraumatizant. Dacă relațiile de familie rămân disfuncționale, dacă nu reglăm modul de a interacționa cu membrii familiei (lucru care presupune reciprocitate), este posibil să decidem că distanța este cea mai bună soluție pentru noi și să alegem deliberat să fim înstrăinați de familie.
Aici aș recomanda să ne cultivăm toleranța și acceptarea celor care iau astfel de decizii, întrucât adesea aud că aceste persoane sunt sancționate, judecate, acuzate de „renegarea” originilor sau celor care „le-au dat viață”. Să fim înstrăinați de familie nu este nici o decizie ușoară, nici o formă de rebeliune, iar motivele care duc la această alegere sunt trăite subiectiv de cel care face o astfel de alegere, țin de experiențele lui interioare, pe care nu avem cum să le cunoaștem nici măcar atunci când cunoaștem povestea. Chiar și atunci, vom filtra această poveste subiectiv, prin prisma experiențelor noastre emoționale, a credințelor noastre despre noi, ceilalți, viață și lume în general, prin cadrul pe care noi l-am construit pentru a reprezenta conceptul de relații de familie.
Ar trebui să fim iertători
Alegerea de a fi înstrăinați de familie nu are întotdeauna legătură cu iertarea sau lipsa ei. Iertarea, deși adesea nu este astfel privită, nu presupune în mod necesar continuarea unei relații. Iertarea poate avea loc și când decidem încheierea unei relații și are legătură cu trăirile noastre interioare, reprezentând renunțarea la resentimente, la furie, la tristețe și în special la gândurile disfuncționale legate de noi înșine, de valoarea personală („Eu nu merit iubire” versus „X nu îmi poate oferi iubirea de care am eu nevoie”).
Un alt aspect important este să nu asociem iertarea cu vindecarea interioară, cu noțiunea de „om bun” (sau orice altă „calitate” dezirabilă). Aceasta nu trebuie să devină o povară pentru victimă, pentru cel care a îndurat un tratament nedrept, abuziv, traumatic. Putem ierta 100% pe cineva sau doar… 15%-20% – aici referindu-ne, spre exemplu, la acceptarea lipsei de intenție din partea celuilalt („Face asta pentru că în mod deliberat vrea să îmi facă rău” versus „Face asta pentru că nu știe altfel”).
„Mi-am iertat tatăl pentru problemele din familie cauzate de dependențele lui, infidelitățile și abuzurile asupra mamei… dar după despărțirea părinților mei, când aveam 16 ani, am refuzat să am orice legătură cu el și mențin acea decizie. Simplul gând că l-aș vedea îmi provoacă o strângere de stomac și o stare de alertă. Probabil și el era un om care suferea, dar care a și cauzat multă suferință, iar eu sunt fiul lui, rolul meu nu era să îi înțeleg suferințele, nevoile, nici să mă ocup de ele. Pentru mine, tata nu există”, povestește Dragoș, 34 de ani.
Relații de familie toxice
Relațiile de familie toxice pot avea la bază chiar și intenții pozitive, cel puțin în plan cognitiv, din partea părinților, în special a mamei. Spre exemplu, mamele de tip elicopter care din propria anxietate protejează excesiv copilul, păstrându-l într-o relație fuzională cu ele, fără a-i permite să se desprindă, să crească, să devină autonom, pot ajunge să întâmpine resentimente din partea copilului ajuns un adult cu dificultăți de adaptare, nefuncțional. Copilul poate vedea evadarea dintr-o astfel de relație ca fiind singura lui șansă la autonomie. Evident, va fi însoțit de sentimente de vinovăție dacă reușește să producă ruptura.
Totodată, putem să vorbim despre părinții care tot cu bune intenții plasează o povară prea mare pe umerii copiilor: „Tu ești rațiunea mea de a trăi”, „Ești universul meu”, „Eu sunt fericită dacă tu ești fericit” sau „Tu ești deștept/deșteaptă, capabil/ă și le vei rezolva pe toate”. Intenții de acest tip pot fi izvorâte din iubire, însă mesajele transmite pot ajunge la copil astfel: „Viața mea și fericirea mea depind de tine, ai grijă ce faci”, „Obligația ta este de a mă face fericită”, „Indiferent ce probleme ai, nu ai voie să ai eșecuri, aș fi dezamăgită, pentru că tu trebuie să îmi demonstrezi că ești capabil/ă”. Și iată cum, responsabilizăm copilul care se va simți copleșit de prezența și nevoile noastre, asumându-și obligații în raport cu noi și punând foarte multă presiune pe el însuși să nu (ne) dezamăgească. Și aici copiii pot ajunge să ia distanță de familia care pune presiune să „livreze” fericire și succes.
Toxicitatea în familie apare și atunci când rolurile se schimbă, iar părintele, în loc să fie îngrijitor, plasează această răspundere copilului.
„Când părinții mei se certau mama venea să mi se confeseze mie și îmi cerea să vorbesc eu cu tata să îl liniștesc sau împac. Mai târziu, când au divorțat, mama nu muncea, aveam o situație precară, iar pe mine mă însărcina să cer bani tatălui, bunicilor, uneori să mă și împrumut la vecini. Ea se împrumuta adesea de la prieteni și nu le returna banii – neavând mijloacele necesare – însă când aceștia sunau acasă, mă punea pe mine să răspund. Eram, cumva, obligată să îmi asum eu responsabilitățile unui adult, să îi fiu sprijin și confesor, să mă îngrijesc de bunăstarea ei, lucru pe care l-am detestat. Din acest motiv în prezent, la 43 de ani, singura mea relație cu mama este să îi trimit bani lunar, însă să nu comunic cu ea întrucât așteptările ei sunt aceleași, chiar și declarate – „Îmi ești datoare, copiii își îngrijesc părinții”, relatează Doina, din Arad.
Relațiile toxice sunt și cele în care există prea multă critică, judecată, nemulțumire, cele în care părinții sunt invazivi și nu respectă intimitatea copilului, când îi impun anumite decizii sau le resping pe ale lui, când încearcă să îi dicteze drumul în viață după așteptările și dorințele lor. Astfel de comportamente de îndreptățire din partea părinților, vor contribui adesea la distanța pe care copilul va alege, la maturitate, să o ia față de ei.
Relații de familie abuzive
Abuzurile în familie se referă la abuzurile fizice, verbale, sexuale, dar și la neglijarea emoțională (uneori nu doar atât) a unui copil. Vorbim aici despre traume importante, răni emoționale greu vindecabile, chiar și într-un proces terapeutic, iar apropierea de cei care au fost abuzatori reprezintă un pericol serios pentru victime. În aceste cazuri, alegerea de a rămâne înstrăinați de familie este una necesară chiar supraviețuirii.
Important pentru cei care au trăit astfel de experiențe este să se îngrijească de propria vindecare, să caute ajutorul de care au nevoie și să aibă parte de relații diferite de cele din copilărie, care să producă la nivel emoțional corecții. În astfel de cazuri este chiar indicată distanțarea de familie, de acei abuzatori, pentru a nu avea loc retraumatizări. Uneori, distanțarea se poate produce în relație cu un singur membru al familiei, cel responsabil pentru experiențele dureroase, traumatice.
„În prezent nu am nicio relație cu familia mea, iar acum un an de zile tatăl meu a murit. Tata a fost motivul pentru care încă de la vârsta de doi ani mâncam frecvent bătaie și aveam parte de umilințe îngrozitoare, fiind cel pe care își descărca nevii și frustrările. În acest timp, mama, altă victimă de altfel, îmi spunea să îndur, că este tatăl meu. Adesea mă gândeam că se simte ușurată că sunt eu ținta lui și nu ea. Practic, nu era niciun adult care să mă apere, care să aibă grijă de mine. Am plecat de acasă la 13 ani și nu m-am uitat în urmă. Încă mă îngrijesc de vindecarea mea, încă am un drum lung de parcurs pentru a redeveni întreg, pentru că mă simt fragmentat. Acum doi ani am aflat că a murit tata și am simțit doar ușurare.” Povestește Matei, 29 de ani, din București.
Un studiu din 2022 arată că înstrăinarea de tați este mult mai frecventă decât cea de mame, iar dintre cei care au reușit o reconciliere, 81% spun că au putut relua relația cu mama și doar 69% pe cea cu tatăl.
Recomand și acest studiu care vizează factori asociați cu relațiile de familie în care, copilul adult și părinții se reconciliază după o perioadă de distanțare. Una dintre concluzii este aceea că părinții care au rămas căsătoriți au șanse mai mari să reușească o reconciliere cu copiii adulți, în raport cu cei recăsătoriți, spre exemplu (relații în care copiii au pierdut un părinte prin divorț și un altul prin recăsătorire, moment în care ei au devenit mai puțin importanți pentru părintele care își refăcea viața – apare trădarea din partea părintelui rămas).
În concluzie, nu trăim viețile celorlalți și, în timp ce este simplu să emitem păreri, uneori de la adăpostul convingerilor noastre rigide sau al experiențelor diferite, să ne cultivăm empatia, compasiunea și toleranța când auzim despre oameni înstrăinați de familie și să tratăm cu respect decizii care, deși poate corecte pentru sănătatea psiho-emoțională a unei persoane, sunt dureroase și nu necesită judecăți. Există numeroase motive pentru care putem alege distanța față de familie sau anumiți membri ai ei, cu siguranță nu este o decizie ușor de luat și avem nevoie de sprijin și înțelegere pentru a traversa această alegere, fie că o păstrăm, fie că o vom reconsidera.