De ce alegem să tăcem când ar trebui să vorbim? Frica, rușinea și vocea care schimbă lumea

Într-o epocă în care avem la dispoziție o multitudine de canale prin care ne facem auziți, paradoxal, tot mai mulți oameni aleg să tacă exact atunci când ar trebui să vorbească. De ce? Ce anume ne face reținuți în fața nedreptății, în fața propriilor nevoi sau în fața suferinței altora? De ce în același timp ne aprindem în conflicte minore, vorbim în exces și uităm de esențial? Ce rol are tăcerea? Mă gândesc la recentele momente de cotitură pentru țara în care trăiesc, în care mă întreb adesea care va fi direcția, care vor fi valorile ce ne ghidează și cum va arăta în acest context viitorul copiilor noștri?

Tăcerea: înțelepciune sau refugiu?

În popor se spune că „Tăcerea este mama înțelepciunii”. Este adevărat mai ales atunci când o exersăm ca pe o formă de compasiune, un spațiu oferit celuilalt ca să respire, să se simtă înțeles fără a fi invadat de sfaturi sau opinii. Tăcerea este și locul unde ne întâlnim cu propriile gânduri, abisul în care durerea se decantează și adevărul prinde contur prin introspecție. 

În același timp tăcerea poate deveni un refugiu al evitării, un zid ridicat din teamă sau confort personal. Ea se instalează și stinge scânteia implicării. Este limbajul celui care „nu vrea să se bage”, „se face că nu vede” și ocolește confruntarea, chiar dacă în adâncul său știe că ar fi nevoie de o reacție. Este o „muțenie” apăsătoare, care nu face rău în mod direct, însă susține ceea ce ar trebui contestat sau schimbat. Este „liniștea” prin care ocolesc responsabilitatea, evit vulnerabilitatea și omor curajul.

Când nu există asumare individuală, se instalează tăcerea colectivă

„Lumea nu va fi distrusă de cei care fac rău, ci de cei care sunt martori și nu fac nimic.” – Albert Einstein

Reflecția lui Einstein atinge fenomenul numit „efectul spectatorului” sau „efectul martorului”, despre care psihologii Bibb Latané și John Darley ne spun că în grupuri, responsabilitatea se diluează și oamenii au tendința de a nu interveni în situații de criză, presupunând că „altcineva va face ceva”.  Și astfel, nimeni nu face nimic.

Tăcerea, între frică și deprindere

Același mecanism se produce și în viața de zi cu zi: când nu luăm atitudine în fața unei discriminări, când nu ne exprimăm solidaritatea cu cei vulnerabili, când nu mergem la vot sau când nu ne opunem în fața abuzului, fiecare ocazie pierdută normalizează pasivitatea. Fiecare abținere mică alimentează perpetuarea nedreptății. Indiferența și inacțiunea, chiar dacă par neutre, ne transformă în complici și au o putere distructivă. Alegând să nu reacționăm, devenim fără intenție susținătorii tăcuți ai „răului”, iar tăcerea noastră așterne un teren fertil în care să înflorească.

Cultura noastră colectivistă ne-a învățat „să nu ieșim în evidență”, să nu deranjăm, să nu ne expunem, să ne ascundem emoțiile și nevoile. Să tăcem, chiar și atunci când ar trebui să ne exprimăm. Tăcem din teama de a fi judecați, respinși sau neînțeleși. Ne este frică să punem limite, să cerem ajutor, să spunem ce ne doare, sau să susținem cauze care s-ar putea să nu fie populare. 

Cum ne facem auziți? Construim sau polarizăm?

Pe de altă parte, observăm tot mai des o tendință spre vorbire impulsivă și conflictuală. Parcă ne găsim mai ușor cuvintele în momente de „judecată” decât în cele care ar cere sprijin sau colaborare. Ne aprindem pentru lucruri minore – un loc de parcare, un comentariu online – și împroșcăm cu replici dure, ironii sau sentințe rapide. Vorbim mult, adesea fără să ascultăm, fiind mânați de nevoia de a ne impune și nu de a înțelege.

Uneori, pentru a vorbi cu rost, trebuie mai întâi să învățăm să ne ascultăm: propriile nevoi, propriile frici, propriile adevăruri. Vocea exterioară capătă claritate abia atunci când cea interioară este recunoscută. 

Lumea de mâine, în care vor trăi copiii noștri, începe cu vocile noastre de azi. Felul în care alegem să modelăm pentru ei acest lucru va influența negreșit viețile lor. A te face auzit construind înseamnă să ai curajul de a spune „nu mă simt bine cu asta” fără vinovăție, „asta mă rănește” fără să acuzi, „îmi pasă de tine” chiar și fără soluții, doar prin prezență.

Înseamnă să fii prezent și disponibil pentru celălalt, să întrebi „ce ai nevoie?” când cineva suferă. Înseamnă să recunoști „nu știu, dar vreau să învăț” în loc să te ascunzi.

Înseamnă să afirmi „Nu sunt de acord cu ce se întâmplă aici” atunci când martorul interior se revoltă, chiar dacă ceilalți aleg să tacă. Înseamnă să spui adevărul chiar și atunci când vocea îți tremură, să fii disponibil pentru dialog, dar în același timp să alegi și acțiunea – implicându-te atunci când este necesar. Să crezi cu adevărat că poți face diferența prin ceea ce faci în lumea ta mică.