„Mă gândeam că sunt un om rău și de-asta îmi vin gândurile.” Viața cu tulburare obsesiv-compulsivă

Ligia* are 31 de ani și, de șapte, e diagnosticată cu tulburare obsesiv-compulsivă. De la frici care, la început, păreau firești, a ajuns să aibă gânduri obsesive iraționale care o împiedicau să facă orice lucru simplu, cum ar fi să se uite la un serial sau să iasă din casă.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele și localitatea folosite în acest articol nu sunt cele reale.

„Povestea mea cu TOC, tulburare obsesiv-compulsivă, a început pe 27 septembrie 2017, cu siguranță cel mai negru an din viața mea. A început cu mici episoade de anxietate și depresie și am ajuns la faza în care simțeam că înnebunesc.

Am început ușor-ușor, cu fobii. De exemplu, un an nu am condus, fără vreun motiv anume. Am avut ipohondrie, apoi îmi era frică să ies din casă, frică să dorm. De la frici care pot părea firești, cum ar fi că îmi era frică să nu fac ceva rău cuiva sau să nu mă fac de râs, până la cele mai ireale frici existente, cu tentă mistică.

Imediat au apărut compulsiile: mă spălam pe mâini până făceam răni, puneam tot felul de lucruri în ordine, cântam câte o melodie în gând, pentru că asta mă ajuta – făceam orice ca să dispară din gândurile urâte, obsesive.

La un moment dat, ajunsesem să nu mai mănânc, să nu mai ies afară, nu puteam sta singură și am intrat și în depresie, nu mă mai îngrijeam, singura mea preocupare era legată de gândurile mele ireale, refuzând orice era normal. Au urmat crize de anxietate puternice, până la gândul suicidal, moment în care familia a decis să mă ducă la specialist.

După tratament, am început să mă simt bine, dar fiecare șoc mă ducea înapoi. O perioadă am negat boala, am urât-o. Am înțeles după ani că e mai bine să o accept, să lupt eu cu ea, nu ea cu mine, am învățat să-mi înfrâng fobiile. Aceasta a fost povestea mea, sper să-i ajute și pe alții.”

Acesta este mesajul transmis de Ligia către Smartliving.ro, folosind formularul Spune-ți povestea. După ce am contactat-o, a decis să vorbească și pe larg despre tulburarea de care suferă, în speranța că acest lucru îi va ajuta și pe alți oameni să accepte cu mai mare ușurință problemele psihice cu care se confruntă, pentru a putea accesa ajutor de specialitate și a nu se mai simți atât de marginalizați.

„Orice om mai are câte-o frică, dar eu aveam o sumedenie de frici!” Începutul

Ligia e din Buzău* și locuiește cu părinții. La 24 de ani, într-o zi pe care n-o s-o uite vreodată – 27 septembrie 2017 – a avut un episod pe care îl numește ca fiind atac de panică sau criza. De fapt, a fost momentul în care gândurile obsesive pe care le mai avea și înainte, dar pe care le putuse gestiona, au început să-i controleze mintea. 

„Eram acasă, cu mama. Țin minte că am citit un articol despre Halloween și nu știu ce prostie scria acolo – că eu de obicei evit chestiile astea urâte, pentru că mă afectează – și de atunci am început să visez urât noaptea, să nu mai pot dormi, să mă gândesc numai la chestii urâte, cu oameni răi. Am avut de toate, inclusiv palpitații, transpirații, crize de plâns, tremurături.”

Ligia, femeie cu tulburare obsesiv-compulsivă

Avea de ceva vreme niște semne de anxietate și niște frici, dar la-nceput i s-au părut firești. Doar orice om din lumea asta mai are câte o frică, se gândea. În primă fază, a încercat să și le explice prin argumente raționale și, ca să le evite, ocolea locurile sau mediile în care fricile se activau.

Astfel, a încetat să mai conducă mașina, și-a dat demisia de la job și, o perioadă, n-a mai ieșit deloc din casă. Toate, de frică. 

„Chiar dacă am avut semne, totuși boala m-a lovit așa, deodată. A început cu niște gânduri obsesive, cu niște frici pe care, mai târziu, nu le-am mai putut stăpâni. Prima dată mi-era frică să conduc, dar din senin, fără să fi avut vreun eveniment (n.r. – în trafic) înainte. Asta a fost înainte să am atacul puternic și-am zis că e normal”, începe ea să povestească.

Apoi, frica a apărut la serviciu și, mai târziu, în orice loc din afara casei: „Eu am lucrat în sistemul medical și atunci, în 2016, asta lucram. La un moment dat, a început să-mi fie frică să-mi mai fac meseria. Mi-era teamă că, dacă eu greșesc ceva, omul moare. Din nou am zis că e normal, că e un mediu de lucru stresant, așa că am renunțat să mai lucrez”. De-abia mai târziu, când a apărut frica de a ieși din casă, și-a pus problema că poate nu e chiar ceva normal.

„La un moment dat au început frici mai aberante. Hai că să-ți fie frică de o mașină poate fi normal, dar să-ți fie frică de gândurile tale, să-ți fie frică să ieși noaptea afară, asta nu mai e normal. Că eu am avut o fobie cu ieșitul noaptea afară, mi-era frică de morți, de omul mort, la un moment dat, nici ziua nu puteam să trec pe lângă cimitir, de frică. Și de data asta am zis că hai, că e o frică rămasă din copilărie, dar la un moment dat, toate fricile au început să fie ireale și atunci mi-am pus un semn de întrebare: Chiar o fi normal? Că orice om mai are câte-o frică, dar eu aveam o sumedenie de frici!”

Ligia, femeie cu tulburare obsesiv-compulsivă

Chiar dacă și-a dat seama că fricile ei nu se mai încadrează în sfera normalității, pentru că deja îi modificau viața de zi cu zi, Ligia nu a spus nimănui ce-i trece prin cap. De-abia când a avut loc episodul cu articolul despre Halloween, care a scos-o de tot de pe linia de plutire, mama ei a aflat că ceva nu e bine.  

„Simțeam că spălatul pe mâini mă eliberează.” Compulsiile

În seara în care a avut criza, în paralel cu gândurile obsesive au apărut compulsiile. Acum, gândind retrospectiv, crede că a avut dintotdeauna o tendință la repetiție, pentru că, de exemplu, dintotdeauna s-a spălat mult pe mâini. Acum, însă, repetiția era la un alt nivel.

„Acum, simțeam că spălatul pe mâini mă eliberează, făcând chestia asta, parcă mai uitam (n.r. – de gândurile obsesive). Fiind agitată, mă apucam instant de spălat pe mâini, de scos din priză, la gândul că ia casa foc, de nu știu ce. Când aveam gânduri despre microbi, dezinfectam prin casă”, spune ea.

Iar toate aceste comportamente compulsive o ajutau, pe moment, să reducă gândurile obsesive care o înspăimântau.

„Depresia a apărut odată cu obsesiile. La mine, toate au apărut deodată”

Și, de parcă nu ar fi fost destul, Ligia a intrat și în depresie. După câteva zile de spălat obsesiv pe mâini, a urmat o etapă în care nu s-a mai spălat deloc și nu a mai putut să mănânce. Frica de gânduri – că se vor repeta – a depășit fricile pe care le aduceau acele gânduri luate separat.

„O săptămână nu m-am spălat deloc. Și eu sunt o persoană foarte curată! Dar atunci nu am vrut să mă spăl, mi se punea un nod în stomac și nu mai puteam mânca. De când am avut criza aia, nu m-am mai gândit la nimic altceva decât că o să pățesc iar. Mintea mea era focusată doar pe asta, că o să am iar acele gânduri. Aveam o frică și de asta, că se va repeta, că mâine o să fie la fel. Depresia a apărut odată cu obsesiile, toate la mine au apărut deodată.”

Ligia, femeie cu tulburare obsesiv-compulsivă

Tot atunci au apărut și primele gânduri legate de suicid – cu atât mai dureroase cu cât Ligia și membrii familiei ei sunt religioși practicanți, iar gândurile suicidare în sine sunt considerate păcat.

„În momentul ăla nu mai vezi rațional, că n-ai cum. Totul e negru, nu mai judeci. Eu mai judecam că eram tânără și aveam o viață înainte? Nu. O săptămână întreagă gândul a fost să mor. Mă rugam să mor. Lucruri pe care acum nu le mai vreau, că nu vreau să mor, vreau să trăiesc”, mai spune ea, care tot atunci s-a apucat să citească rugăciuni, tot compulsiv.

În sfârșit, la psihiatru

În acea perioadă, în care se gândea neîncetat la moarte, adică la mai bine de un an de când fricile ei începuseră să se manifeste, dar le ținea secrete, mama ei a decis că e mai bine să meargă la un psihiatru. Cu greu a acceptat și Ligia că are nevoie de un astfel de medic, de teamă că va afla lumea și va fi stigmatizată – „Că știi cum e în ziua de azi: te duci la psihiatru, ești nebun”.

Prima dată, a mers la o doctoriță psihiatru care nu i-a plăcut deloc. „Nu a vorbit cu mine absolut deloc, doar scria. Prima dată când m-a văzut, povestindu-i așa un pic, din două-trei întrebări mi-a zis că am tulburare obsesiv-compulsivă și mi-a dat un tratament foarte puternic”, spune Ligia.

Simptomele caracteristice tulburării obsesiv-compulsive (TOC) sunt obsesiile și compulsiile. Obsesiile sunt gânduri, idei, imagini sau amintiri persistente, recurente, intruzive și inadecvate, dificil de controlat, care provoacă anxietate și pe care persoana nu le poate ignora, deși încearcă. Ele sunt involuntare și nu produc plăcere. Compulsiile sunt comportamente repetitive sau acte mintale pe care individul se simte presat să le realizeze ca răspuns la o obsesie, cu scopul de de a reduce disconfortul declanșat de aceasta și de a preveni un eveniment de care se teme (de exemplu, obsesia de contaminare poate duce la compulsia de a se spăla în mod excesiv pe mâini). Mai multe despre TOC, aici.

Nu știa nimic despre TOC, iar doctorița nu i-a spus la ce să se aștepte, nici de la boală și nici de la tratament, așa că tânăra de 24 de ani a plecat acasă mai descumpănită decât înainte de a merge la medic, cu o singură întrebare-n minte: De ce eu?

Sub tratament, compulsiile au trecut, iar gândurile obsesive au devenit ceva mai ușor de suportat. Cu toate astea, efectele adverse, printre care faptul că s-a îngrășat foarte mult și că avea în fiecare noapte coșmaruri și un somn agitat, au făcut-o ca, la o lună-două de la începerea tratamentului, să caute un alt medic.

„La al doilea psihiatru a fost altceva. Am stat la el vreo o oră și am stat și de vorbă, m-a liniștit, m-a ajutat să înțeleg cum e situația și ce înseamnă boala asta, pentru că eu mă învinovățeam foarte tare și pentru că sunt bolnavă, și pentru că am lăsat meseria pentru care mă pregătisem. În fine, a făcut și terapie vreo o oră cu mine”, spune ea, și subliniază cât de mult contează abordarea medicului care lucrează cu pacienți psihiatrici.

Treptat, Ligia a schimbat dozele de tratament, apoi medicamentele, a avut perioade în care chiar a renunțat la pastile, după care, din nou, perioade în care a reluat tratamentul.

„Mă acuzam pe mine că am această boală.” Vinovăția

Cel de-al doilea psihiatru la care-a mers – și cel care îi e medic și azi – i-a recomandat Ligiei să vorbească și cu un psiholog. A fost la unul din spital, de două-trei ori, dar nu i-a plăcut. Din nou, experiența povestită de Ligia demonstrează delicatețea cu care un specialist în sănătate mintală trebuie să abordeze oamenii și impactul emoțional pe care-l poate avea lipsa de profesionalism și de empatie.

„Eu mănânc, am perioade când mănânc compulsiv și perioade când nu mănânc deloc. Și acea doamnă psiholog mi-a zis: ești cam grăsuță, mănânci compulsiv, așa-i? La vremea aia, m-am supărat foarte tare pe ea, am ieșit plângând”, spune Ligia și își amintește că această întâmplare a făcut-o să nu mai caute sprijin la vreun alt psiholog: „Am considerat că cel mai bun (n.r. – psiholog) sunt eu”.

Mult timp, a respins boala și nu a acceptat că se confruntă cu așa ceva, deși și-a luat tratamentul exact așa cum îi spunea medicul. Fricile n-au dispărut complet, dar, cu medicamente, măcar se liniștea.

Cu toate fricile care-i dominau mintea, una dintre cele mai mari dificultăți ale Ligiei a fost alta: vinovăția uriașă pe care o simțea în legătură cu aceste frici. Multă vreme a considerat că apariția gândurilor obsesive a fost o consecință a firii ei. S-a crezut, deci, un om rău. Foarte rău.

„Mă gândeam că sunt un om rău și că de asta îmi vin gândurile, asta era marea problemă, adică una dintre cele mai mari, vinovăția asta. Mai era și vinovăția că mama suferea foarte tare, și vinovăția socială, că nu am un loc de muncă, că nu sunt în stare, că nu o să pot lucra niciodată, de-astea. Mă acuzam pe mine că am această boală și că sunt un om rău.”

Ligia, femeie cu tulburare obsesiv-compulsivă

Toată această vinovăție, mai ales pusă în contextul religios în care Ligia a crescut, a ajuns la cote de nesuportat în unele momente. „Pe lângă că ți-e frică de păcate, că așa suntem noi (n.r. – persoanele de aceeași religie cu ea), mi-era frică să nu fac ceva sau să zic ceva rău, simțeam că îi afectez pe cei din jur sau mi-era frică să nu mă fac de râs cu ceva. Dar gânduri fără nicio bază reală, apăreau brusc.”

„N-am vorbit cu nimeni, că nu mi s-a părut anormal nimic”

Până la criză, Ligia nu a vorbit cu nimeni despre fricile ei. Chiar dacă i-au modificat deciziile și, deci, viața, a tot crezut că sunt normale și că nu are rost să le împărtășească altora. Iar, după criză, când deja mergea la psihiatru, nu a știut nimeni în afară de mama ei. Ani întregi.

„A știut doar mama mea o bună perioadă de timp. Ea a fost lângă mine, ea m-a sprijinit, că au fost și momente mai grele, când m-am gândit să-mi pun capăt zilelor. A fost un gând care a apărut când am făcut criza, atunci, pe 27, seara, dar care a mai persistat o perioadă”, mărturisește ea.

N-a vrut să spună nimănui în rest. Până și fratele și tatăl ei au aflat după câțiva ani despre tulburarea obsesiv-compulsivă de care suferă. În rest, Ligia s-a ascuns cât a putut, de toată lumea, de teamă că ar putea fi stigmatizată.

„Dezvoltasem o altă frică. De exemplu, când trebuia să intru în cabinetul psihiatrului, mă uitam de o sută de ori în jur, să nu mă vadă nimeni”, spune ea. Iar frica de stigmatizare s-a dovedit a fi justificată atunci când a ajuns în cabinetul medicului de familie, un om cu tot felul de idei preconcepute.

„Când n-am putut ajunge la psihiatru, m-am dus la medicul de familie și n-am mai putut să ascund. Și atunci am fost foarte afectată, la gândul că trebuie să știe lumea. Iar medicul de familie m-a judecat, zicea că pastilele psihiatrice sunt droguri, că am să fiu dependentă, de-astea”, mai spune ea.

Un alt punct de cotitură pentru ea a fost momentul spovedaniei, când, conform normelor religioase, a fost nevoită să mărturisească gândurile suicidare. Din fericire, acolo a avut parte de susținere: „Totuși am făcut un păcat destul de mare: e greu să spui, mai ales într-o biserică, că ai vrut să te omori. Dar am avut și un duhovnic înțelegător, adică nu vreunul care să spună că te duci în iad. A fost foarte înțelegător, a zis că nu e bine și că să nu mă mai gândesc la asta”.

Ușor-ușor, mai de bunăvoie sau mai forțată de împrejurări, Ligia a învățat să nu își mai ascundă boala și, drept urmare, să o accepte. Treptat, să se accepte pe ea însăși așa cum e, cu tot cu tulburare obsesiv-compulsivă, și să nu o mai afecteze atât de mult când mai aude vreo discuție discriminatorie pe seama ei.

„Când am un șoc, atunci apar simptomele”

În cei aproape șapte ani de când e diagnosticată cu TOC, Ligia a învățat multe despre ea, despre boală și despre ce îi activează fricile. Știe, de exemplu, că șocurile emoționale potențează apariția gândurilor obsesive, și-atunci știe și că e cazul să reia tratamentul. În rest, trăiește normal și încearcă să nu mai ia în seamă temerile mai mici. Ba chiar a încercat, de-a lungul timpului, să facă de una singură, intuitiv, o terapie prin expunere.

Terapiile prin expunere se referă la o varietate de abordări psihoterapeutice comportamentale care au la bază expunerea indivizilor cu diferite fobii la stimulii de care se tem, în mod gradual, de la un stimul cu efect mai scăzut la cei cu efectele cele mai puternice. De exemplu, în cazul unei persoane cu frică de câini, se poate merge gradual de la a urmări înregistrări cu aceste animale și până la a atinge un câine. Treptat, persoana se desensibilizează în fața factorilor care generează fobia.

Spune că fricile nu prea au mai apărut – sau, cel puțin, nu cu o intensitate atât de mare – de când a decis să le înfrunte și să le oprească, iar compulsii nu a mai avut de-atunci, de după criză. Treptat, s-a și reintegrat în viața profesională și și-a luat un job mai puțin stresant, chiar dacă uneori regretă că s-a lăsat de meserie.

„În primii doi ani am fugit de boală și fricile mai apăreau așa, la ceva timp. Mi-a zis și medicul să încerc ușor-ușor să le înfrunt, dar nu brusc. Așa că am început să lucrez eu cu mine. Când mi-era frică de germeni, mă expuneam, nu mă mai spălam. Chiar și frica de a face injecții mi-a trecut. Le-am mai făcut părinților, rudelor, când a mai fost nevoie și așa am înfruntat, punând mâna și făcând o injecție, după ani de zile, cu frică, cu tremurat. La mine a funcționat metoda asta.”

Ligia, femeie cu tulburare obsesiv-compulsivă

Când spune că simptomele – fricile adică, în forme variate – revin atunci când are un șoc, Ligia se referă la situații neașteptate cu puternic impact emoțional. Cum a fost, de exemplu, când un unchi de-ai ei a avut o moarte violentă, în urma unui accident în pădure.

Atunci a trecut prin ceea ce, în termeni medicali, se cheamă decompensare. Adică i s-au reactivat unele gânduri obsesive, cu tot cu semne de somatizare: „Prima dată, cu tremur. Era septembrie și la început mi se părea că tremur de frig, dar la un moment dat, mi-am dat seama că e un frig pe care nu-l pot controla, că nu trece nici dacă mă îmbrac, nici dacă intru la căldură. Și am început din nou să am un somn agitat”.

„Am acceptat la un moment dat boala și am acceptat că asta sunt”

Ani la rând, Ligia a avut o vorbă: „dacă există iadul, eu l-am trăit”. Chiar dacă acum spune că e o vorbă tare proastă, pentru ea asta a fost realitatea o perioadă importantă din tinerețe, la o vârstă la care alții n-au alte griji decât prin ce vacanțe să mai meargă.

Cu ce i-a fost cel mai greu în toată perioada aceea, dintre obsesii și compulsii? Cu obsesiile, spune fără să clipească. „Compulsiile nu m-au deranjat niciodată. Deși erau un semn, pe mine nu m-au deranjat. De fapt, ele mă ajutau pe moment, erau ca o eliberare”, spune ea.

Mai are și acum diverse frici – de exemplu, încă îi e frică să iasă noaptea din casă – dar gândurile nu mai sunt atât de obsesive și iraționale, ia ea încearcă, atât cât îi stă-n putință, să le înfrunte mergând spre ele, nu fugind de ele.

„E important să-ți accepți boala și să-ți dai seama că ai o problemă, nu să-ți spui că o să treacă, pentru că nu trece. Dacă o respingi și nu o conștientizezi, se înnegrește mai tare, se face mai mare și mai mare. Pur și simplu e o afecțiune, nu ești vinovat tu că ai tulburare obsesiv-compulsivă. Și depinde cum lucrezi tu pe ea. Eu am acceptat la un moment dat boala și am acceptat că asta sunt.”

Ligia, femeie cu tulburare obsesiv-compulsivă

Nici acum, privind în urmă, nu știe dacă a fost bine sau rău că și-a ascuns diagnosticul atâta vreme. Crede că, cel puțin în orașul ei, încă sunt oameni destul de închiși la minte încât să spună că, dacă mergi la psihiatru, ești nebun. „Mai mult de asta te ascunzi, că lumea te judecă. Dar, de fapt, lumea te judecă oricum.”

„Când am început să lucrez și să-mi placă, de atunci, gata!” Viața, azi

2020, anul în care a reușit să se angajeze din nou și să ducă o viață funcțională, în care s-a simțit din nou utilă și în care a scăpat de vinovăție, e anul în care Ligia spune că aproape s-a vindecat. „Când am început să lucrez și să-mi placă, de atunci, gata!”, spune ea.

Chiar dacă mai ia tratament când simte că un eveniment exterior o destabilizează și are conștiința bolii ei, Ligia se bucură de viața ei așa cum e, cu atât mai mult cu cât știe că a pierdut deja primii ani ai tinereții cu griji pe care alții nu le au.

„A fost sfârșitul lumii pentru mine, nu pot să descriu cum m-am simțit atunci. E greu ca la 24 de ani să ai și o boală de-asta, că ești la începutul vieții și ai și gândul că nu știi cum o să fie mai departe, pentru că nu toată lumea reușește să se echilibreze. Eu nu sunt genul de om care să se plângă, nu m-am victimizat niciodată, dar odată cu boala asta m-am maturizat foarte tare. Mă gândesc acum că, la 24 de ani, trebuie să ai total alte preocupări decât ce am avut eu”, spune ea.

Au fost însă câteva lucruri care au ajutat-o foarte mult. Credința, interesul pentru psihologie, câțiva oameni și medicul ei.

„Eu am luptat foarte mult, m-a ajutat credința și m-a ajutat și medicul, care îmi spunea că, odată cu pasilele, să lupt și eu cu gândul obsesiv. Dar n-ai cum să mai rămâi la fel după așa ceva. Înainte râdeam tot timpul, dar de atunci am început să văd viața altfel, am devenit un om mai dur, mai serios.”

Ligia, femeie cu tulburare obsesiv-compulsivă

Și ce-a mai ajutat-o foarte mult a fost, culmea!, un cățel. „Oricât de nebunesc poate să sune, am un bichon și, de când îl am, mă simt mult mai bine. Are 5 ani și e fetiță, am luat-o la ceva timp după ce m-am îmbolnăvit și mă ajută să mă calmez. Dacă am o problemă la muncă și vin obosită sau nervoasă, când o văd în ușă că mă așteaptă, deja îmi face starea mai bună, mă schimbă”, spune Ligia.