Cum scapi de mentalitatea de victimă: Ghid complet pentru depășirea tiparelor toxice
Există multiple fațete ale victimizării, adesea tiparul având origini în copilăria mică în care, dacă am avut părinți abuzivi sau care ne-au controlat prea mult, ori dacă am avut parte de bullying din partea celorlalți, am fost victime. Există totodată și o expresie a tulburării narcisice exprimată prin victimizare constantă. Dar vorbim aici de cei care se plâng frecvent, care își plâng de milă adesea, concentrându-se asupra propriilor neputințe și asupra lucrurilor negative cu care se confruntă, adesea exagerate. De ce avem mentalitatea de victimă și ce beneficii poate aduce victimizarea?
Originile victimizării în copilărie
Cum spuneam, în perioada copilăriei, dacă am avut parte de abuzuri, de neglijare, de control exagerat din partea părinților, ne-au fost cultivate neputința și sentimentul de neadecvare. Frecvent, a ne simți victime nu este un gând de care suntem conștienți, dar poate fi regăsit în alte credințe despre sine precum îndoiala de sine, convingerea că merităm anumite rele tratamente din partea celorlalți, că suntem slabi și lipsiți de apărare sau resurse etc.
Ani de interacțiuni negative cu părinții sau de bullying lasă astfel de urme, iar de aici apar gândurile că este ceva profund, fundamental în neregulă cu noi. Mai mult, dacă suntem persoane cu o mai mare sensibilitate emoțională, anumite structuri de personalitate vor profita.
Să ne considerăm victime este în detrimentul nostru și al relațiilor noastre, întrucât ne vom aștepta să nu fim tratați corect, să fim agresați, iar astfel vom și atrage asemenea persoane, capabile de comportamente abuzive. Mai mult, odată ajunși în relații sănătoase, cu oameni care ne oferă iubire necondiționată, ne vom simți inconfortabil pe fondul lipsei familiarității cu astfel de contexte. Așa cum se spune, „vom alege mereu iadul familiar unui rai nefamiliar”.
Putem repara tiparul disfuncțional de gândire dacă devenim, în primul rând, mai atenți la felul în care ne vorbim. Să identificăm gânduri precum „Așa merit eu să mi se întâmple”, „Sunt așa un fraier/o fraieră”, „Nu sunt în stare de nimic” etc. Când auzim astfel de gânduri despre noi, să ne amintim cine ni le-a spus prima dată și să acceptăm că au venit din partea unor persoane aflate ele însele în suferință, care nu cunoșteau sinele nostru autentic.
Să ne gândim apoi ce am fi avut nevoie să auzim despre noi încă din copilărie, iar dacă ne este greu să ne gândim la vocea compasiunii, o putem regăsi imaginându-ne că i-am vorbi unei persoane pe care o iubim. Pasul următor este să punem limită comportamentelor nepotrivite pe care le au alții în relație cu noi, să semnalăm nedreptățile sau agresiunile, să plecăm din contextele nefavorabile nouă. Să ne construim, treptat, poate cu ajutorul unui specialist atunci când ne este dificil să o facem singuri, un sistem de credințe mai adaptat realității și prezentului, mai blând și corect cu noi înșine.
„Nimic nu îmi merge bine”
Atitudinea de tipul „nimic nu îmi merge bine” o regăsim la persoanele mereu pregătite să se vaite, să se plângă de viața pe care o au, incapabile să vorbească despre ceea ce este bun, pozitiv, adâncite în propria neputință și lipsite de interesul de a produce o schimbare. Contextul este extrem de important.
Dacă, spre exemplu, avem în minte o persoană aflată într-o relație toxică, de care se plânge constant, însă în care nu ia nicio decizie, pe de-o parte are de identificat ce beneficii există în relația respectivă de încă rămâne acolo, pe de altă parte, care sunt mecanismele care o împiedică să facă o schimbare. Pe hârtie, este simplu să spunem „Dacă relația nu este una potrivită, ieși din ea!”, dar în practică, unde vorbim despre emoții, credințele despre sine și celălalt, tiparul relațional, experiențele de viață și familiaritate, nu este nimic simplu.
Dacă, însă, cunoaștem o persoană care frecvent se victimizează și majoritatea discuțiilor pe care le purtăm sunt despre ea și greutățile pe care le are, avem de-a face cu un tipar dificil, care ne consumă energia și care nu dorește nicio schimbare, ci doar empatie, compasiune, atenție.
Victimizarea ajunge să fie modul prin care știe să interacționeze cu ceilalți și chiar să își ceară nevoile, apelând la buna credință, la vinovăția pe care o putem simți dacă nu ajutăm pe cineva care are nevoie, la resursele energetice ale celorlalți. Totodată, poate fi un mecanism de evitare pe care persoana în cauză îl utilizează în propriul interes: evitarea solicitărilor din partea celorlalți, evitarea responsabilizării pentru ceea ce i se întâmplă, evitarea găsirii unor soluții și plasarea răspunderii asupra celorlalți.
Să ne gândim de câte ori a venit cineva la noi să ne ceară sfatul sau, mai direct, să îi spunem ce să facă? Dacă partea din noi care dorește să ajute, să fie utilă, să găsească răspunsuri, să îi salveze pe ceilalți etc. s-a activat și am venit cu un răspuns, oare dacă nu a avut un deznodământ fericit, nu tot noi am fost învinuiți? Un sfat pe care îl urmăm chiar și noi, terapeuții, este să nu dăm sfaturi. Sigur, ghidăm, venim cu alternative, dăm sugestii, dezbatem variante și opțiuni de a face lucrurile diferit, dar verificăm întotdeauna cu celălalt dacă i se potrivesc, dacă sunt acceptate, dacă le poate ajusta în așa fel încât să și le poată asuma. Noi nu avem răspunsurile, celălalt le are. În cazul celor care se victimizează, răspunsurile sunt adesea căutate la ceilalți și responsabilizarea la fel.
Cum gestionăm o relație în care celălalt se victimizează frecvent
În funcție de apropierea relației, putem să-i arătăm celuilalt cum ajung la noi informațiile și cum ne simțim în interacțiunea cu persoana respectivă. Poate fi o discuție dificilă, însă una sinceră în care vorbim despre noi și limitele noastre.
Uneori avem resurse să ascultăm dramele celorlalți, alteori nu. Să avem grijă la ceea ce psihologii numesc „compassion fatigue”, respectiv epuizarea emoțională cauzată de excesul de compasiune pentru ceilalți. Resursele noastre nu sunt nelimitate, iar sănătatea noastră psiho-emoțională e protejată și de limitele sănătoase în relațiile cu ceilalți.
Dacă tot am menționat limitele, o soluție este limitarea interacțiunilor cu persoana respectivă… chiar și atunci când este cineva apropiat. În cazul unui partener, îi putem sugera psihoterapia, recunoscând că nu avem resursele necesare să gestionăm negativismul constant. În cazul altor membri ai familiei, putem limita numărul interacțiunilor, dar și durata lor.
Mai mult, dacă discutăm și cu alți membri ai familiei să venim către persoana respectivă cu același mesaj prin care să atragem atenția asupra unui comportament, dar și să evităm să picăm în capcanele întinse de cel ce se victimizează, cresc șansele să obținem o schimbare. Nu fără dramă, desigur.
Capcanele de evitat în relație cu o persoană care se victimizează constant sunt de tipul „Salvează-mă”, „Fă tu ceva pentru mine, că eu nu pot”, „Confirmă-mi că sunt neputincios și e în regulă să nu fac nimic să schimb lucrurile” etc. Dacă încercăm să oferim, în astfel de contexte, vom fi acaparați de cel căruia îi servim cu acest unic scop de a-i acorda atenție și resurse fără a-i cere nimic în schimb.
Dacă avem astfel de persoane apropiate, putem iniția discuții legate de beneficiile pe care le au în urma comportamentelor lor, dar și despre recunoștință și atenție orientată spre tot ce e bun și ignorat în viața lor. Ambele subiecte reprezintă o provocare, dar cresc și riscul de a se îndepărta de noi persoanele respective. Dacă este un câștig sau o pierdere, noi vom decide.