„Eu nu aveam o definiție pentru liniște, eram obișnuită numai cu certuri.” Cum ajungi, ca fiică de tată alcoolic, să repeți tiparul în cuplu

Mara* are 45 de ani și a crescut cu un tată alcoolic și cu o mamă care n-a știut să gestioneze situația decât prin conflict. Prin urmare, o bună bucată de timp, ajunsă la maturitate, povestea s-a repetat și în viața de cuplu a Marei. Până când ceva s-a schimbat. Ce?  

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosite în acest articol nu sunt cele reale.

Faptul că a citit articolul despre Monica, fiica adultă a unui tată alcoolic, a fost un imbold pentru Mara*. S-a regăsit în multe dintre lucrurile povestite de o altă femeie care, la fel ca ea, a trăit într-un mediu lipsit de una dintre nevoile emoționale de bază: cea de siguranță. Așa că ne-a scris folosind formularul Spune-ți povestea, în speranța că povestea ei poate ajuta pe cineva, așa cum și pe ea a ajutat-o să citească povestea altei persoane.

Cu un tată dependent de alcool și o mamă copleșită de situație, Mara a crescut mai mult sau mai puțin de una singură, cu tot felul de credințe limitative despre relații și despre viață, pentru că așa văzuse acasă că „se face”.

Ca să salveze trecutul, a repetat istoria: și-a ales la rândul ei un partener cu probleme legate de consumul de alcool și a încercat să își crească stima de sine depunând mult efort în viața profesională. Acum, povestește cum a făcut față tuturor provocărilor și ce a ajutat-o să creadă că ceva se poate schimba în bine.

„Ca o moluscă. Adică nu știa de el.” Copilăria

Mara s-a născut în Timișoara. Mama ei era contabilă, iar tatăl ei era director de bancă. Un profesionist impecabil la serviciu, dar când ajungea acasă la finalul fiecărei zile de muncă, se îmbăta de nu mai știa de el.

Locuiau pe-atunci în aceeași curte cu bunicii – părinții tatălui – iar el, când termina programul la bancă, se ducea mai întâi la mama lui, se îmbăta, după care ajungea acasă, unde erau soția și cele două fiice.

„Când veneau acasă, mama ne certa bine că e gălăgie, că nu e destul de curat, iar pe tata nici nu-l vedeam când începea să bea, pentru că mergea la bunica, adică la mama lui, și bea. Și apoi bea și acasă. În niciun caz nu era violent, dar era ca o moluscă. Adică nu știa de el, umbla îmbrăcat, dezbrăcat, nu putea să vorbească. A fost absent. Pur și simplu, eu nu-l țin minte decât așa”, începe Mara să povestească.

Lucrurile nu fuseseră întotdeauna astfel între cei doi soți, așa că sora Marei, cu patru ani mai mare decât ea, nu avea această unică perspectivă asupra părinților. Ea apucase să îi vadă și în perioadele în care încă se înțelegeau și apucase să-și vadă tatăl și altfel decât beat și absent. Dar Mara, nu. Și această diferență, aparent lipsită de importanță, a contat foarte mult în parcursul celor două fete.    

„Sora mea nu-l vedea așa cum îl vedeam eu, nu-l vedea moluscă. Chiar dacă el era același, ea îl văzuse și altfel înainte și știa că acolo, sub moluscă, este și o persoană. De-asta și cred că relația lor a fost diferită. Dar eu nu văzusem altceva, nu-l cunoscusem ca om”, mai spune Mara, care a fost întotdeauna catalogată în familie drept aia rea de gură și aia care cerea, care judeca, pe când sora ei era aia bună.

„În liceu a fost prima dată când l-am văzut treaz”

„Tata a fost director de bancă și foarte bine văzut și respectat în exteriorul casei, în societate. Dar, când se termina ziua de muncă, acasă, era doar absență. Băutură și absență”, spune Mara, care își amintește dezgustul pe care-l simțea în fiecare zi văzându-și tatăl inert, ba îmbrăcat, ba dezbrăcat, și incapabil ca măcar să articuleze ceva.  

Și mai era rușinea. Rușinea care apărea de fiecare dată când vreo prietenă venea în vizită și exista riscul să-l vadă pe tatăl ei în ipostazele cu care ea era deja obișnuită.

O rușine cu atât mai mare cu cât în afara locuinței erau o grămadă de aparențe care trebuiau păstrate. Ea oricum nu vorbea despre asta cu prietenele, dar nu o făcea pentru că i se părea inutil și pentru că, crede ea, era greu de imaginat pentru o persoană din afara casei, care-l știa pe tatăl ei drept un bun profesionist, că e un om cu totul și cu totul altfel în interiorul casei.

Așa că, dacă venea vreo prietenă în vizită la ea și se apropia ora la care ar fi trebuit să ajungă tatăl ei acasă, deja pentru Mara era teroare. Ar fi preferat ca prietenele ei să plece înainte să vină el.

Tatăl Marei nu a fost vreodată la școala ei sau la ședințele cu părinții. Deloc, până la liceu. Atunci a fost prima dată când l-a văzut la ea la școală, prima dată când l-a văzut treaz și prima dată când l-a văzut mândru de ea.

„Când eram în liceu a fost prima dată când a venit la școală la mine – deci la liceu! Îmi luasem Cambridge-ul (n.r. – atestat de limba engleză) și s-a făcut o adunare ca să ne felicite. Atunci a fost prima dată când l-am văzut în primul rând treaz și, în al doilea rând, prima dată când l-am văzut mândru de mine. Adică prima dată când mă vedea. Dar eram la liceu!”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Mara era deja elevă la cel mai bun liceu din Arad, dar a fost nevoie de o convocare pe timpul zilei, deci în timpul programului de muncă, pentru ca tatăl ei să fie prezent, fizic și psihic, la un eveniment de la școala ei. 

„Ne-am urcat într-un tir cu toate lucrurile din casă.” Mutarea în alt oraș

Cu mult înainte de a ajunge la liceu, când Mara începea clasa a treia, s-a mutat cu sora și părinții ei la Arad. Mutarea a fost la inițiativa mamei ei, care i-a spus soțului: ori divorțăm, ori plec cu fetele.

„La Timișoara, stăteam în aceeași curte cu părinții tatălui meu, care îi încurajau consumul. El bea la mama lui acasă, adică la bunica mea. Iar mama a zis, la un moment dat, că ori pleacă cu noi, cu mine și sora mea, ori începem în altă parte o altă viață. Și am plecat în Arad”, spune Mara, care nu a înțeles nimic din ce s-a întâmplat atunci, pentru că nimeni nu a discutat și cu ea motivele și decizia plecării.

A fost pusă în fața faptului împlinit și mulți ani nu a știut de ce a trebuit să plece din Timișoara pe nepusă masă, cu toată mobila încărcată într-un tir și de ce s-a trezit peste noapte că trebuie să locuiască într-un bloc neterminat din Arad.

„Am înțeles că sora mea știa, dar eu acum vreo 5 ani de zile am aflat ce s-a întâmplat. Atunci, mama a plecat cu noi de acasă la un prieten de familie, nu înțelegeam ce e, de ce suntem acolo. Pe urmă ne-au trimis într-o tabără și, când ne-am întors din tabără, ne-am urcat într-un tir cu toate lucrurile din casă și ne-am trezit în Arad, într-un bloc înconjurat de mormane de moloz și de gropi, fără oameni, pentru că nu era nimeni mutat încă acolo. Punct”, spune ea, care își amintește un alt lucru extrem de dureros:

„Și în anul ăla a uitat toată lumea că e ziua mea. Toată lumea, inclusiv eu. Și-a adus aminte bunica, care a venit la noi o săptămână mai târziu, și mi-a zis la mulți ani. Știi cum a fost? A fost invizibilul dus la superlativ. A durut. Dar era atât de mult haos atunci, eu chiar nu înțelegeam ce caut acolo.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Nu mai știe exact dacă sau cât de mult a suferit din cauza faptului că și-a lăsat brusc prietenii în Timișoara, pentru că mulți ani mai târziu a suferit o septicemie care i-a afectat memoria, dar spune că, fiind de mică interesată să aibă succes în educație, pentru că era singurul mod în care credea că se poate face observată de cei din jur, a avut grijă să fie competitivă și, cum era și cu gura mare, n-a fost dintre fetițele prea sociabile.

„Din ce îmi zice mama, eram foarte categorică cu alții și nimănui din jur nu-i plăcea asta la mine. Adică eram aia rea. La suprafață nu m-a interesat ce părere au alții despre mine, pur și simplu. Înăuntru, probabil că da. Dar învățam bine și, atâta vreme cât eram cea mai bună la indiferent ce, existam între ei, era dovadă clară că exist acolo, că exist între oameni”, mai spune Mara.

Apoi, o perioadă, a fost mai bine: „Probabil pentru că era noutatea mutării, dar pe urmă, chiar și scos din mediul în care îi era favorizat consumul, tata a continuat să bea. Atunci, la început, când ne-am mutat, țin minte că l-am văzut pe tata ținând-o în brațe pe mama. Și mă gândeam: Ce face? Ce face? Adică era total ciudat să văd o astfel de imagine”.

Vid, certuri și absență. Inclusiv a mamei

Părinții Marei aveau prieteni și, când se vedeau cu ei în afara casei, tatăl ei bea mai temperat. Însă, pe lângă asta, bea zilnic acasă până când devenea inert. Mamei îi era greu să trăiască cu el, așa că își vărsa tot năduful atât pe soț, cât și pe fete.

Cu toate greutățile vieții de familie, cu un loc de muncă de opt ore pe zi și cu concedii de creștere a copilului de maximum trei luni, cum erau în acea perioadă, și cu propriile probleme de sănătate, cu siguranță nu i-a fost ușor.

„Era totul pe ea, în mod clar. Era și bolnavă, avea dureri de cap, așa că pleca destul de des prin spitale. Și liniștea care rămânea după ea (n.r. – pentru că nu mai existau certuri) ar fi trebuit să fie un lucru bun, nu? Că liniștea e bună. Dar, culmea, pentru mine liniștea era de neconceput, eu nu aveam o definiție pentru liniște, pentru că eram obișnuită numai cu certuri. Și, când era liniște, era moarte. Adică cu totul altceva decât ce înseamnă pentru alți oameni”, spune Mara, care și-a explicat de-abia târziu aceste lucruri, pe care atunci, în copilărie, le simțea doar ca pe o mare tristețe.

Dar și atunci când era acasă, mama ei era absentă emoțional. Mara își amintește un episod pe care îl descrie nu numai ca fiind dureros, ci chiar traumatizant. Avea 16 ani și s-a dus prima dată la ginecolog, singură. Experiența cu medicul a fost o „trauma-traumă”, spune ea fără să intre în detalii, iar când s-a dus acasă și i-a povestit mamei, în speranța că va reacționa sau măcar o va susține emoțional, aceasta n-a făcut nimic. Și, din nou, Mara a învățat că nu e importantă și că nimeni nu o vede decât ca pe fata rea, cu gura mare.

Dincolo de aceste momente, atmosfera în casă era în general la fel: când mama ei vedea că tatăl din nou nu se ține de promisiuni – pentru că promitea ba că nu mai bea, ba că se ocupă să rezolve una-alta – se enerva și începeau certurile. „Deci nu erau genul de discuții că fă și tu ceva în casă, că nici nu se punea problema. Și era multă umilință. Mama îl umilea pe tata”, mai spune ea.

„Nu cred că era familia noastră diferită față de alte familii din România, numai că disonanța asta între ce se vede din afară – pentru că afară se vedea că suntem o familie uau! – și ce era înăuntru… Înăuntru era un vid. Și nu numai vid, și certuri, și… absență. Absență pur și simplu.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Multă vreme, Mara a învinovățit-o pe mama ei pentru toată situația din familie, pentru că pe cine altcineva ar fi putut să considere responsabil? Pe tatăl ei, cu siguranță, nu.

De-abia în urmă cu doi ani a început să facă pace cu mama ei și s-o vadă și altfel, ca femeie, după ce a înțeles că nu e atât de simplu să ieși dintr-o relație cu un dependent de alcool: „Când am fost în situația ei, că mi-era greu, nici eu n-am putut să iau altă decizie, adică să plec, să zic gata, stop-joc. Acum am înțeles durerea”.

Fuga la facultate în alt oraș

Toată copilăria și în prima parte a adolescenței, Mara a tras tare să intre la o facultate bună în alt oraș, ca să plece de-acasă. Cu mama contabilă, tatăl la fel, dar având și funcția de director de bancă, și o soră care a făcut tot contabilitate, Mara s-a dus la Academia de Studii Economice (ASE) din București.

Își amintește imaginea de când a ajuns în București și părinții ei au dus-o, cu tot cu bagaje, la căminul studențesc unde s-a cazat și unde a locuit în primii ani de studenție, iar imaginea este cu ei plecând și cu ea rămânând în urma lor, singură, plângând. Deși își dorise atât de mult să scape de prezența lor, acum plângea și nu înțelegea de ce plângea.

„M-am chinuit foarte mult să plec de acasă ca să ies din ce era acolo și am reușit. Iar pe urmă am început să muncesc, din anul trei de facultate. Dar aveam mereu nevoie să fac mai mult ca să fiu văzută, să fiu primită între alți oameni. Așa că, la trei-patru ani după ce am făcut ASE-ul, am făcut și Dreptul.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

S-a apucat de Facultatea de Drept pentru că era, pe-atunci, foarte combativă și voia să facă dreptate, dar și ca să demonstreze – ei și celor din jur – că e diferită de familia ei, o familie de economiști.

Iar îndârjirea ei de a demonstra a făcut-o să-și dea licența în Drept când primul ei copil era foarte mic, ea alăpta și a avut și probleme medicale serioase pentru că s-a neglijat în acea perioadă, deși, în mod normal, nu ar fi fost vreo grabă să termine studiile.

„Pentru mine era ceva de viață și de moarte să fac mai mult, astfel încât să demonstrez că am loc între oameni. Și am avut probleme de sănătate rău, rău, rău, rău. Acela a fost primul episod care mi-a arătat cât de rău pot să-mi fac eu mie ca să mă simt acceptată de alții, că pe urmă au fost și altele, dar nu le vedeam, nu le înțelegeam. Mi se părea normal să vreau mai mult. Dar de ce să vrei mai mult cu costul să te canibalizezi, să îți faci rău singur? Târziu am înțeles”, mai spune Mara.

Două surori, două realități

Dar Mara, echipată din copilărie să se descurce singură, pentru că nu a avut pe cine să se bazeze, s-a descurcat. S-a descurcat întotdeauna singură, fără să ceară ajutor, pentru că învățase bine din copilărie că, dacă ceri ajutor, nimeni nu te va auzi și nu te va ajuta. S-a bazat numai pe ea întotdeauna și așa face și acum, deși, după niște ani de psihoterapie, încearcă să exerseze cerutul.

Totuși, mama ei a încurajat-o să plece în alt oraș la studii. Între timp, sora ei a făcut facultatea în Arad și a rămas în continuare acolo, unde și-a făcut o familie.

De fapt, pentru cele două surori lucrurile au fost destul de diferite, în sensul că sora Marei a avut întotdeauna o altfel de relație cu părinții lor.

„Sora mea a avut mereu o relație cu tata. Adică ei se plac, povestesc, la fel și cu mama, pe ea o ajutau și nu înțelegeam de ce cu ea sunt așa și cu mine nu”, spune Mara, pe care tot timpul a chinuit-o acest gând – de ce pe sora ei o plac părinții și îi acordă atenție, iar ei, nu?

Și-a explicat de una singură în toate felurile: că sora ei, care e mai mare, apucase să îi vadă pe părinți și înainte de a se certa tot timpul, așa că ea a avut o atitudine mai blândă cu ei, că a rămas în Arad și, fiind acolo când tatăl ei a redus consumul, a apucat să vadă și părțile bune înaintea Marei, care a rămas multă vreme cu imaginea dureroasă a copilăriei.

De-abia recent, în urmă cu trei ani, a îndrăznit să deschidă discuția cu mama ei: „și a străbătut printr-o conversație că: la tine nu trebuia să-mi fac griji, eram sigură că tu o să te descurci. Deci gândul ei era că eu mă descurc, numai că interpretarea mea era că nu merit să aibă grijă de mine. Și aici erau două realități diferite”.

Alegerea bărbatului potrivit

Amândouă fetele au repetat tiparul văzut în familie și și-au ales parteneri care aveau probleme legate de consumul de alcool. Sora ei s-a căsătorit cu un bărbat alcoolic, iar la șase luni de la nuntă „era bătută și înapoi acasă”. Șocul a fost puternic pentru toată lumea, dar mai ales pentru tatăl fetelor. „În noaptea aia, tata a albit. Vezi tu, absent, absent, dar el a albit în noaptea aia”, spune Mara, care a observat din nou, cu această ocazie, că tatăl manifesta o grijă diferită față de sora ei.

Cu Mara lucrurile au fost însă altfel, chiar dacă și ea și-a ales un partener cu probleme de același fel.

L-a cunoscut pe Bogdan* într-o perioadă în care bea în fiecare zi, în prima lună din anul întâi de facultate. Stătea în cămin și nu apucase să cunoască decât fete, când colega ei de cameră a propus să dea un chef la care să invite și băieți. „Noi, în trei săptămâni, nu apucaserăm să cunoaștem decât fete, așa că ne trebuiau băieți pentru chef. Așa că am stat la intrarea în căminul băieților și ne uitam cine bifează criteriile să vină la chef. Pe el nu l-am selectat pentru că era beat, dar a venit cu un prieten care fusese selectat”, povestește Mara și se amuză.

Pentru că s-au plăcut, au început să se tot vadă și s-au cuplat rapid, dar Mara nu l-a văzut pe Bogdan în prima lor lună altfel decât băut.

„În prima lună, nu l-am cunoscut niciodată treaz. Atunci ziceam că e funny, știi, că ne amuzăm, dar pe urmă, uitându-mă înapoi, nu mai era amuzant. Venea pe la mine și venea mereu beat, iar eu mi-am spus, în sinea mea, lasă, că pot eu să-l salvez. Că, dacă acasă nu am putut să fac asta cu tata…”, spune ea, sugerând tiparul de comportament pe care îl urmează mulți dintre copiii alcoolicilor: încearcă să salveze trecutul, replicând în viața lor de cuplu ce au văzut în familia de origine.

Când bea, Bogdan era un tip sociabil. Dar, când a început să-l vadă și altfel decât amețit, Mara a început să observe și cealaltă latură a lui: tăcerile. A înțeles că iubitul ei era, de fapt, introvertit și că-i era dificil să socializeze, motiv pentru care folosea alcoolul ca dezinhibator, ca să-l ajute să se integreze. În plus, mai e și din Maramureș, subliniază Mara, care crede că există și diferențe culturale în sensul că maramureșenii sunt persoane mai rezervate.

Și a mai observat ceva: la început, îi era mult mai greu să gestioneze tăcerile lui decât consumul de alcool. La început.

„Tăcerile mereu au fost acolo, dar când bea devenea sociabil. Culmea e că fără partea aia sociabilă și ha-ha-ha și he-he-he, care venea cu băutură, era mult mai greu să fim împreună. Adică să vorbim, să facem lucruri împreună.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Bogdan a continuat să bea. În contextele de socializare bea oricât, fără limită, iar când erau doar ei bea în continuare, doar că nu atât de mult încât să nu mai fie prezent sau să nu te poți înțelege cu el. Era student la Matematică, dar destul de inconsecvent. Ba se ducea la cursuri, ba nu se ducea, ceea ce a făcut să aibă mai multe restanțe și să termine facultatea cu efort.

Mara a avut o contribuție importantă în faptul că l-a făcut să se adune și să-și termine studiile de licență. „Eu eram foarte focusată, știam ce vreau, știam că trebuie neapărat să muncesc ca să nu mă întorc în Arad, știam că facultatea nu este negociabilă. Și i-am cerut oarecum și lui să-și asume asta. Adică nu se poate în anul 4 să nu intri în licență că n-ai examenul de anul 1. Nu cred că i-am zis vreodată cu subiect și predicat asta, dar era subînțeles că eu îmi fac un viitor și că mă aștept ca și el să-și facă un viitor. Adică nu sunt aici să te salvez tot timpul”, spune ea.

„L-am testat, din lipsă de încredere.” Mutatul împreună și despărțirea

În anul al treilea de facultate, Mara a început să lucreze. Tatăl ei a avut probleme pe plan profesional, iar riscul să fie nevoită să se întoarcă în Arad din cauza banilor a speriat-o atât de tare, încât s-a angajat la un hotel și muncea nopțile, în ture, fie de la 2.00 noaptea la 8.00 dimineața, fie de la 12.00 noaptea la 12.00 ziua. După ce s-a angajat, s-a mutat într-o garsonieră, iar peste un an s-a mutat și Bogdan cu ea.

Consumul de alcool a continuat, și la fel și tăcerile, iar situația a devenit din ce în ce mai greu de gestionat pentru Mara, care se vedea din nou în mijlocul unor probleme asemănătoare cu cele din casa părinților.

„Mă luam de el că tăcea, că nu se îmbracă cum trebuie, că… you name it. Și asta pentru că veneam de acasă unde, dacă era liniște, era total ciudat. Pentru că atunci când era ceartă, era ceva, era o energie pe care o înțelegeam, dar liniștea era moarte, era nimic, era vid. Și atunci și cu Bogdan, când era liniște, chiar dacă era liniște de bine, eu o interpretam ca și cum nu-i nimic. Și provocam. Provocam rău, ca să fie ceva. Nu contează ce e, doar să fie ceva. Deci eram agresor, pentru că asta credeam că se face.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Și acum, spune ea, dacă cineva vrea să o pedepsească și folosește tratamentul tăcerii, merge la sigur, pentru că cea mai mare pedeapsă e să nu fie băgată în seamă: „Acum am mai învățat câte ceva în terapie și mai reușesc să gestionez tăcerea, dar și acum pedepsa supremă este să nu fiu. Să nu fiu pentru altcineva”.

În primă fază, în fața umilințelor pe care Mara i le arunca în față, Bogdan a tăcut, așa cum tăcea și tatăl ei. A durat destul, deja locuiau împreună, când el i-a spus ei pentru prima dată că nu se simte bine atunci când e tratat astfel.

Tot cam pe-atunci, după ce au terminat studiile, Mara vedea că lui îi era greu să se concentreze pe un viitor, oricare ar fi fost, așa că tensiunile au dus la despărțire. Bogdan a plecat la părinți și a stat acolo vreme de șase luni, până când bunicul lui a murit și a căutat alinare tot la Mara.

„A venit la mine exact în noaptea aia, direct de la tren, și, deși nu ne împăcaserăm, s-a întâmplat să rămân însărcinată. Am făcut întrerupere de sarcină, dar am rămas împreună. Numai că eu am rămas multă vreme cu ideea că el a rămas cu mine pentru că am făcut un copil și, drept consecință, l-am testat, din lipsă de încredere, cred că vreo cinci ani”, spune ea, iar rememorarea acestui episod îi aduce lacrimi în ochi.

„Eram căsătorită, dar nu știa nimeni”

Peste încă doi ani, chiar dacă deja începuseră să se înțeleagă mai bine, Mara își făcea în continuare planuri de una singură, pentru că nu putea proiecta un viitor stabil cu Bogdan. Muncise deja câțiva ani și și-a propus să-și cumpere o garsonieră pe care să o închirieze. S-a dus la bancă, a discutat ce era de discutat și a primit acordul pentru un credit, a căutat și a găsit garsoniera potrivită, iar când s-a dus din nou la bancă să semneze actele, a constatat că, între timp, procedura se schimbase, așa că nu se mai încadra pentru credit.

Bogdan o însoțea, dar de pe margine, nu era implicat în vreun fel în accesarea creditului. Crezând că cei doi sunt căsătoriți, angajata băncii i-a sugerat să facă o simulare de credit „împreună cu soțul”, să vadă dacă s-ar încadra la un împrumut comun.

„Eu i-am zis că nu suntem căsătoriți, dar Bogdan zice într-o doară: dar haide să vedem totuși ce ar însemna dacă facem calculele. Și ne-am căsătorit în 30 de zile ca să luăm o garsonieră. Fără cerere în căsătorie, ci strict pentru scopul ăsta. N-am zis nimănui, pe părinți i-am chemat și le-am zis că ne logodim, dar de fapt noi ne căsătoream. Nu mi-am schimbat numele și n-am zis nimănui, pentru că, dacă o dădeam în bară, măcar să o dau în bară în privat, nu cu atâta public. Adică așteptarea mea era să o dăm în bară.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Ideea de a nu spune nici măcar apropiaților și de a nu-și schimba numele a fost a ei: „Eram căsătorită, dar nimeni nu știa că sunt căsătorită. Și pe urmă am rămas însărcinată. Iar de data asta era pe bune. Adică am zis ok, ne bucurăm. Și când am ieșit din spital cu copilul, în prima zi m-am dus și mi-am schimbat numele. Am zis că pentru copil merită să-mi asum riscul”.

Târziu, de-abia după ce și-a asumat faptul că va rămâne în această relație, Mara și-a dat seama cât de mult a afectat relația faptul că a trăit tot timpul copleșită de neîncrederea pe care o trăise în relația cu părinții și faptul că îl vedea pe soțul ei prin aceeași lentilă cu care îl vedea pe tatăl ei.

„Reacția mea era disproporționată față de ce se întâmpla. Adică eu făceam umilirea potrivită pentru un om-moluscă, dar o aplicam la un om care, ok, bea zilnic, dar era încă acolo, nu dispărea cu totul. Și, în mod clar, așteptarea mea era ca el să nu fie acolo când am nevoie și să trebuiască să mă descurc. Orice ar fi, eu trebuie să mă descurc singură”.

Multe au fost discuțiile despre consumul lui de alcool, multe și cu subiect și predicat, discuții în care Mara îi cerea să nu mai bea sau măcar să bea mai rar sau mai puțin, dar în care Bogdan reacționa spunând că el, de fapt, nu are o problemă cu alcoolul. Au ajuns inclusiv să facă un tabel în care să noteze frecvența și cantitățile consumate.

Când definițiile învățate în copilărie sunt greșite: intimitate = dreptul de a umili

Dincolo de faptul că Bogdan bea, conflictele în cuplu escaladau și pentru că Mara învățase – și învățase temeinic, dar greșit – definiția intimității în cuplu:

„Intimitatea pentru mine cu Bogdan, cu soțul meu, însemna să ai dreptul să-l faci mic pe celălalt. Pentru mine, definiția intimității a fost dreptul de a umili pe cineva, pentru că asta știam eu, asta văzusem acasă că înseamnă intimitatea. Mama îl umilea pe tata, care era moluscă.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Târziu, când deja plecase de acasă, a văzut relații în care apropierea nu venea la pachet cu umilire. Prima dată a fost când încă erau studenți, iar mama lui Bogdan a venit din Maramureș la București, pentru că cineva îi spusese că fiul ei are probleme cu băutura. Pentru Mara a fost prima dată când a văzut ceva ce îi era de neconceput: un părinte acceptându-și copilul așa cum e, necondiționat, fără să-l rușineze și fără să-l umilească.

Și mai târziu, când era deja căsătorită, a văzut și relații de cuplu care să aibă pentru intimitate o altă definiție decât a ei.

„Primul cuplu pe care l-am cunoscut funcțional în intimitate au fost nașii noștri de căsătorie. Funcțional însemnând să se placă, să se respecte, să se bucure unul de altul. Înainte, eu nu credeam că există așa ceva, pentru că eu vedeam în jur că toate cuplurile erau la fel ca ai mei, cupluri în care așa se făcea, pur și simplu. Nu știam că există un alt fel de intimitate și, dacă nu știi că există, nici nu poți să ți-o închipui. Iar atunci când nu poți să ți-o închipui, nu poți nici să o aplici”, mai spune ea.

„Tot ce am aflat în terapia de cuplu a fost că trebuie să divorțăm”

Mara și Bogdan au împreună trei copii. Doi băieți, unul de 18 ani și unul de 14 ani, și o fată care are 7 ani de-abia-mpliniți.

În urmă cu câțiva ani, când primul copil avea 6 ani, iar al doilea era micuț, din cauza neînțelegerilor care se făceau resimțite nu numai între ei, ci și față de copii, au mers la terapie de cuplu. Erau, de fapt, mai multe probleme la mijloc. Mara trecuse prin niște probleme de sănătate care îi demonstrau că se supraîncarcă din dorința de a demonstra că merită apreciere, iar comunicarea cu Bogdan devenise o înșiruire de certuri cauzate nu numai de faptul că el bea, ci și de faptul că ea nu știa să-i ceară ajutor pentru că nu avea încredere că s-ar putea baza pe el, ceea ce ducea și la epuizare, și la frustrare.

„Eu, venind cu lipsa de încredere, cred că am și provocat discuțiile despre divorț, ca să văd câtă încredere pot să am în el.”

Șase luni au încercat să schimbe dinamica relației, dar nu a mers.

Mara spune că, pentru Bogdan, fiind atât de introvertit, terapia prin vorbire nu a însemnat nimic: „Nefiind cu vorbitul, lui i se părea foarte intruziv ce se întâmpla acolo. La un moment dat, țin minte că psihoterapeuta ne-a provocat să vorbim unul cu altul și ne-am blocat. Adică el s-a blocat, iar eu m-am simțit total respinsă. Niciunul nu vedea nicio cale de a ieși din asta, așa că tot ce am aflat în terapia de cuplu a fost că, în mod clar, trebuie să divorțăm”.

Dar nu numai Bogdan s-a blocat în terapie, ci și ea. A înțeles unele lucruri, de exemplu că ea era agresorul în relație, dar nu a reușit să meargă mai departe de atât. „Adică, ok, odată cu terapia mi-am dat seama că sunt agresor, dar acum, că aflasem asta, mă biciuiam întruna și nu înțelegeam de ce sunt așa. Mă uit la mine și nu-mi place deloc ce văd. Tot nu-mi plăcea, că durea ca naiba. De ce sunt agresor? De ce sunt rea? De ce vreau mai mult? De ce am gura mare? De ce? De ce? De ce? Că asta mi s-a zis mereu. Asta cu gura mare am auzit-o la mama”, spune ea.

„N-am divorțat”

După ce au ieșit din terapie, Mara s-a dus să discute cu un notar, a vorbit și cu copiii despre divorț, lucru pentru care încă se învinovățește, pentru că fiul cel mare a suferit de pe urma discuției, dar apoi a venit declicul: a încercat să-și imagineze cum va fi viața ei după divorț, cum va fi în următoarea relație – pentru că nu se imagina rămânând singură – și și-a dat seama că, cel mai probabil, lucrurile nu vor fi diferite indiferent ce alt partener ar avea, dacă ea nu va face ceva diferit în relație.

Apoi, în timp ce Bogdan, care nu a rezonat cu vorbitul, a căutat prin cărți informații despre ce ar putea să facă mai bine în relație, ea a lucrat de una singură la ce ar putea face mai bine pentru ea.

Înțeleseseră, totuși, în terapia de cuplu, și altceva decât că „trebuie să divorțeze”. Înțeleseseră, fiecare, că se poate să fie mai bine. Așa că a lucrat fiecare, intuitiv, cum a putut.

„Ajunsesem să fiu conștientă că nu e numai despre celălalt, că sigur eu pot să fac lucruri diferite la mine. Adică să fac ceva nu ca să aștept un răspuns de la el, nu ca să aștept să mă vadă. Nu. Doar eu cu mine. Ca eu cu mine să fiu ok, pentru că deja vedeam că e despre mine, de fapt. Asta m-a făcut să nu mă mai duc în direcția divorțului”, spune Mara.

„Am trecut și eu prin aceeași tentativă de divorț ca mama, iar copiii au văzut. Însă n-am divorțat. Fiecare în ritmul lui și cu metodele, cu sursele lui, am reușit să ieșim din criza de cuplu. Și prin proiect am ieșit. Adică, sincer, ne-am apucat să facem o casă.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Ce a urmat după acest moment de cotitură nu are nicio legătură cu relația de dinainte, spune Mara. A ajuns să îl aprecieze foarte mult pe Bogdan, iar mai târziu au mai făcut un copil – o fată – care le-a umplut și mai mult viețile.

„Soțul meu e un om super fain, chiar am ajuns să am încredere în el, ceea ce pentru mine e foarte greu. În continuare vorbește foarte puțin, dar știu că e prezent” mai spune ea.

„De la abilitatea de a-ți imagina altă posibilitate începe orice.” Viața profesională

După ce a făcut ASE-ul și a lucrat o perioadă în credit collection, adică recupera bani datorați, și ca expert contabil, Mara a făcut Dreptul ca să se desprindă de moștenirea profesională pe care i-o lăsase familia de economiști din care provenea.

A început să folosească informații din ambele facultăți pe unde a lucrat și lucrurile s-au schimbat pentru ea, nu doar pe plan profesional, ci și personal, când a învățat să privească lucrurile diferit: imaginându-și viitorul.

De exemplu, în copilărie, când încă locuia cu părinții și îi era greu, nu vorbea cu nimeni despre asta. Nu spunea niciunei prietene, și nu pentru că s-ar fi ferit neapărat, ci pentru că nu și-a pus vreodată problema că ar fi ajutat-o. Lua viața exact așa cum era pentru că nu-și imagina – atunci – una mai bună.

„Prietenele mele nu-și imaginau că același om care conducea o bancă, un extrem de bun profesionist, trăia în aceeași persoană cu celălalt (n.r. – despre tatăl ei). De fapt, nici eu n-am putut niciodată să pun cap la cap treaba asta. Am considerat tot timpul că asta e. Nu puteam să-mi imaginez altă realitate și cred că de-asta îmi și place profesia mea de acum, adică ce fac de 10 ani, 15 ani. Sunt CFO (n.r. – Chief financial officer, adică director financiar)”, spune ea.

„CFO înseamnă să te uiți înainte bazându-te pe trecut și să-ți imaginezi altă realitate. Cred că de la abilitatea asta de a-ți imagina altă posibilitate începe orice. Fără ea nu ai nicio șansă. De asta cred în educație, de asta am muncit atâția ani într-un ONG.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Toate se leagă cu toate. Planul personal și cel profesional se influențează reciproc, pentru că amândouă produc efecte asupra individului, care, oricât ar încerca, nu se poate separa în: el-angajatul, el-partenerul, el-părintele și așa mai departe. Iar în cazul Marei, chiar dacă tendința de a lucra excesiv și de a nu refuza proiecte, venită din dorința de a se afirma, de a fi văzută, i-a adus multe neajunsuri și inclusiv probleme de sănătate, unele dintre locurile în care a muncit au ajutat-o și să crească, profesional și personal.

Cea mai importantă schimbare a venit atunci când s-a angajat într-o organizație neguvernamentală.

„Am ales să muncesc într-un ONG pentru copii și să fiu plătită prost, în primul rând pentru că mi se părea că sunt erou, pentru că într-un ONG chiar trebuie să fii erou, să faci din nimic ceva. Și, în al doilea rând, pentru că ceea ce făceam acolo cu colegii mei era despre potențial. Mulți copii din mediul rural n-au ieșit niciodată din sat. Niciodată! Copiii de 14 ani, 15 ani, care niciodată nu au ieșit din sat. Și să-i duci într-o excursie până în cel mai apropiat oraș, doar ca să vadă, să-și poată închipui acea altă realitate și să-și dea seama că, pentru ca să iasă din sat trebuie să meargă la școală, e un lucru simplu, dar mare. Atunci am înțeles cât potențial ratat poate să fie în jurul nostru! Și am primit și eu niște imbolduri spre altceva, care m-au împins să creez altă realitate”, povestește Mara, care și-a dat seama că schimbarea perspectivei și imaginarea unui viitor mai bun e extrem de importantă nu numai pe plan profesional, ci și personal.

Tot acolo, la ONG, având colegi psihologi și asistenți sociali, a învățat ce e compasiunea.

„Înainte, eu nu văzusem, nu înțelegeam conceptul de compasiune, sincer. Mai ales compasiunea față de sine. Nu știam să mă accept pe mine cu toate bullshit-urile, compasiune față de mine, față de prostiile pe care le-am făcut. Și acolo am învățat-o, cu colegii. Am fost manager financiar, dar, în afară de cifre, în ONG am învățat multe ca om.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Apoi își amintește despre șefa pe care a avut-o în ONG și care a fost, într-o anumită măsură, unul dintre mentorii ei. „O femeie care nu umplea camera cu ce credea ea, nu judeca, nu o auzeai zicându-și părerea, doar crea spațiul ca ceilalți să muncească împreună. Și funcționa! Atunci am văzut prima dată oameni încurajați să-și atingă potențialul. Mi-a luat șase luni să mă obișnuiesc, că nu puteam să înțeleg cum poate să facă asta”, mai spune ea.

Ulterior a plecat din ONG și a lucrat o perioadă într-un start-up de software, iar acum lucrează ca Fractional CFO, în timp ce-și caută și un job full-time.

Septicemia, pierderea amintirilor, o altă perspectivă

Chiar dacă a aflat încă din perioada când a terminat Dreptul că are probleme legate de supraîncărcare la job, Marei pur și simplu îi e greu să pună limite și muncește mult, riscând din când în când probleme de sănătate. Dar una dintre ele a fost atât de gravă, încât a dus la pierderea memoriei.

Era deja la al treilea copil și, din nou, alăpta, când a sunat-o șefa ei din ONG să-i spună că ceva merge rău la organizație și s-o întrebe dacă ar putea să îi ajute. Iar Mara, deși era în concediu de creștere a copilului și, în paralel, se ocupa de tot felul de lucruri organizatorice pentru familia ei și familia extinsă, a acceptat.

„Ea m-a întrebat dacă sunt sigură că pot, deci nu m-a presat, numai că eu eram: deci exist pentru voi, cum să nu vă ajut? Salvam pe toată lumea”, spune ea, conștientă de sindromul salvatorului.

Și s-a îmbolnăvit. A făcut o infecție urinară și, pentru că întotdeauna își punea pe ultimul loc sănătatea și, de fapt, pe ea însăși, nu s-a dus la medic pentru tratament, pentru că nu avea timp. Lua medicamente din ce credea ea, de pe-acasă.  

„Eu nu mă ascultam și nu vedeam ce se întâmplă cu corpul meu, luam medicamente, alăptam în continuare și țin minte că la un moment dat am urinat roșu și mi se părea ciudat, dar eram ocupată, adică de-abia apucam să merg la baie. Și m-am gândit că urinez roșu de la faptul că pastilele pe care le luam erau roz. Și am ajuns la medic când deliram deja”, spune ea.

Deja avea septicemie. Adică, din cauza faptului că nu-și tratase infecția urinară la timp, făcuse o infecție generalizată care necesita intervenție medicală de urgență.

„Din cauza septicemiei, mi-am pierdut multe amintiri. Nu mai știam nimic despre mine, dar știam cine e Bogdan și cine sunt copiii. Atât. În momentele de trezie din spital, mă uitam pe Facebook pe telefon și nu înțelegeam cine sunt alți oameni. Deci nu mai știam nimic. Și era o liniște, s-a lăsat o liniște care nu mai era moarte.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Pierderea amintirilor a fost severă la început, însă, pe măsură ce timpul a trecut, Mara a recăpătat multe dintre ele. Nici acum însă nu e la fel ca înainte, motiv pentru care nu-și amintește, de exemplu, dacă a pierdut vreo prietenie când s-a mutat din Timișoara în Arad.

„Am ieșit din spital fără să știu o mulțime de lucruri. De exemplu, a doua zi după ce am ieșit din spital trebuia să-i fac lapte praf fiicei mele și nu mai știam să calculez ceva simplu. Ziceam cu voce tare: Și acum am pus 180 de mililitri de apă și oare cât lapte trebuie să pun? Citeam pe cutia de lapte că se pune o măsură de lapte la 30 de mililitri de apă și nu știam să calculez. Și Bogdan m-a auzit și m-a întrebat: Deci dacă la 180 ai 30, cât dă? Și eu eram: Poate cinci?”, explică Mara nivelul de afectare cognitivă la care era imediat ce s-a externat.

Totuși, spune ea, deja obișnuită să vadă și reversul medaliei, faptul că nu mai avea atât de multe amintiri făcea și să nu mai fie atât de mult zgomot la ea în cap. Era liniște și, de data asta, o liniște pe care o resimțea ca fiind plăcută, o liniște de bine, nu una de moarte, care să anunțe ceva rău. O liniște care o ajuta să-i asculte pe cei din jur cu adevărat, fără ca toate prejudecățile din mintea ei să se activeze, prejudecăți care, de multe ori, acopereau vocile altora.

„De data asta auzeam, ascultam și îi vedeam pe copii foarte clar. Pentru că nu aveam atât de multe lucruri de zis și puteam să ascult. De atunci au trecut șapte ani și starea aia pe care am avut-o atunci, de claritate, de prezent, de liniște, am căutat-o încontinuu. Am pierdut-o, pentru că am început să-mi revin, dar cu siguranță nu am mai fost ca înainte. Dacă înainte eram super vocală și critică, fără să văd nuanțe de gri, după momentul ăsta n-am mai văzut la fel.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Mai târziu, preocupată de faptul că a pierdut atât de multe amintiri – unele dintre ele utile în mediul profesional – și pentru că era convinsă că e „mai proastă decât înainte”, a tot citit și a aflat despre funcțiile diferite ale celor două emisfere cerebrale și crede că, în cazul ei, în urma septicemiei s-a deteriorat cea stângă, responsabilă cu logica și matematica, și s-a dezvoltat dreapta, responsabilă de creativitate și intuiție.

Terapia personală

În perioada în care lucra la acel start-up, adică o firmă mică de IT, unde unii colegi intraseră în burnout din cauza suprasolicitării, fondatorii companiei au decis să sprijine orice angajat care ar fi avut nevoie, plătind niște ședințe de psihoterapie pentru ei.

Atunci, Mara încă resimțea efectele septicemiei, credea că nu e la fel de isteață ca ceilalți și simțea că nu aparține grupului. Pe de altă parte, observa că din nou se apropia de tiparul anterior, în care muncea până ajungea la probleme de sănătate, în timp ce acasă prezența copiilor de vârste diferite, deci cu nevoi diferite, o copleșea. În tot acest context, a decis să apeleze la acest ajutor din partea firmei.

Și a început să meargă la psihoterapeut. Inițial pe banii firmei, ulterior pe-ai ei. De data aceasta, a ales un psihoterapeut psihanalist, deci s-a angrenat într-o terapie de lungă durată.

Acum merge la terapie de patru ani, dar spune că a durat doi ani să vorbească „pe bune” cu terapeuta ei, pentru că i-a fost extrem de greu să capete încredere în ea.  

„După câțiva ani de terapie în care am înțeles și eu ce am făcut în trecut, mi-am luat curajul să le povestesc colegilor prin ce am trecut. Că tot auzeam pe la ei că spuneau: băi, e de muncă mult, dar mă sacrific! Și, tot auzind laitmotivul ăsta legat de sacrificiu, mi-am dat seama că, chiar dacă vreau și eu rezultate, eu chiar știu ce înseamnă să te sacrifici (n.r. – cu referire la episodul cu septicemia, în care a fost foarte aproape de moarte). Și să nu crezi că faci un bine celor din jur dacă te sacrifici! Dacă tu ca om n-ai grijă de tine, ca om cu totul, și ca tată, și ca mamă, și ca partener, și ca relație cu tine, chiar dacă îți place ce faci, o să ajungi să urăști locul ăla pentru care te sacrifici. Și le-am povestit prin ce am trecut cu septicemia”, spune Mara, pentru care această dezvăluire a însemnat un act de mare curaj.

„Datorită terapiei, m-am simțit destul de în siguranță să pot să zic la job de ce sunt diferită. Și de ce nu mi se pare o idee bună să promovezi la job ideea de noi suntem o familie și ne sacrificăm unul pentru altul. Astea sunt bullshit-uri care fac rău, mult rău! Adică nu faci un bine, nu-ți faci nici ție bine, nici altuia de lângă tine. Nu faci un bine în niciun fel.”

Mara, fiica adultă a unui tată alcoolic

Psihoterapia individuală a ajutat-o să înțeleagă și toate de ce-urile cu care rămăsese după terapia de cuplu. De ce n-are încredere, de ce interpretează liniștea ca pe un semn că ceva e rău, de ce se simte exclusă, de ce se simte diferită. Dar, mai important decât orice, a ajutat-o să vadă că poate să facă lucrurile diferit decât făcuseră părinții ei, că poate să creeze o relație cu cei trei copii altfel decât a avut ea cu părinții.   

„Și am consolidat compasiunea față de mine, folosind un exercițiu simplu: Dar fiicei tale i-ai zice lucrurile pe care ți le spui tu ție? Adică ce-mi zic eu mie, că sunt proastă, că nu-s destulă. Și pusă exact așa, întrebarea asta simplă schimbă niște lucruri. Dar e de muncă în terapie. Adică a fost de muncă și a fost foarte greu. Foarte, foarte greu”, spune ea.

De altfel, pe cât de mult a durat să câștige încredere în terapeuta ei, pe-atât de puțin a durat să o piardă: „Mi-a luat doi ani de zile ca să vorbesc pe bune cu terapeuta și încă unul să ajung să am încredere în ea. Deci trei ani. Și mi-a luat o singură ședință în care nu ne-am înțeles cu o programare ca eu să îmi spun că nu mai pot să am încredere în ea. Păi înseamnă că nu pot să am încredere nici în ea, nici plătită nu pot să am încredere în ea! Și era cât pe ce să mă opresc, să plec din terapie, dar am ales să trăiesc cu disconfortul și pe urmă mi-am dat seama că a fost o neînțelegere”, mai spune Mara, care în continuare merge săptămânal la ședințe de psihoterapie și se bucură că nu a fugit.

Tatăl bea mult mai puțin, iar soțul aproape deloc

Când Mara a plecat la facultate și a simțit că a scăpat de-acasă, tatăl ei încă bea. Apoi, a tot început să afle frânturi despre ce se mai întâmpla la Arad. Că mama ei a avut tot felul de încercări de a-l determina pe soțul ei să se lase de băut și că, în cele din urmă, ceva a dat roade.

„Mama a avut tot felul de încercări, cu argilă, cu tot felul de trucuri din Formula As, cu pastile, ceva din toate astea a funcționat, așa că, la vreo 8-10 ani după ce am plecat eu de acolo, tata a redus consumul. De obicei bea tărie și uneori mai bea și vin sau bere, dar acum începuse să spună că băutura e acră sau amară, că nu-i mai place gustul”, spune ea.

Nu s-a lăsat de tot, și acum mai bea, doar că mult mai puțin, astfel încât reușește să fie prezent și să participe la tot ce se întâmplă în jurul lui. Reușește să stea cu familia la discuții și să se ocupe de treburile de prin curte: „L-am văzut și bând la masă, dar așa cum și noi am băut și am dat noroc. Într-adevăr se ametește foarte repede, nivelul lui de toleranță este extrem de scăzut, dar este totuși acolo, nu e moluscă. Iar acum – nu credeam că o să ajung să văd asta – el și mama au grijă unul de altul. Adică se poate. Eu chiar nu credeam că o să ajung să văd asta!”, spune Mara, care și-a redescoperit părinții recent, văzându-i cum se comportă ca bunici cu copiii ei: că pot fi și prezenți, și generoși, așa cum ea nu a avut șansa să îi vadă în copilărie.

Cât despre soțul ei, Bogdan nu mai consumă alcool aproape deloc. Nici măcar în context de socializare, nici măcar cu ea, ca să se relaxeze împreună. Rareori, poate o dată pe lună, se întâmplă să bea câte ceva.

Declicul a fost atunci când tatăl lui s-a îmbolnăvit de un cancer care a recidivat de mai multe ori și a înțeles cât de mult rău poate să fie atunci când nu ai grijă de organismul tău. Iar când a început să fie interesat și de sport, pur și simplu a renunțat să mai bea.

„Cred că sunt vreo opt ani de-atunci. Adică nu e o fază trecătoare. Deci nu s-a lăsat de gura mea, ci și-a dat seama el singur cât de rău poate să-și facă și cât rău a făcut atât timp, iar acum zice că, dacă avea mintea de acum, nu făcea atâtea prostii”, împărtășește ea.

Acum, cu toate provocările vieții de zi cu zi, relația dintre Mara și Bogdan e una nu doar funcțională, ci și frumoasă, bazată pe dragoste, apreciere, încredere și respect. Adică are toate ingredientele pe care ea nici nu și le imagina ca fiind posibile într-un cuplu.

Am întrebat-o care a fost cel mai dureros lucru pe care l-a trăit, ca fiică a unui tată alcoolic, iar lucrul care-i stăruie în minte nu e rușinea sau abandonul pe care l-a simțit acut toată copilăria, ci regretul că ar fi putut să piardă un om cu adevărat valoros – pe soțul ei.

„Am fost cât pe ce să dau cu piciorul unui om chiar ok, pentru că îl vedeam prin lentilele prin care vedeam imaginea tatălui meu. Chiar cred că puteam să pierd ceva foarte fain, o relație bună cu un om bun și cu care, uite, chiar s-a dovedit că am putut clădi! Ne plimbăm împreună, ne facem planuri împreună, OK, nu vorbește, nici acum nu vorbește, dar și atunci când vorbește, știu sigur că vorbește el și nu altcineva și că pot să am încredere că nu o să dispară”, încheie Mara o poveste care, după mult efort, a fost schimbată.