Femeile își cer iertare prea des, iar motivul este modul în care au fost crescute

De câte ori ai spus „Îmi pare rău că te deranjez…” sau „Scuză-mă că întreb….”? Femeile cer scuze frecvent, aproape că a devenit un reflex – nu doar pentru greșelile reale, ci și pentru spațiul pe care îl ocupă, pentru emoțiile lor, pentru aplanarea tensiunilor, chiar și atunci când nu au nicio responsabilitate directă. Ce se ascunde în spatele acestui comportament aparent inofensiv? Observăm la femei reflexul vinovăției și cum sunt(em) educate să-l purtăm ca pe o datorie morală. De ce femeile își cer des iertare?

Scuzele ca strategie de supraviețuire emoțională

Răspunsul la această întrebare nu este doar cultural sau emoțional. E profund social, înrădăcinat în felul în care sunt crescute fetele, în relațiile de putere și în așteptările tăcute ale societății. Iar una dintre vocile care au analizat cel mai clar acest fenomen este cea a psihoterapeutei Harriet Lerner, autoarea cărții „Dansul relațiilor”.

Încă din copilărie, fetele sunt învățate — subtil sau direct — să fie „drăguțe”, să nu deranjeze, să țină cont de ceilalți. Iar când nevoile lor intră în conflict cu așteptările celorlalți, ele învață să-și ceară scuze. Nu doar pentru ce au făcut, ci și pentru cum se simt și ce și-ar dori.

Harriet Lerner explică: „Femeile au fost crescute să se simtă responsabile nu doar pentru comportamentul lor, ci și pentru emoțiile celor din jur”. De aceea, în multe relații – personale sau profesionale – ele preiau rapid rolul de pacificator, își cer iertare chiar și când nu e cazul, și își asumă o vină care nu le aparține.

Creierul social al femeilor 

Creierul social al femeilor este predominant format din vină, anxietate și evitarea conflictului, iar neuroștiințele ne arată că acesta este modelat prin repetiție și întărire comportamentală. Când o fetiță e lăudată pentru că e „cuminte”, „înțelegătoare” sau „nu face probleme”, iar exprimarea furiei sau a frustrării e sancționată, ea va învăța să evite conflictul și să-și minimizeze emoțiile. Astfel putem înțelege de ce femeile își cer iertare prea des.

Mesaje precum: „Fii tu mai înțeleaptă”, „Cedează, că tu ești fată”, „Nu mai plânge, îl superi pe tata!” nu sunt doar replici izolate. Sunt semințele unui model de atașament în care nevoile celorlalți devin prioritare, iar vocea proprie e pusă pe pauză.

Cu timpul, această auto-anulare devine normalitate. Iar scuzele devin o monedă de schimb pentru acceptare. De aceea, multe femei au o dificultate foarte mare în a exprima ceea ce își doresc în relația de cuplu, dar mai ales în plan intim. În această arie a vieții lor, multe femei se tem să exprime ce își doresc cu adevărat – nu pentru că nu știu, ci pentru că au fost învățate, adesea subtil, că dorința lor e ceva ce trebuie controlat, mascat sau filtrat prin dorința partenerului. În spatele acestui blocaj în care femeile își cer iertare prea des, se află rușinea moștenită, teama de a nu fi percepute drept „prea directe”, „prea dornice” sau, mai grav, „nepotrivite” pentru rolul de parteneră „ideală”. Astfel, ele ajung să prioritizeze confortul și validarea partenerului, în detrimentul propriului adevăr. 

Când „Îmi pare rău” înseamnă „Mi-e teamă să nu te pierd”

În relații intime, femeile cer scuze chiar și atunci când exprimă adevăruri legitime. Spun „Scuze că aduc vorba de asta”, când vor, de fapt, să pună o limită, sau „Nu vreau să par nebună, dar…”, când, de fapt, simt ceva perfect justificat. De aici reies toate anticipările negative pe care le fac atunci când „îndrăznesc” să vorbească despre sine, propriile nevoi, când urmează să nu corespundă așteptărilor celuilalt. Astfel, femeile își cer iertare prea des întrucât există teama de inadecvare.

„Într-o seară, într-o conversație cu partenerul meu, am simțit un nod în gât când am vrut să-i spun ce îmi doresc. Nu ceva complicat — doar o nevoie simplă de tandrețe, de prezență. Dar în loc să spun direct, am început cu «scuză-mă că aduc asta în discuție», de parcă dorința mea era o povară. Mai târziu, mi-am dat seama că nu era prima oară când făceam asta. Mi-era rușine de nevoia mea. Mă tem că o să par prea sensibilă și mă opresc aici…”, povestește Anca, 28 de ani, din București

Faptul că femeile își cer iertare prea des ascunde uneori frica de respingere, de abandon sau de conflict. Sunt o formă indirectă de a cere permisiunea de a exista într-un spațiu relațional care poate nu e suficient de sigur.

Diferența dintre responsabilitate și hiper-asumare

A-ți cere iertare atunci când greșești e un semn de maturitate emoțională. Dar a-ți cere scuze preventiv, constant, fără motiv real, devine o formă de auto-anulare. E important să învățăm să distingem între responsabilitatea autentică și asumarea excesivă a vinovăției.

Lerner spune clar: Un „îmi pare rău” autentic implică asumare clară, empatie reală și intenția de a repara. Scuzele automate, pe de altă parte, nu repară, ci adâncesc dezechilibrul.

Să nu uităm că, de regulă, în familie, femeia este cea care absoarbe stresul, împovărându-se cu „binele” celor din jur, cu rezolvarea problemelor lor și confortul emoțional al celorlalți (partener, copii, părinți, socri etc.) la care adăugăm stresul de la muncă și cu responsabilitățile cotidiene. Dacă peste toate acestea adăugăm un comportament supus, umil, putem avea o imagine mai clară a stresului cronic cu care se confruntă femeile, a nevoi de a avea o voce și a efectelor negative derivate din neexprimarea limitelor personale, a furiei, a nevoilor proprii.

Recomandări pentru o exprimare (mai) autentică

În primul rând, este important să conștientizăm tiparele. De fiecare dată când simți impulsul de a-ți cere scuze, oprește-te o clipă. Întreabă-te: E vina mea? Sau doar mi-e teamă să nu deranjez ori să creez un conflict?

Folosește alternative. În loc de „Scuză-mă că am întârziat două minute”, încearcă „Mulțumesc că m-ai așteptat”. Tonul rămâne respectuos, dar fără autoincriminare. Nu uita că femeile își cer iertare prea des, chiar și în situații în care nu există o vină și nicio daună care să necesite reparație.

Acceptă disconfortul. Uneori, a nu-ți cere scuze poate crea disconfort în interiorul tău pentru că în exterior se poate crea o atmosferă apăsătoare – de la tine se cere să „repari”. E normal să nu fie toți mulțumiți. E normal să nu împaci pe toată lumea. E normal ca uneori să deranjezi fără să intenționezi.

Transmite aceste modele și altor femei. Când auzi o prietenă care își cere scuze pentru emoțiile ei, întreab-o blând: De ce simți nevoia să-ți ceri scuze pentru asta? Ai voie să simți tot ceea ce simți! 

Totuși, aici vreau să adaug un aspect esențial și anume că e important ca femeia să-și dea voie să simtă – furia, frustrarea, tristețea, dorința – fără să se autocenzureze sau să-și ceară scuze pentru intensitatea trăirilor sale. Însă la fel de important este să nu confunde validarea emoțiilor cu a rămâne captivă în ele. A face diferența între a simți și a te defini prin ceea ce simți este un act de maturitate emoțională. Vindecarea nu înseamnă negare, ci procesul prin care, după ce îți recunoști emoțiile, alegi să nu le lași să-ți conducă viața la nesfârșit. Avem cu toții nevoie de acest echilibru: să ne onorăm vulnerabilitatea, dar și să ne cultivăm puterea de a merge mai departe.

În concluzie „Îmi pare rău” nu e o obligație. Femeile nu sunt „prea sensibile”, ci au fost învățate să se simtă responsabile pentru tot ce nu merge bine. Să repare. Să cedeze. A ne da voie să spunem „Nu e vina mea”, „Nu-mi cer scuze pentru cum simt” e un pas profund – nu spre egoism, ci spre libertate. Libertatea de a ne (re)educa din femeile care își cer iertare prea des în femeile care își cer iertare doar atunci când este necesar.