Dr. psihiatru Vlad Stroescu: „E descurajant să vezi lipsa de interes a autorităților pentru suferința populației active. Vreți să știți cauza ultimă a burnoutului? Asta e!“
Burnoutul profesional este diagnosticul celor care-și iubesc meseria, spune dr. Vlad Stroescu FOTO: Shutterstock
Trăim într-o societate în care numărul celor ce suferă de burnout crește tot mai mult, așa cum se întâmplă și cu absenteismul de la locul de muncă din motive medicale. Totuși, fie încă nu înțelegem exact ce înseamnă această afecțiune și ne raportăm greșit la cauzele și efectele ei, fie chiar tindem să o bagatelizăm, ceea ce ne pune și pe noi, și pe cei din jurul nostru într-un pericol personal și profesional real.
Ce ne face vulnerabili în fața burnoutului, care este, de fapt, un fenomen colectiv? Cum ar trebui să gestionăm percepțiile eronate vizavi de modul cum se manifestă și repercusiunile lui? Căror soluții trebuie să le dăm credit, de cât concediu avem nevoie ca să ne recuperăm? Ne ajută să clarificăm dr. Vlad Stroescu, medic psihiatru, prin lentila practicii medicale, dar și a propriei experiențe.
„Nu e boala unui singur om, ci boala unui colectiv profesional“
SmartLiving.ro: Deși îl resimțim puternic personal, menționați că burnoutul este „întotdeauna o problemă de management și de sistem“. Ne puteți spune în ce mod influențează sistemul (unei companii, unui stat) faptul că din ce în ce mai mulți oameni, în 2023, suferă de burnout? Ce ne face, de fapt, să intrăm în burnout? Există și o predispoziție care ne face pe unii dintre noi mai vulnerabili?
Dr. Vlad Stroescu: Burnoutul profesional afectează în primul rând oamenii care sunt legați afectiv și responsabil de ceea ce fac la serviciu. Pe cei care, să nu ne fie teamă să o spunem, își iubesc meseria, și asta îi ajută să suporte o mare răspundere morală.
Nu întâmplător, Henri Freudenberger, care a descris primul burnoutul prin 1970, l-a văzut la doctori, asistenți medicali și lucrători sociali, începând de altfel cu el însuși – pe atunci lucrând până târziu în noapte la o clinică gratuită pentru tineri defavorizați.
Ne putem gândi la multe alte profesii, cum sunt cele din învățământ, sau jurnalismul, dar nicio profesie nu e cu adevărat scutită de riscul de burnout. Problema cu acești oameni este că ei sunt foarte ușor de exploatat: ai vrea să ai condiții mai bune de muncă, dar îți vor fi refuzate, și tu nu vei îndrăzni să pleci sau să protestezi, pentru că miza este mult prea mare: sănătatea pacientului tău, bunăstarea elevului tău, soarta cazurilor sociale pe care le urmărești, proiectele la care ai muncit, tot ce ai construit.
Un medic care face deja mult prea multe gărzi nu va îndrăzni să se ducă acasă după o gardă, ca să se odihnească, știind că nu are cine să îi îngrijească pacienții, de exemplu. Conștient sau nu, sistemul și cei care îl conduc știu acest lucru, sau îl intuiesc, și vor profita din plin.
De asta a fost posibil ca medicii să aibă salarii extrem de mici timp de decenii întregi, până recent, și sistemul medical să trăiască în marasmul moral al plăților informale. De asta greva profesorilor e, măcar simbolic, un eveniment istoric.
Află mai multe despre de ce apare burnoutul la cei pasionați de jobul lor.
Aș spune așadar că aceasta este principala pârghie prin care sistemul, managementul, corporația etc. favorizează burnoutul: exploatarea celor care nu muncesc doar pentru bani și care sunt legați puternic, responsabil și afectiv, de obiectul muncii lor.
Că unii sunt mai vulnerabili și se îmbolnăvesc mai ușor e foarte adevărat. De altfel, când burnoutul, întotdeauna un fenomen colectiv, începe să se manifeste într-un loc de muncă, primii afectați vor fi cei vulnerabili, și de aici tentația paradoxală de a ignora componenta socio-profesională a afecțiunii: „Ah, nu e burnout, avea alte probleme“, vor zice cei din jur printr-un reflex de negare a responsabilității.
Burnout: un diagnostic secundar
SmartLiving.ro: Organizația Mondială a Sănătății a recunoscut sindromul burnout în 2019, în cea de-a unsprezecea revizuire a Clasificării Internaționale a Bolilor, dar doar ca fenomen profesional, nu ca afecțiune medicală. Ce înseamnă mai exact faptul că burnoutul nu este recunoscut drept un diagnostic medical?
Dr. Vlad Stroescu: Cred că mai corect este: burnoutul nu este niciodată doar un diagnostic medical. OMS face această precizare tocmai pentru a recunoaște faptul că burnoutul nu e problemă „endogenă”, o simplă boală de al cărei tratament doar pacientul și medicul lui sunt responsabili.
Dacă am spune că burnoutul e o boală, precum diabetul, hiptertensiunea sau tuberculoza, ar fi de ajuns să-l trimitem pe bolnav la medic, și am rata esențialul: că nu e boala unui singur om, ci boala unui colectiv profesional, și că mulți alții riscă să sufere la rândul lor.
În practica noastră, diagnosticul de burnout ar trebui să fie mereu unul secundar. El se manifestă printr-o boală, pe care o notăm mai întâi: cel mai adesea avem de-a face cu o depresie de gravitate variabilă, dar poate fi vorba de atacuri de panică, de oboseală cronică sau chiar de probleme „somatice”, ulcer, evenimente vasculare, orice boală în care stresul e factor favorizant.
Apoi vom nota „burnout” ca al doilea diagnostic, ca să fie limpede care e originea bolii. De fapt, burnoutul e o etiologie, nu o boală, tot așa cum tuberculoza e boala și bacilul lui Koch etiologia ei.
„Niciun program de wellness nu va putea compensa viciile de relații interumane“
SmartLiving.ro: Pare că trăim un paradox: studiile arată că, la nivel global, 4 din 5 lideri organizaționali declară că sănătatea psihică este prioritatea numărul 1 a companiilor pe care le conduc. Și totuși, din ce în ce mai mulți angajați invocă faptul că tocmai sănătatea psihică/emoțională nu este luată în considerare de către angajatorii lor (tratamente neadecvate, ore de muncă suplimentare, lipsa autonomiei, lipsa unui sprijin social). Aleg companiile programe de wellness care nu sunt eficiente sau doar se folosesc de ele drept o fațadă care să ascundă adevăratele probleme?
Dr. Vlad Stroescu: Începând cu anii 2000, companiile sunt mult mai preocupate de sănătatea mintală a angajaților, nu din generozitatea inimii, ci pentru că s-au confruntat cu procese legate de oameni care au murit, pur și simplu, ca urmare a epuizării profesionale.
Suicidul unui angajat e probabil coșmarul oricărui departament de resurse umane. Și niște pași importanți, cel puțin în alte țări mai civilizate, au fost făcuți. Multe companii contractează servicii de psihologie organizațională care să identifice problemele.
Față de anii crizei financiare din 2008-2011, când psihiatrul care vă vorbește era îngrozit de cum erau tratați angajații care ajungeau la el, sunt și la noi progrese.
Aleg să fiu optimist și să spun că, cel puțin în parte, angajații de azi se plâng de neglijența sănătății mintale pentru că acum îndrăznesc să o facă și pentru că ei înșiși sunt mult mai conștienți decât acum zece ani de cât de importantă e ea. Numărul de oameni care cer ajutorul unui profesionist „psi” a explodat în România urbană în ultimul deceniu și mai ales după pandemie.
Cât despre programele de welness, foarte puține au dovezi că ar ajuta cu adevărat. O intervenție simplă e încurajarea exercițiului fizic, și multe companii private o fac pentru angajați. Nu cred că se întâmplă și în sistemele publice: oare or avea angajații unui spital de urgență vreo facilitate în acest sens?
Dar niciun program de wellness nu va putea compensa viciile de relații interumane, cel mai adesea ierarhice, care duc la suferință și burnout la locul de muncă. Acolo e nevoie pur și simplu de un „upper management” care, la rândul lui, să înțeleagă nevoile omenești ale celor din subordine. Și spun upper management pentru că sunt semne serioase că managementul intermediar e el însuși afectat tot mai mult de burnout.
„Eu, ca medic mereu pândit de burnout…“
SmartLiving.ro: Cum ar fi corect pentru sănătatea noastră să ne raportăm la companiile/instituțiile pentru care lucrăm? Să renunțăm la un loc de muncă toxic ar părea o soluție, dar ce îi sfătuiți pe cei care spun că nu au alternative, că „peste tot este la fel”? Poți să îți creezi o bulă în mijlocul unui astfel de sistem?
Dr. Vlad Stroescu: Când nu ai încotro, și însăși sănătatea și supraviețuirea ta depind de asta, pleci. Trăim într-o lume dinamică a posibilităților și ideea că „nu există alternative” e, în fond, o idee depresivă, un simptom al burnoutului, nu un element valoros sau măcar realist de consiliere profesională.
Eu sunt medic și văd totuși oameni la care lucrurile deja au ajuns într-un punct critic, dar nu e nevoie să ajungem așa de departe. Și aș greși teribil dacă aș spune că cel ce suferă e cu totul neputincios, că totul stă în mâinile managerilor sau ale sindicatelor.
De fapt, aceste lucruri sunt cel mai adesea în afara controlului nostru, și atunci trebuie să găsim strategii de a avea un trai bun chiar și când locul de muncă nu e unul bun.
Se vorbește mult despre arta de a refuza, de a te răzgândi, de a trasa limite, și e, într-adevăr un skill (n.r. – o abilitate) valoros și pentru care e nevoie de curaj și hotărâre, pentru că, atunci când îl vei aplica, mulți din jur vor fi uimiți sau chiar furioși. De asta trebuie să îl aplici cât mai devreme în carieră, și cred că aici am avea ceva de învățat de la cei care intră acum în câmpul muncii și care sunt mult mai capabili să recunoască toxicitatea și să o respingă decât a fost, de exemplu, generația mea.
Și da, e posibil să creezi bule protectoare. Eu, ca medic mereu pândit de burnout, mă lupt mereu pentru construcția acestui edificiu: îmi cultiv prietenii, îmi iau în serios hobby-urile, chiar dacă nu sunt deloc priceput la ele, încerc să fiu mereu conștient de vastitatea și minunăția lumii în care trăiesc. Trag de mine să merg cât mai mult pe bicicletă.
Fără lucrurile astea, aș fi repede pierdut, epuizat, pentru că, în realitate, nu sunt niciodată off-duty, sunt permanent, zi-noapte, în timpul programului sau în concediu, conectat la problemele de serviciu. Ca orice medic, cred.
Burnoutul și depresia
SmartLiving.ro: Cum identificăm faptul că suferim de burnout, cum putem face diferența între burnout și alte afecțiuni psihice precum depresia? Întreb asta mai ales că am auzit des în jurul meu prieteni care sunt în derivă, nu înțeleg sigur dacă suferă de burnout sau alte afecțiuni și, implicit, nu știu ce tratament ar fi cel mai adecvat?
Dr. Vlad Stroescu: Burnoutul se manifestă cel mai adesea ca o depresie, și cele două nu se exclud, ci, din contră, merg mai mereu mână în mână.
E simplu să îl recunoști, însă, pentru că, unu la mână, e clar legat de contextul profesional și mereu caracterizat de un soi de vlăguire afectivă, poate chiar cinism, acolo unde înainte era pasiune: un medic care pare că își disprețuiește sau e indiferent față de pacienții lui s-ar putea să fie în plin burnout; și, doi la mână, pentru că nu ești niciodată singurul care suferă.
Și aici ar trebui să intervină solidaritatea sau măcar curiozitatea de a afla dacă cei din jur, colegi, tovarăși de arme, trec prin suferințe asemănătoare.
Din păcate, unul dintre factorii care favorizează burnoutul e tocmai o cultură organizațională machistă, spartană, care descurajează sau disprețuiește capacitatea de a te plânge și nu încurajează comunicarea între colegi.
SmartLiving.ro: După ce ne devine clar că burnoutul este cel cu care ne luptăm, care sunt cei mai importanți pași pe care ar trebui să îi parcurgem? Percepția cea mai pregnantă pare a fi aceea că indivizii încearcă să rezolve simptomele prin intervenții individuale, simțindu-se chiar vinovați că nu sunt suficient de puternici, că nu au suficientă energie ș.a.m.d. Dacă, însă, cauzele sunt nu numai interne, cum și unde ar trebui să căutăm soluțiile?
Dr. Vlad Stroescu: Nu trebuie niciodată să ne fie rușine să cerem ajutorul, asta nu e o slăbiciune ci, din contră, denotă tărie de caracter și e un semn de reziliență. Medicii, psihoterapeuții, pentru pacienții noștri vom face tot ce putem, și putem destul de multe. Când cauzele sunt însă și exterioare, multe puncte nevralgice vor fi însă în afara controlului și mijloacelor noastre.
Mă gândesc la Marea Britanie unde, din 2018, funcționează un Minister al Singurătății și există noțiunea de „prescripții sociale” (social prescribing), adică mobilizarea unei noi categorii profesionale care are ca fișă a postului aducerea oamenilor împreună, legarea lor de comunități, de surse de suport și ajutor.
Cum ar fi dacă am avea și noi un asemenea minister, și nu doar pe hârtie? Dar nu, la noi șeful guvernului declara recent că numărul crescut de zile de concediu medical – un fenomen observat în toată Europa – e cu siguranță un abuz, adică, înțeleg eu, vine de la angajați leneși care mimează suferința… E descurajant să vezi lipsa de interes a autorităților pentru suferința populației active.
Vreți să știți cauza ultimă a burnoutului? Asta e!
Pauzele și concediile: „Mulți trebuie să aleagă dacă vor face sport sau vor dormi șapte ore într-o zi, nu e timp de amândouă“
SmartLiving.ro: Am auzit deseori, de asemenea, sfatul de a-ți lua o pauză lungă. Ce credeți despre această metodă de a ne recalibra și ce pot face cei care nu își permit o pauză/o vacanță lungă?
Dr. Vlad Stroescu: Cum spuneam mai sus, când nu ai încotro, pleci. Îți iei o pauză cât poți de lungă. Nu e o chestiune de alegere, ci de supraviețuire și sănătate: e principiul concediului medical. Problema e: ce faci când te întorci?
În cel mai bun caz, problemele care te-au adus la burnout sunt tot acolo; în cel mai rău, te vei trezi în plin sindrom post-concediu, adică va trebui să faci toată treaba care s-a acumulat atunci când ai lipsit. Mai mult, pauzele și absenteismul vor duce la și mai mult burnout într-o organizație, pentru că cei rămași, care nu pleacă, vor trebui să preia povara.
Pauzele și concediile sunt foarte importante, și cred că beneficiem prea puțin de ele (majoritatea organizațiilor oferă strict minimul legal, chiar dacă e vorba de profesii de risc înalt, cum e cea medicală), dar nu sunt suficiente.
Ar trebui să avem mijloace de reziliență și de reculegere în fiecare săptămână, dacă nu chiar zilnic, nu doar de două ori pe an. Asta e foarte greu de pus în practică, mai ales pentru angajații familiști, relativ tineri, și mai ales pentru femei. Mulți trebuie să aleagă dacă vor face sport sau vor dormi șapte ore într-o zi, nu e timp de amândouă.
„Prin mine însumi”
SmartLiving.ro: Cum trebuie gestionate sentimentele de neîncredere, de vinovăție, de autosabotare ca să nu ne îmbolnăvim și mai grav?
Dr. Vlad Stroescu: Cele pe care le-ați enumerat aici sunt simptome tipice ale unui sindrom depresiv. Îl gestionezi în multe feluri, dar cel mai prost îl gestionezi de unul singur.
Ideea asta de „prin mine însumi”, fără să știe nimeni, e foarte păguboasă, chiar dacă uneori pare de sorginte nobilă și generoasă, de pildă, ca să nu îi împovărezi pe cei dragi.
Ei bine, cei dragi există tocmai de asta, de asta oamenii se adună împreună și formează familii și construiesc prietenii: pentru a face față lucrurilor rele care apar în orice viață. Și, evident, de asta există profesioniști: nu e în regulă nici să ne confundăm soțul sau soția cu un psiholog, fiecare are treaba lui.
Profesioniștii există tocmai pentru a prelua în siguranță o parte din povara celor ce suferă și de a oferi soluții adaptate fiecăruia, pentru că, așa cum bănuiați, nu există soluții universale dincolo de cele de relativ bun-simț pe care le găsim în aproape toate cărțile de self-help.
Mitul singurătății e cel mai nociv
SmartLiving.ro: Există anumite mituri, percepții eronate, decizii despre burnout pe care considerați că ar fi necesar să le clarificăm ca să nu ne urcăm singuri într-un rollercoaster periculos, care să ne facă și mai mult rău?
Dr. Vlad Stroescu: Dacă nu era clar din cele de mai sus, mitul cel mai nociv – pentru că, în fond, e un mit real – e mitul singurătății. E o profeție care se autoîmplinește. Aflat în burnout, vei avea impresia că te lovești de o profundă neînțelegere, că nimeni nu știe ce e cu tine.
Într-adevăr, într-un colectiv generator de burnout, impresia de izolare, de alienare e foarte pregnantă. Dar e falsă: cum spuneam, cu siguranță nu ești singur. De asta, dacă ne simțim în stare, e foarte profitabil să ne uităm puțin în jur și să îi întrebăm pe vecinii și colegii noștri dacă ei sunt bine.
Descoperă mai multe detalii despre cum scăpăm de izolare socială și singurătate.
Apoi, burnoutul se însoțește de vinovăție și dispreț de sine. Te simți vinovat pentru că ceea ce înainte era important nu te mai mișcă. Când lucrezi cu oamenii, de exemplu, aceștia tind să își piardă trăsăturile și identitatea, le uiți numele, se contopesc într-o masă omogenă, suferința lor nu pare să ajungă la tine nici în cel mai marginal mod, deși, în realitate, nu doar că ajunge, ci trece nestăvilit prin barierele care nu mai fac față.
În plus, o parte din public sau din cei din jur se vor grăbi să arunce cu pietre exact în oamenii vulnerabili, în cei aflați în burnout. Dar vinovăția asta e o percepție eronată și a celui ce-o simte, și a celui care o atribuie.
Fiți suspicioși față de vinovăția pe care o simțiți, ea nu e veridică decât în măsura în care atestă că valorile pe care le aveați nu au dispărut nicăieri, sunt doar sub asaltul unui mediu agresiv și epuizant. Psihopații veritabili nu simt vinovății.
Sentimentul lipsei de valoare e la fel de fals: cei ce fac burnout sunt, tocmai, oameni a căror valoare certă a dus la suprasolicitarea, supra-folosirea lor. Sunt unele categorii profesionale, cum e, cred, și cea din care fac eu parte, la care perioade de burnout sunt inevitabile.
Ar trebui să știm din timp acest lucru, poate ar trebui să îl știm din școală, din facultate, pentru ca, atunci când ele vin, să ne putem aminti că nu e sfârșitul lumii, că avem mereu opțiuni, că nu suntem vinovați, nici singuri, nici buni de aruncat.
