„La liceu, mereu era ierarhia asta, pe care o hrăneau și profii: proștii și deștepții.“ Presiunea liceului bun și primele atacuri de panică: povestea Oanei despre tulburarea bipolară

Oana Arsenoi are 28 de ani. La 14 ani a intrat la liceu și, tot atunci, a început să ajungă tot mai des la spital cu ambulanța. Avea atacuri de panică. După ce au exclus problemele de sănătate fizică, medicii i-au recomandat să meargă și la psihiatru. De atunci, au început tot felul de diagnostice prin spitale, drumuri pe la șamani sau preoți. La 23 de ani s-a lămurit. Are tulburare afectivă bipolară. După anul 2018, care a fost cel mai greu din viața ei, acum se simte mai bine și încearcă să trăiască firesc. Firescul ei. 

O seară de toamnă din 2018. Oana e agitată și simte că nu poate să stea singură în casă, așa că vorbește cu o prietenă și decide să meargă în vizită la ea. Oana stă la Piața Muncii, prietena – la Obor. Două stații de metrou distanță. E târziu, pe peron mai sunt doar doi oameni. Deodată, Oanei îi vine în minte să se arunce în fața metroului. Ca să se stăpânească, urcă și coboară scările de la metrou. Ba vrea să se arunce, ba vrea să se salveze. Ceva îi spune să coboare în stație și să se arunce în fața trenului, altceva îi spune să iasă de la metrou, ca să fie cât mai departe de tentația de a se sinucide. E ca și cum ar avea pe un umăr un diavol și pe celălalt un înger. “Eu nu m-am dus la metrou cu intenția asta, dar s-a întâmplat să vreau să mă arunc în fața metroului. Abia așteptam să ajung la prietena mea și să nu mă mai gândesc la asta, să schimbăm subiectul”, povestește Oana unul dintre episoadele ei maniacale. 

În urmă cu trei ani, în 2015, fusese diagnosticată cu tulburare bipolară, după ce, aproape 10 ani, a trecut printr-un lung șir de atacuri de panică și drumuri prin spitale, pe la psihiatrie, neurologie, pe la psiholog, psihiatru, șaman și preot. 

O persoană bipolară trece printr-un dezechilibru afectiv care se manifestă prin episoade maniacale și depresive. Dacă etapele depresive nu diferă de cele ale unui – să spunem – depresiv obișnuit, etapele maniacale pot duce la tot felul de riscuri, atât pentru cel afectat, cât și – în unele cazuri – pentru cei din jur. Când ești maniacal, poți să treci prin stări puternice de extaz, să ai multă energie, să fii mai excitat decât de obicei, dar poți să devii și irascibil sau agresiv. 

Oana nu a avut niciodată gânduri despre cum să le facă rău altora, în schimb, a vrut de mai multe ori să își facă rău ei. În acea seară din 2018, a vrut să se arunce în fața metroului, apoi a ieșit din stație, ca să fie departe de tentația sinuciderii, după care a urmat un întreg du-te – vino la limita dintre rațional și irațional. Ba se încuraja și își spunea că va reuși să ia metroul fără să-și facă rău, ba avea din nou impulsul de a se arunca, ba se panica și voia să se protejeze, urcând din nou scările, ca să fie departe de peron. Mintea ei se afla în conflict. Îi dicta ba una, ba alta. Ba să sară, ba să se salveze. Totuși, în mintea ei, sinuciderea nu era asociată cu moartea propriu-zisă, ci – paradoxal – cu o stare de bine. Când se află într-o etapă maniacală, un bipolar crede că poate să facă orice. De exemplu, că poate să sară în fața unui metrou fără să moară, pur și simplu, ci ca să se elibereze de tensiunea pe care o simte. Un bipolar aflat într-un episod maniacal se simte ca un fel de supraom. „În cele din urmă, am ieșit. Am sunat-o pe prietena mea și i-am spus că mă duc acasă, iar ea a stat cu mine în telefon, m-am liniștit și am adormit”, spune Oana.

Altădată, în 2016, a vrut să iasă prin geam, deși stătea la parter și avea gratii la fereastră. Nu realiza că nu poate să treacă prin gratii și că, oricum, dacă s-ar arunca de la parter nu ar păți mare lucru. Nici atunci nu a vrut, propriu-zis, să-și facă rău. „Am vrut să mă arunc pe geam, printre gratii, ca să pot să-mi simt corpul, să-l țin în continuare în viață. Voiam să-mi fac rău ca să pot să-mi fie bine”, povestește ea. Oana spune că un bipolar caută soluții mai blânde decât ce-i ordonă psihicul în episoadele maniacale. Ea, de exemplu, în loc să încerce să iasă pe geam, s-a dus în baie și a dat un pumn în oglindă. Apoi, s-a tăiat pe interiorul coapsei. 

Când lucrurile simple devin complicate

Am sunat-o pe Oana ca să o întreb dacă e de acord să filmăm un clip-confesiune pentru site-ul nostru. Până acum, nu se afișase nicăieri. Nici cu imaginea ei, nici cu problema ei. Nu are fotografii cu ea pe Facebook și nu îi e ușor să își dezvăluie viața. Mi-a cerut timp de gândire, pentru că, dacă avea să accepte, dacă avea să apară cu chip, nume și diagnostic, voia să fie o decizie asumată și pe care să nu o regrete ulterior. Câteva săptămâni mai târziu am sunat-o din nou. A acceptat, pentru că știe că e important să vorbească despre tulburarea bipolară de care suferă. E important atât pentru ea, ca exercițiu de eliberare, dar e important și pentru ceilalți, care pot citi și care se pot identifica cu ea.  

Alte săptămâni mai târziu, a venit din Iași, orașul ei natal, la București, special ca să ne întâlnim. Stăm la cafea multe ore și discuția pare că ar fi putut fi infinită, prin atât de multe a trecut Oana. Mă întreb dacă toți bipolarii au astfel de povești de viață. 

Oana se uită la mine cu niște ochi mari și verzi, pătrunzători. Se uită fix și, dacă nu ești stăpân pe tine, te poate intimida. Așa făcea și când era mică și se uita la copii. Pe unii îi speria, unii-i spuneau că îi doare capul când se uită la ea, alții – că e vrăjitoare. Tatăl ei o învățase să se uite la tot ce e în jur – copaci, bănci, oameni – ca și cum le-ar vedea pentru prima dată, cu uimire. “Adică cum, așa?”, îl întreba Oana cu mintea ei de copilă, făcând ochii cât mai mari. “Așa”, îi răspundea tatăl. Tatăl care nu i-a fost tocmai ca un tată, ci mai degrabă ca un prieten, singurul ei prieten, cel puțin o vreme. 

Îmi povestește cum se simte, cum a învățat să-și recunoască și să-și accepte stările, cum încearcă să le gestioneze, cum uneori îi iese, alteori – nu, cum intră și ies oameni în viața ei, cum e să fie ea. E și greu, dar e și interesant.

Un bipolar are episoade depresive și episoade maniacale care apar periodic. Cele depresive nu diferă de o depresie obișnuită, dar episoadele maniacale sunt altceva – când ești maniacal ești hiperactiv, dinamic, îți vin tot felul de idei, creierul tău face conexiuni extrem de rapid, îți crește nivelul de entuziasm, ești agitat, ai impresia că poți să faci orice. Toate acestea, dominate de o stare puternică de anxietate. Din cauza fricii, poți să faci pe tine. Iar Oanei i s-a întâmplat și asta. 

Pentru un bipolar care are atacuri de panică, unele lucruri simple, ca mersul la stomatolog sau a-ți pune parolă pe smartphone sunt mai complicate. De exemplu, Oanei i-a luat mult să găsească un stomatolog care să accepte să o trateze. În cazul ei, o intervenție oricât de simplă la dinți durează mai mult, pentru că i se încleștează gura și devine agitată. Așa că stomatologul trebuie să accepte să-i aloce mai mult timp. Când s-a dus, în cele din urmă, la dentist, i-a dat, involuntar, medicului peste mână. Apoi a stat toată consultația ținându-și strâns mâinile ca să nu mai aibă vreo astfel de reacție. Din când în când, a simțit nevoia să se ridice din poziția pe spate pe care o presupune scaunul stomatologic. A stat tensionată pe toată durata intervenției, care a durat o oră și jumătate pentru două plombe simple, adică mai mult decât în mod normal. Dacă încearcă să-și țină corpul sub control în situații în care nu se simte confortabil înseamnă că, mai târziu, când corpul se relaxează, poate să aibă un atac de panică. Ceea ce i s-a și întâmplat după vizita la stomatolog. 

Oana nu-și pune nici parolă sau amprentă la telefon, pentru că, dacă i se întâmplă ceva pe stradă, oamenii din jur trebuie să poată să-i folosească telefonul și să anunțe cunoscuții. Uneori, când are un atac de panică, nu poate să tasteze sau să vorbească. În ultima vreme, nu mai poate nici să stea nopțile prin cluburi sau în locuri unde e muzică la volum ridicat, pentru că luminile și sunetele puternice o deranjează. Dar lucrurile nu au fost mereu așa.

Copilăria și trauma

Oana a avut mereu exemple pozitive și negative în viața ei, oameni aflați la poli opuși, cum au fost bunicii din partea tatălui, cu care a trăit în primii ani de viață. Bunicul o adora, dar bunica o jignea, o descuraja, îi spunea că e proastă și urâtă și o lua cu ea în baruri sau locuințe în care se întâlnea cu alți bărbați. Părinții nu știau nimic despre asta, erau la serviciu. “Bunica zicea că mi-a luat bomboane și că a mers toată ziua cu mine afară, dar eu nu eram numai afară, eram în tot felul de locuri și în vizite la tot felul de oameni. Bunicul nu știa ce face bunica, ei nu știau unul de altul. Bunica se folosea de mine ca să meargă să consume alcool în afara casei, în crâșme sau în alte case unde, ulterior, mă închidea într-o cameră, ca să nu văd ce făcea ea în altă parte cu un alt bărbat decât bunicul meu”, își amintește Oana, care, acum, asociază tulburările ei de comportament cu trauma legată de relația cu bunica. 

În familie, tatăl – care a avut primul magazin de muzică din Iași – era cel care îi dădea cărți și o punea să citească și să asculte muzică. El se ocupa de tot ce înseamnă cultură în casă. Mama Oanei a fost mai întâi infirmieră, iar acum este asistentă medicală la Spitalul Clinic de Recuperare din Iași. Toată copilăria, Oana a văzut-o pe mama ei ca pe o menajeră, din cauza faptului că tatăl îi spunea lucruri urâte despre ea. „Las-o pe mama, că nu-nțelege, mămica e proastă, lasă că-i explic eu” – cam așa s-ar rezuma mesajele pe care tatăl i le transmitea frecvent despre mamă. 

Așa au stat lucrurile până în 2006, când tatăl a decis să plece din țară. Oana avea 14 ani și abia atunci, când a rămas singură cu mama ei, a început să o cunoască fără acest mijlocitor care era tatăl și care îi inoculase tot felul de idei negative despre mamă. Tot mama ei este cea care i-a fost alături când i s-au declanșat primele atacuri de panică. 

Cum au început atacurile de panică

Plecarea tatălui din țară, în 2006, a coincis cu intrarea Oanei la Colegiul ”Național” Iași, cel mai bun din oraș. Cele două, cumulate, plus trauma legată de relația cu bunica, au dus, crede ea, la declanșarea primelor atacuri de panică. 

La liceu, Oana s-a trezit într-un mediu nou, unde era mereu sub presiune, și departe de singurul om pe care îl simțea aproape. „Eu n-am simțit că am tată, nu am simțit că a plecat tata, ci că a plecat singurul meu prieten bun, ăla cu care discutam despre cărți, ăla cu care mă băteam în teorii, el nu era ca un tată, era proful de acasă, mentorul. La liceu nu mă simțeam ok, nu eram genul de fată potrivită pentru cel mai bun liceu din oraș. Presiunea socială a contribuit la atacurile de panică, pentru că trebuia să demonstrez constant că merit să fiu acolo. În sistemul educațional din care vin eu, mereu era ierarhia asta, pe care o hrăneau și profii: proștii și deștepții. Toate lucrurile bune pe care le știam despre mine nu mai erau valabile în acest liceu de elită”, spune Oana. 

Atacurile de panică erau ca niște blocaje, inima începea să-i bubuie și îi era frică, tot mai frică. Uneori, își dădea cu pumnii în cap sau se dădea cu capul de perete. Atunci a început să o ia ambulanța de la liceu. Din septembrie și până în noiembrie 2006, de patru ori a ajuns la spital cu ambulanța. Mama ei primea telefon să se ducă după ea. “Prin liceu am avut și psihoze olfactive, am visat ceva cu foc și am simțit fum în casă o săptămână, de a trebuit să dorm cu mama”, spune Oana.

La ultimul atac de panică din acea perioadă, a ajuns la Neurologie. “A venit salvarea și mi-au dat un calmant mai puternic decât de obicei, pentru că nu reușeam să mă liniștesc, voiam să explodez, să rup totul din mine. Am fost internată și pusă într-o cameră în care mai erau alte două fete, eu și încă o fată aveam paturi normale, iar a treia fată stătea într-un pat cu gratii. Mi-au dat pastile, iar mama, în a cincea zi de internare, a văzut că eram mai rău – eram calmă, dar nu mai putea comunica cu mine, îmi dădeau calmante numai ca să nu fie nevoie să aibă grijă de mine. Nu-mi mai făceam rău, dar îmi pierdeam personalitatea, eram ca o legumă. Ideea era să nu fie nevoie să te verifice prea mult. Atunci, mama a decis să mă ia acasă, iar doctorița care era de gardă a fost împotrivă și i-a zis mamei că o bagă la pușcărie dacă mai fac un atac de panică în perioada în care ar fi trebuit să rămân internată, adică până la două săptămâni. Mama m-a scos pe semnătură, m-a dus acasă, nu mi-a mai dat nicio pastilă și, la scurt timp, am început terapia”, povestește Oana.

Primul terapeut la care a mers a fost unul de la un spital de stat, Spitalul de Recuperare la care lucrează mama ei. „La vârsta aia, când am ales să mă duc la psiholog, sincer, m-am dus pentru mama, că am văzut durerea ei, am înțeles că mama poate să mă iubească, atunci am rămas noi două, nu mai era tata care să-mi spună că mămica e proastă. Nu mai era cineva care să-mi explice cum suntem noi, una față de cealaltă. Am început să descoperim noi două cum suntem, de fapt, una pentru cealaltă. Până atunci, noi nu ne cunoșteam. Și am înțeles atunci că mersul la psiholog e un prim lucru pe care eu pot să-l fac pentru mama. Apoi am descoperit că nu e așa rău să mergi la psiholog, că exercițiile erau super fluide, că pot să vorbesc și alte lucruri cu psiholoaga, în afară de crizele mele”, mărturisește ea.

Când și-a revenit după atacul de panică în urma căruia a fost internată, s-a întors la școală și a început să se pregătească pentru transferul la un alt liceu – Colegiul Național de Artă Octav Băncilă – unde s-a mutat pe cel de-al doilea semestru din clasa a noua. După transfer a mai avut câteva atacuri de panică, dar apoi s-au rărit.

Pentru transferul la clasa de Arhitectură și Design Industrial de la liceul de artă, a trebuit să dea trei probe practice de desen. Iar Oana, obișnuită să fie autodidactă, s-a apucat singură să învețe să deseneze și să-și pregătească un portofoliu.  

De altfel, Oana a avut mereu o capacitate de concentrare și învățare rapide. A fost la olimpiade la matematică, fizică, română, biologie, chimie, engleză, pictură, grafică, la un concurs de proiecte de mediu, la concursuri de scris – de jurnalism și diaristică. În liceu, a făcut, împreună cu alți adolescenți, o revistă de atitudine literară pentru tineri – Alecart. 

În 2010, după bacalaureat, a intrat – prima – la Regie de teatru la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, de unde a plecat după un an și jumătate pentru că era, de fapt, interesată de management cultural. În plus, a avut și niște conflicte cu cei de la Universitate. Apoi a fost admisă la trei universități din Marea Britanie, unde s-a dus pentru două luni în recunoaștere, dar s-a întors. Pe de o parte, pentru că viața în afara țării ar fi presupus un efort financiar pentru mama ei, pe de altă parte, pentru că și-a dat seama că, în starea ei, nu s-ar fi descurcat singură acolo. 

În 2013 a intrat la Teatrologie, în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București. Deși a învățat doar două săptămâni pentru admitere, a intrat a doua. Nicăieri nu i-a fost ușor să facă față, dar nu din cauza studiilor, ci a faptului că îi era greu să treacă de la o activitate la alta (în timpul facultății de Teatrologie mai făcea și voluntariat și mai și lucra) a atacurilor de panică, a episoadelor depresive și maniacale, dar și a faptului că se simțea nedreptățită de către unii profesori. A avut divergențe și la universitatea din Iași, și la cea din București. 

A terminat Teatrologia în 2016, deși nu i-a fost ușor să-și dea examenul de licență. La începutul anului era în depresie, așa că și-a sunat coordonatoarea de licență ca să-i spună că suferă de tulburare bipolară și că nu poate să-și dea examenul. Profesoara a stat cu ea la telefon 40 de minute și a convins-o să susțină, totuși, examenul. Pentru că nu putea să învețe, a vorbit din amintiri, din ce citise anterior. A luat 10 la proba scrisă și 8 la oral. 

Diagnosticul

După ce au început atacurile de panică, adică de la 14 ani, Oana avea un an bun, urmat de un an în care era “praf”. Unul de etapă maniacală, unul de etapă depresivă, chiar dacă atunci încă nu avea diagnosticul de tulburare afectivă bipolară. Mai întâi, medicii au exclus afecțiunile fizice. Apoi s-au apucat să-i analizeze psihicul. După ce a început să ajungă prin spitale din cauza atacurilor de panică, a primit tot felul de diagnostice. De la “spasmofilie manifestă cu crize de conversie și migrenă” la “sindrom vertiginos și sindrom cefalalgic”. Când era adolescentă, a existat inclusiv suspiciunea de tulburare de personalitate borderline, dar medicul de atunci i-a spus că e, totuși, prea tânără pentru acest diagnostic. 

La 21 de ani, când a intrat la Teatrologie, Oana era într-o perioadă relativ bună și stabilă, mergea la terapie constant și descoperise kick boxingul, care îi făcea bine. La facultate, unde a fost un mediu nou, cu un altfel de program decât la liceu, etapele maniacale și cele depresive au început să se întrepătrundă. Ulterior, s-au stabilizat la șase luni cu șase luni. Adică o jumătate de an Oana este depresivă, iar cealaltă jumătate este maniacală. În fiecare etapă, pot exista momente de vârf, în care ori se simte la pământ, ori e extrem de energică și agitată. 

Când avea 23 de ani, a venit și diagnosticul. Terapeuta la care mergea în 2015 – pentru că Oana a numărat, până acum, șase sau șapte psihologi – i-a spus, după aproximativ o jumătate de an de ședințe de terapie, că are tulburare afectivă bipolară. 

Un episod maniacal cu elemente psihotice

Pentru angajatori, Oana nu este aptă de muncă și atât, este aptă condiționat. În ultima vreme, le spune angajatorilor că e bipolară, atunci când merge la examenul de medicina muncii. Specifică faptul că e sub supraveghere psihiatrică și, până acum, nu s-a confruntat cu vreun refuz din cauza asta. 

Treptat, a început să iasă din etapa depresivă, a aplicat pentru un post de sales manager la un cunoscut post de radio din București și a fost acceptată. Chiar când a început să lucreze în radio, a intrat într-o perioadă de hipomanie prelungită compensată maniacal, adică o etapă mai ușoară maniacală. „În iunie am zburat, potențată și de tratamentul dat de primul psihiatru”, spune ea. Când spune că a zburat, Oana se referă la faptul că a avut extrem de multă energie și a fost foarte productivă, în trei săptămâni de la angajare, deja se ocupa de cinci clienți la matinalul radioului la care lucra. Un bipolar în etapă maniacală se comportă și gândește la puterea a zecea – adică are idei foarte bune, are o putere de concentrare sporită, mintea face conexiuni mult mai rapid, pare că găsește soluții la orice problemă și că nimic nu-i stă în cale. Așa erau lucrurile și în cazul ei, toate mergeau extraordinar, numai că, în august, a avut un conflict puternic cu un șef din radio în urma căruia s-a simțit acuzată pe nedrept. 

În aceeași zi, după- amiaza, s-a declanșat un nou atac de panică. Era încă la radio când a început să i se blocheze musculatura, să nu se mai poată mișca, nu vedea bine telefonul, a sunat pe cineva care nu a răspuns, apoi niște colegi i-au chemat un taxi și s-a dus acasă, unde locuia cu Tudor, iubitul ei de atunci. S-a dus să facă un duș, iar în cadă i s-a declanșat episodul maniacal cu elemente psihotice: “Ca și cum a explodat o lumină, o endorfină, o adrenalină, tot corpul mi s-a contorsionat și am căzut pe acolo, prin cadă, parcă mi-a trecut o pânză prin fața ochilor și, deodată, realitatea nu mai era la fel. Parcă simțeam totul, tot ce există în jur, mult mai puternic, o stare de fericire, simțeam ca și cum aș cunoaște toată fericirea oamenilor care au existat și există pe planeta asta, o simțeam în mine și nu puteam să o duc fizic, pentru că, fizic, mă durea. Am văzut apoi imaginea cu mine, cum mă izbesc cu capul de perete, cum îmi sparg capul de perete, sânge, fix cum arată tot și cum se oprește, cum în sfârșit nu mai doare. Atunci am țipat”.

Mai departe, Oana povestește din ce i s-a povestit. Tudor l-a sunat pe psihiatrul de atunci, iar acesta i-a transmis să nu-i mai dea medicamentul care îi creștea nivelul de serotonină și să se vadă la cabinet peste două zile. Altfel, dacă nu se liniștea, recomandarea era să meargă la spital. “M-am calmat, dar eram încă amețită, eram într-o realitate alternativă, nu eram eu, am început să fac versuri și să cânt. Am avut doar câteva momente de luciditate în care am fost eu, Oana. Și, atunci, am reușit să zic în foarte mult timp: nu pot, nu mă lăsați singură, frică tare, gând moarte puternic, ajutor. Apoi am intrat iar în stare de psihoză”, spune Oana. 

Când a mers la culcare și s-a pus în pat, i s-a relaxat corpul, apoi s-a blocat din nou: „Îmi simțeam corpul ca un cârcel, ca o bucată de piatră, Tudor încerca să mă maseze și urlam de durere. M-a întrebat dacă vreau să cheme ambulanța, dar i-am spus că nu, pentru că știam că, dacă mă ia ambulanța în starea aia, mă țin o săptămână-două, iar mie mi-a ajuns experianța de la 14 ani. Apoi, mi-a pus mâna ușor la gură și m-a rugat ca măcar să urlu în pernă, ca să nu ne audă vecinii”, își amintește Oana, care spune că, apoi, a simțit cum iese din propriul corp și vede totul din exterior, ca apoi să intre în corpului iubitului ei și să simtă ce simțea el atunci: iubire, furie, milă, neputință. 

A doua zi, deși se mai liniștise, a mers la Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia”, însoțită de iubitul ei și o colegă de la radio. După ce a așteptat câteva ore să intre la Camera de Gardă, s-a trezit în fața unei doctorițe psihiatru care era așezată la un birou, în stânga și în dreapta ei fiind doi asistenți și încă niște bărbați despre care Oana crede că se aflau acolo ca să te imobilizeze, în caz că deveneai agitat. 

I-a spus doctoriței că are diagnostic de tulburare bipolară, dar aceasta nu a luat-o în seamă. I-a mai spus și ce medicație i-a recomandat psihiatrul ei și ce se întâmplase în ultimele zile. Medicul a întrebat-o și ce substanțe excitante a luat de-a lungul timpului, iar Oana i-a spus tot. Doctorița de la Obregia i-a zis că nu e bipolară, că e deprimată că s-a certat cu șeful, că a fumat prea mult și că de-asta a făcut un atac de panică. Apoi i-a prescris două medicamente și a trimis-o acasă. Totuși, prietena cu care a mers la spital i-a recomandat Oanei să vorbească și cu un alt medic psihiatru înainte de a lua tratamentul. 

După ce primul ei psihiatru, cu care urma să se vadă la două zile după atacul de panică, nu i-a mai răspuns la telefon, a ajuns, prin recomandare, la cel de-al doilea psihiatru, care o urmărește și acum. Acesta a vorbit cu ea la telefon și și-a arătat disponibilitatea, i-a spus că îl poate suna oricând. Ulterior, psihiatrul i-a modificat medicația, ca să o echilibreze și ca să poată să doarmă, pentru că Oana avea și insomnie. Atitudinea noului ei psihiatru a fost diferită de a altora, el i-a spus că rezultatele pozitive înseamnă 70% terapie și 30% medicație. Acum, Oana păstrează legătura cu psihiatrul ei și merge la terapie doar când simte nevoia, ca un sprijin.  

Bipolar etapă cu etapă 

În cazul Oanei, atât stările negative, cât și cele pozitive pot să declanșeze un atac de panică: “Uneori, mi s-a întâmplat de entuziasm. Trăiești foarte intens emoțiile, ca atunci când ești copil. Și iubirea, dar și lucrurile negative”. 

După mai mulți ani în care s-a confruntat cu aceste schimbări de stare, acum își dă seama când se apropie perioada depresivă și cea maniacală. „Când ești în etapa depresivă, știi când ești total în ea, mai ales dacă treci prin asta de mai mulți ani, înveți să te cunoști, ești sincer cu tine și identifici etapele. Știi și când intri în perioada în care ești mai activ și știi că atunci trebuie să te protejezi într-un anumit fel. Ceea ce nu poți să anticipezi sunt momentele mai mari, de explozie”, explică ea.

Atacurile de panică în cazul ei – pentru că pot fi diferite de la o persoană la alta – încep cu o stare puternică de teamă: „Frică legată de faptul că n-o să fii în stare să te lupți cu frica. Prima senzație este că mor de frică, este o frică care mă blochează. Inima începe să-mi bată mai tare, respir mai greu, intru în fibrilație și apoi începe să mi se blocheze musculatura – vorbitul și brațele. Când încercam să vorbesc și nu puteam, mă panicam și mai tare, că nu deții controlul asupra ta. Încerci să redobândești controlul asupra corpului tău – de-asta vrei să te dai cu capul, de-asta faci chestii fizice, pentru că vrei să-ți simți corpul, vrei știi că ești acolo”. 

Gândurile suicidare 

După conflictul de la radio, și-a dat demisia. Mai târziu, în octombrie 2018, i-a trimis psihiatrului, pe WhatsApp, un mesaj vocal în care îi spunea că nu mai poate. Cerea ajutor. 

“Nu știu ce să mai fac, nu sunt bine, cu dormitul sunt așa și-așa, Zolpidemul și-a făcut efectul în prima seară, dar dup-aia ciuciu, am luat și una întreagă, am încercat să și beau în unele seri, săptămâna asta am luat și niște broccoli (marijuana, n.r.) ca să pot să dorm, am coșmaruri groaznice, cred că intru în depresie sau sunt în depresie, habar nu am, dar sunt și optimistă în același timp. Nu m-am mai dus la șamanca-vrăjitoare care voia să mă vindece, a zis că nu e nimic în neregulă cu mine, să nu mai iau pastile – dar eu le-am luat în continuare – mi-a zis că am doar puteri supranaturale. A venit și mama, e prima ei vizită în șase ani, de când sunt aici (în București, n.r.) și mi-a făcut o mini-intervenție cu Tudor (au încercat să o convingă să facă ceva ca să se trateze, n.r.), că să fac ceva, am fost la interviuri pentru job, ar trebui să merg și astăzi la un interviu și o să mă duc, dar nu sunt bine, simt că nu pot să iau nicio decizie în legătură cu mine, totul e valabil și îmi bâzâie creierul și simt că nu mai pot. Ori fac ceva și mă salvez – dar nu mai știu cum, ori… nu știu… nu mai pot. Și îmi ziceau (mama ei și iubitul ei de atunci, n.r.) că ori să mă duc la mânăstire, ori la un centru de-ăsta, e o clinică unde te duci și plătești și stai o săptămână-două, e pentru oameni cu probleme la cap, te duci ca într-un fel de retreat (retragere, n.r.), mama a zis că poate să-mi dea bani pentru asta, dacă e să mă duc. Sau să mă duc undeva în natură. Nu vreau să sperii pe nimeni sau să fie un strigăt de atenție, dar simt că, dacă n-o să fiu bine… n-o să… fiu bine”. 

Oana a avut de mai multe ori gânduri suicidare. Acestea diferă în perioadele depresive de cele din perioadele maniacale. Când ești în depresie, gândurile sunt fataliste, vrei să mori; când ești maniacal, mesajele pe care ți le dă creierul sunt mai degrabă legate de dorința de a experimenta moartea, fără să realizezi că poți să mori cu adevărat, ci că, eventual, vei trece într-o altă stare, în care te vei simți mai bine. 

„În perioadele depresive, uneori mă gândeam: cum o să trăiesc eu toată viața cu lucrul ăsta? E prea greu, eu fiind singură și neavând prietenii potriviți. Unui om bipolar îi trebuie lucruri clare, trebuie să ai sprijin constant, să nu schimbi mereu lucrurile din viața ta, să nu treci de la una la alta, iar viața mea a fost un haos și datorită lucrurilor pe care am vrut să le fac și să le învăț. M-am dus mereu unde m-am hrănit mai mult, unde am avut ce să învăț, am plecat mereu din locurile unde simțeam că mă blochez și că nu mai am ce să învăț. Nu acceptasem despre mine să fiu o povară, pentru că pentru majoritatea oamenilor către care m-am dus să cer ajutor părea că devin o povară sau că doar mă tolerau, nu că vor să mă sprijine. În etapele maniacale, gândurile suicidare îți arătă mai concret cum să o faci. E atât de hiper, te doare corpul, uneori simți ca și cum ai avea febră musculară. După o zi în care ai fost foarte activ – ai lucrat, te-ai văzut cu prietenii și cu iubitul – ești ca o vânătaie și (gândul suicidar, n.r.) îți vine ca un anunț, ca un flash: îți apare imaginea concretă; mă vedeam pe mine cum făceam și ce făceam, dar și cum mă simțeam după”. 

Tot în toamna lui 2018 s-a întors la Iași, a renunțat la pastile și a intrat în etapa de sevraj. Transpira mult, schimba două-trei tricouri pe noapte, avea spasme, mama și tatăl ei, care între timp se întorsese în țară, o supravegheau cu rândul. Trei săptămâni nu a putut să iasă singură din casă, pentru că avea stări puternice de anxietate. Abia în ianuarie 2019 și-a anunțat psihiatrul că renunțase la pastile încă din toamnă.

Cu toate astea, viața unui bipolar nu e formată numai din atacuri de panică, depresie, anxietate și episoade maniacale. Sunt creativi, râd, se bucură, au prieteni, iubesc și sunt iubiți. Chiar dacă nu e ușor nici să fii bipolar, nici să trăiești cu un bipolar. 

Relația de cuplu

Oana începuse relația cu Tudor în mai 2016, când intra într-o etapă de hipomanie. Erau colegi la UNATC, ea la Teatrologie, el la Actorie. Îl vedea într-un bar de lângă facultate, unde veneau frecvent studenți, și, într-o zi, și-a luat inima în dinți și i-a scris: “Tudor, tu ai prietenă?” „Ha, ha, ha! Nu, dar acum am”. 

La prima întâlnire i-a dus niște căpșuni. După alte câteva întâlniri în care s-au tatonat, Oana și Tudor – “un băiat ca un prințișor, nu știu cum să-ți zic, un băiat foarte fin, cu bun-simț, avea o energie de om bun” – au fost de nedespărțit. Până la începutul lui 2019, când s-a produs ruptura. Oana spune că motivele care au dus la  despărțire nu țin neapărat de tulburarea ei bipolară. 

“Eu oricum i-am zis de la început, în primele două săptămâni. I-am zis: uite, eu am asta, asta, asta. El a acceptat, a zis că e ok, dar inconștient puțin. Nu știa exact ce presupune asta, eu i-am explicat cât am putut. Să știi că eu am lăsat de fiecare dată la latitudinea oamenilor să se documenteze puțin mai departe. Nu pot să fac și munca asta. Eu nu cred că, dacă auzi pe cineva că are cancer, îl pui să-ți explice toate detaliile. Avem Google, avem Internet, putem să ne documentăm”, povestește ea. “Una dintre marile greșeli pe care le-a făcut el a fost să nu vorbească despre mine cu prietenii și familia lui, să nu ceară ajutor. Apoi, pe parcurs, am descoperit – și eu la el, și el la mine – lucruri incompatibile, care nu pot fi schimbate pentru că fac parte din modul fiecăruia de a fi”, continuă Oana. Relația cu Tudor a fost cea de-a doua relație serioasă a ei. 

Chiar dacă relația dintre Oana și Tudor nu s-a terminat din cauza tulburării bipolare, relațiile interumane de orice fel ale unui bipolar nu sunt ușor de gestionat. De multe ori, cei din jur nu le înțeleg și nu le cred suferințele. Iar Oana a aflat acest lucru înainte de a înțelege ea însăși care este cauza schimbărilor ei de stare. În copilărie, a avut o prietenă, pe Simina. Atunci când i s-au declanșat atacurile de panică, la începutul liceului, Simina a rupt legătura cu Oana. “A venit la mine la spital să mă viziteze, când eram internată la Neurologie, la 14 ani, și mi-a zis că ea nu crede în asta, crede că e vrăjeală. Eu aveam atunci un caiet-jurnal, în care mai scriam poezii și diverse, pe care i-l dădusem și ei să citească. Atunci, la spital, mi l-a adus înapoi. Scrisese în el două pagini cu o parte din discursul din Fight Club: You are not special. You’re not a beautiful and unique snowflake. Că nu sunt specială cu nimic și că să nu mă mai prefac și să get fucking over it, să trec peste”. 

O viață nouă. Acceptarea

Oana are impresia că episodul maniacal cu elemente psihotice din 2018, când a căzut în baie, i-a dat un restart la creier. Deși a avut și în 2019 un atac de panică puternic în timp ce se afla la festivalul Electric Castle, are încredere că acum a învățat să-și gestioneze mai bine stările maniacale și depresive. De multe ori știe doar ea ce se petrece, când ajunge acasă. Nu mai are momente când nu se mai poate ridica în pat și speră ca acestea să nici nu mai existe. 

“Atacurile de panică nu au mai avut aceeași greutate psihică. Acum nu îmi mai dau aceleași stări psihice, ci doar emoționante, mă emoționez foarte tare. Sunt sigură că, în timp, o să le reglez, pentru mine e ca un prim an de viață. Abia acum învăț să mă expun. Nu m-am identificat niciodată în totalitate cu acest diagnostic, de tulburare afectivă bipolară. Nici eu nu știu cum să vorbesc despre asta. E bine să zic, nu e bine? Că, pe hârtie, da, sunt bipolară. Eu cu mine? Sunt, dar nu mă încurcă cu nimic. E ca și cum aș zice că sunt Oana și sunt zodia Pești. Cu ce te încurcă pe tine că sunt Pești? Da, poate să te încurce dacă tu alegi să conteze. Alegi să fie important că eu sunt bipolară? Atunci o să conteze, s-ar putea să stârnești în mine ceva care să îți demonstreze că nu sunt potrivită sau că nu pot funcționa. Dar, dacă o iei ca și cum e ok – nu să negi, cum că nu ar fi adevărat, ci să fii ok cu asta – atunci sunt ca tine, ca oricine altcineva. Anul ăsta am plâns de tristeți normale și m-am bucurat de bucurii normale. Asta mi-am dorit toată viața, să nu fiu tristă pe motive greoaie, vreau să fiu supărată că s-a supărat un prieten pe mine sau că m-am îngrășat și nu-mi vine cine știe ce bluză, și aia să fie drama mea cea mai mare în ziua respectivă, nu să fiu supărată la modul că să nu mai vreau să fiu în viață”. 

Când ne-am întâlnit, purta o rochie neagră, pe care erau desene cu stele și planete – una dintre puținele rochii pe care Oana le are. Până de curând, se simțea prost să dea bani pe rochii, pentru că în copilărie i s-a indus ideea că e urâtă și că nu are cum să schimbe asta. Dar acum încearcă să-și schimbe viziunea legată de propria feminitate: “Mi-am cumpărat o rochiță anul trecut, încă una anul ăsta. Am zis că e bine să-mi mai iau o rochiță nouă, care înseamnă 100 de lei, care înseamnă o jumătate de ședință de terapie, care înseamnă două drumuri Iași-București”. 

Între timp, Oana a renunțat la joburi și a înființat la Iași, cu un prieten, o organizație non-guvernamentală care are scopul de a sprijini tinerii la început de drum. 

Dincolo de discuțiile noastre prin mesaje și la telefon, am vorbit cu Oana într-o zi de vară aproape cinci ore, pentru a încerca să pun cap la cap povestea vieții ei. La un moment dat, am vrut să o întrerup și să continuăm în altă zi. Obosisem. Și ea a obosit, dar s-a ținut tare și a continuat povestirea, pentru că știe că e important să vorbească despre problema ei. Atât pentru ea, ca exercițiu de asumare, cât și pentru alții ca ea, dar care încă nu îndrăznesc să o facă. 

Petru Ionescu, medic psihiatru, despre tulburarea bipolară: „Nu se poate estima riscul transmiterii la copii”

Ce înseamnă tulburarea bipolară?

Tulburarea afectivă bipolară presupune un dezechilibru afectiv care se manifestă prin episoade maniacale și depresive cu o durată și frecvență variabile, ce apar periodic în viața unei persoane.

Ce o declanșează?

Are o componentă genetică importantă. Dar factorii psihologici și sociali sunt, de asemenea, esențiali. Nu este o afecțiune de tip cauză-efect. Rareori există un element declanșator unic, ea vine pe un fond vulnerabil multicauzal.

Ce se întâmplă în perioadele depresive și în cele maniacale?

Episoadele maniacale presupun existența unei stări de exaltare, energie crescută cu scăderea marcată a necesarului de somn, modificări de comportament cu creșterea nevoii de a vorbi și a acționa. Pot exista hipersexualitate, dar și iritabilitate, agresivitate. Riscurile vin din expunerea fizică, morală și materială a persoanei afectate. Dar ea poate deveni și violentă sau poate asocia o psihoză. 

Episoadele depresive nu diferă de cele din tulburările depresive care nu asociază episoade maniacale. 

Pe termen mediu și lung, dacă tulburarea afectivă bipolară nu este corect tratată, există riscul pierderii progresive a abilităților socio-relaționale și profesionale ale persoanei afectate. Mai există riscul dezinserției sociale (izolare, n.r.) și al dependenței de instituții de îngrijire. 

Cât durează perioadele depresive și cele maniacale? Zile, săptămâni, luni?

Durata este foarte variabilă și poate fi semnificativ influențată de rapiditatea cu care cerem ajutorul medicului psihiatru. În spital, cu tratament monitorizat, durata episoadelor scade adesea de la săptămâni-luni la zile-săptămâni.

Tulburarea afectivă bipolară se transmite la copii? 

Deși se pare că prezența tulburării în familie joacă un rol semnificativ în riscul transmiterii ei, nu se poate estima riscul transmiterii la copii. Sunt mulți alți factori care pot face diferența: factori de mediu, educaționali, de istoric traumatic. În practica clinică, părinții cu acest diagnostic nu sunt descurajați să aibă copii.  

Ce trebuie să facă o persoană care suspectează că suferă de tulburare bipolară?

Cel mai important pas este să se adreseze unui medic psihiatru și să înceapă o colaborare deschisă cu acesta. Recomandările primite vor ține cont de foarte mulți factori individuali.

Cum se tratează/ține sub control?

Există o gamă largă de medicamente utilizate în această tulburare. Există preparate cu administrare zilnică, dar și preparate injectabile cu administrare la două săptămâni sau o dată pe lună. Se va găsi un profil specific fiecărui pacient. 

Tratamentul este decontat de Casa de Asigurări de Sănătate?

Tratamentul pentru tulburarea afectivă bipolară este gratuit pentru pacienții asigurați.

Ce scop sau efect are tratamentul?

Rolul tratamentului medicamentos este de a preveni apariția episoadelor depresive și maniacale și de a scurta durata si gravitatea acestora, atunci când ele revin.