Reacțiile prea intense au o explicație emoționantă. Psiholog: „Copilul interior are nevoie de un părinte bun”
Sună clișeic, știu, dar Copilul Interior nu e o metaforă motivațională, ci o realitate psihologică. E partea din tine care a simțit cândva frică intensă, respingere, rușine, dorință de iubire, pe scurt: nevoi ce au fost neîndeplinite. Chiar dacă tu ai crescut, acele nevoi au rămas acolo, ascunse bine, în cele mai adânci unghere ale tale. Le simți atunci când reacționezi „prea puternic/ intens” sau când te simți mic(ă), neajutorat(ă), furios/furioasă „fără motiv”. Pentru că acolo, înăuntru, încă trăiește acel copil care așteaptă să fie văzut, auzit, înțeles și… liniștit. Deși uneori nu suntem conștienți de natura neliniștilor noastre, adesea căutăm răspunsuri în exterior, sperând că vom găsi acolo acea stare lipsită de frământări, când, de fapt, se manifestă el, Copilul interior, iar el are nevoie de un părinte bun: Tu, adultul de azi.
De ce ne îndepărtăm (de) copilul interior
Cu toții purtăm în noi urme ale copilului care am fost – sau uneori ale copiilor, pentru că fiecare experiență marcantă din copilărie poate lăsa în urmă o parte distinctă, cu emoții neexprimate, dorințe neîmplinite, nevoi rămase fără răspuns.
Aceste „voci interioare” se activează de regulă în momentele de stres, frică sau singurătate, ca parte vie a psihicului nostru. Părțile respective sunt recunoscute și abordate într-o manieră profundă inclusiv de terapii moderne, precum Schema Therapy (Psihoterapia Centrată pe Scheme Cognitive), care numește aceste părți Moduri de Copil.
Din experiența mea în cabinet sau de la grupurile de suport ori de dezvoltare personală, am observat că, adesea, acest Copil Interior este văzut de majoritatea persoanelor cu care am intrat în contact ca o dovadă de slăbiciune. Din acest motiv tendința este de a-l ignora, certa, uneori chiar de a-l abuza (de exemplu – mâncatul compulsiv, sau chiar auto-vătămarea).
Răspunsul la întrebarea “De ce?” este simplu: pentru că atunci când își face simțită prezența, de regulă, devenim copleșiți, anxioși sau rușinați. Ori noi am învățat că trebuie să fim puternici, să nu ne exprimăm fricile, neliniștile, îngrijorările, durerile, să ne rezolvăm singuri problemele, să nu cerem ajutor, să nu știe ceilalți ce facem sau dacă ne doare. Indiferent de motivul pentru care am învățat aceste lucruri, rezultatul este același, din păcate: ne îndepărtăm mai mult de Copilul interior și, implicit, de nevoile noastre autentice.
Iată cum menținem acest cerc vicios de autosabotare, de care nu suntem nici măcar conștienți, pe care l-am învățat și încă îl folosim ca pe un mecanism de supraviețuire. Deși ne-a fost extrem de util atunci, acum nu doar că nu ne mai este de folos, dar ne afectează în unul sau mai multe aspecte ce țin de viața personală, profesională, socială, de sănătatea noastră fizică sau mintală.
Nevoia de siguranță
Prin sprijinul potrivit, în special într-un proces terapeutic, copilul interior poate învăța să se simtă în siguranță, văzut și iubit. Vindecarea nu înseamnă să ștergi trecutul, ci să construiești un prezent în care să-ți fii alături cu blândețe și curaj. Înseamnă să începi să-ți oferi ceea ce ți-a lipsit. Să-ți spui că nu mai ești singur(ă). Să te tratezi cu blândețe atunci când îți este greu. Să-ți permiți să simți durerea fără să te judeci. Să recunoști când ai fost neglijat(ă) și să alegi, conștient, să fii prezent(ă) acum pentru tine.
Însă, pe lângă această călătorie interioară, există și gesturi mici, cotidiene, care pot fi făcute oricând – acasă, la serviciu sau în mijlocul celorlalți. Sunt pași simpli, dar cu impact, prin care ne putem arăta zi de zi că suntem în siguranță cu noi înșine.
Pasul 1. Observă când apare copilul interior
Primul pas în vindecare este conștientizarea. Atunci când trăim emoții intense: o rușine „de neexplicat”, o frică disproporționată sau o reacție de furie la un gest aparent mic, de fapt este o activare a Copilului interior.
În aceste momente este important să începi să observi ce simți. Fie că sunt emoții, fie că sunt senzații corporale (furnicături, temperatura ridicată, contracturi musculare, nod în gât etc.), fie că sunt ambele, stai câteva momente și numește ceea ce simți și unde.
Pasul 2. Ancorează-te în prezent
Când emoțiile Copilului interior se activează, creierul reacționează ca și cum trecutul e încă prezent, iar sistemul tău nervos intră în modul de supraviețuire. Iată o metodă de ancorare în prezent (sau grounding).
Uită-te în jur și numește:
- 5 lucruri pe care le vezi;
- 4 texturi diferite pe care le poți atinge;
- 3 sunete, din apropiere și din depărtare;
- 2 mirosuri pe care le poți simți;
- 1 gust pe care îl poți identifica.
O altă variantă este de a alege o culoare și de a număra toate obiectele de acea culoare din cameră. Sau numără toate obiectele pătrate, rotunde etc. Exercițiile de „grounding” te ajută să revii aici și acum, într-o zonă de siguranță.
Pasul 3. Fă cunoștință cu Copilul interior
Odată ce sistemul nervos s-a mai liniștit și intensitatea emoțională a scăzut, uită-te la acea parte mai tânără și rănită din tine. Imaginează-ți că te așezi la nivelul ochilor săi și observă cât mai multe detalii: vârsta, părul, ochii, chipul, cum e îmbrăcat, postura corporală etc. Încearcă să te conectezi cu acea versiune a ta din copilărie, iar dacă ai la îndemână o fotografie cu tine copil, cu atât mai bine.
Pasul 4. Oferă-i spațiu și ascultă ce are de spus
Ia-ți un moment să „te prezinți” acestei părți din tine care, cândva, a dus mult prea multe singură. Întreab-o cu blândețe: Ce te-a rănit? Ce ai nevoie? Apoi confirmă-i durerea, chiar dacă au trecut ani: „A fost greu. N-ar fi trebuit să fii singur/ă în asta. Meritai să fii protejat/ă și iubit/ă.” Validarea sinceră a ceea ce a simțit atunci este primul pas spre compasiunea de sine și vindecare.
Pasul 5. Oferă-i ceea ce are nevoie
Fie că e vorba de a sta acolo lângă el și atât, de a-l ține imaginar de mână sau în brațe, de a merge în altă parte, de a vă juca, de a mânca o înghețată, nu ezita să îi oferi ceea ce spune că are nevoie. Dacă are nevoie de protecție, oferă-i asta prin a pune limite ferme celor care l-au rănit.
Copilul tău interior nu are nevoie de perfecțiune, ci doar de un adult prezent, blând și atent, care să îi ofere afecțiunea și grija pe care poate nu le-a avut. Tu poți fi acel adult.
Pe măsură ce îi oferi blândețe, protecție și ascultare, copilul tău interior începe să se simtă în siguranță. Învață că nu mai este singur, că tu ești acum adultul care poate avea grijă de el. Iar când apare siguranța, reapar și curiozitatea, joaca, creativitatea — toate acele părți vii și autentice din tine care așteptau să fie primite cu iubire. Așa începe vindecarea: cu pași mici și sinceri, spre un „acasă” interior.
Important de reținut este să ne amintim, în goana noastră de a căuta vindecare, că în noi trăiesc și copii interiori senini, fericiți – acele părți luminoase care au nevoie doar de spațiu pentru a se manifesta. Ei ne aduc energie, bucurie autentică și curiozitate. Ne conectăm cu aceste părți de fiecare dată când râdem din toată inima, când ne jucăm fără scop sau când ne entuziasmăm sincer în fața unei experiențe frumoase. Acei copii sunt sursele noastre interioare de vitalitate și prezență.
