Disocierea te ajută să faci față stresului și oboselii. Când este o problemă

Disocierea este un proces mental frecvent întâlnit, definit printr-o deconectare temporară de la propriile gânduri, emoții sau de la mediul extern. Deși acest fenomen este asociat în mod tradițional cu traumele psihologice, studiile și observațiile clinice sugerează că disocierea nu este exclusiv legată de astfel de experiențe. În realitate, disocierea apare într-o gamă largă de contexte, inclusiv în situații cotidiene, și nu este întotdeauna un semn al unei tulburări grave. În acest articol, vom explora atât formele adaptative, cât și pe cele patologice ale disocierii, precum și implicațiile neurobiologice și psihologice ale acestui proces.

Ce este disocierea?

Disocierea reprezintă un mecanism prin care mintea se detașează de anumite aspecte ale experienței conștiente. Această „deconectare” poate fi ușoară sau profundă, variind de la simpla pierdere temporară a concentrării, până la stări severe în care individul pierde contactul cu realitatea.

De exemplu, forme ușoare de disociere includ momentele de „visare cu ochii deschiși” sau pierderea noțiunii timpului atunci când suntem absorbiți de o activitate anume. La extrema cealaltă, tulburările disociative implică fragmentări ale sinelui, depersonalizare, derealizare sau amnezii disociative, care pot afecta profund funcționarea zilnică a individului.

Disocierea non-traumatică

Disocierea este deseori privită ca un răspuns la traume severe. Într-adevăr, multe persoane care au trecut prin evenimente traumatice dezvoltă mecanisme disociative pentru a face față suferinței emoționale. Totuși, disocierea nu este un răspuns exclusiv al traumei. Multe forme de disociere apar și în situații non-traumatice, cum ar fi stresul zilnic, oboseala mentală sau chiar plictiseala. De exemplu, un șofer care conduce pe un traseu cunoscut poate ajunge la destinație fără să își amintească detalii ale călătoriei – acest fenomen este cunoscut sub numele de „hipnoza de șofer” și reprezintă o formă comună de disociere non-traumatică.

Disocierea poate fi, de asemenea, un mecanism de apărare al creierului împotriva suprasolicitării mentale. În contexte în care mintea este expusă la stimuli copleșitori sau stres intens, disocierea poate apărea pentru a oferi o „pauză” psihologică. Aceasta este o reacție adaptativă care permite individului să se detașeze temporar de stresul imediat pentru a-și conserva resursele mentale.

Funcția adaptativă a disocierii

Dintr-o perspectivă evoluționistă, disocierea poate fi văzută ca un mecanism adaptativ, menit să protejeze individul de o copleșire senzorială sau emoțională. În loc să confrunte direct o situație stresantă, mintea se „retrage” temporar, permițându-i individului să gestioneze mai bine emoțiile sau stresul.

În viața cotidiană, acest mecanism poate ajuta la reducerea oboselii mentale și la prevenirea supraîncărcării emoționale. De exemplu, activitățile monotone sau repetitive, precum condusul pe un traseu familiar sau sarcinile administrative, pot induce un tip de disociere tranzitorie care permite minții să se odihnească.

Într-un cadru terapeutic, înțelegerea acestei funcții adaptative a disocierii poate ajuta la normalizarea acestui fenomen și la reducerea stigmatizării persoanelor care experimentează disociere. De exemplu, stările de „depersonalizare” sau „derealizare” pot fi trecătoare și nu indică întotdeauna o patologie severă. În schimb, ele pot fi răspunsuri naturale ale organismului la stres sau oboseală.

Disocierea patologică și tulburările disociative

Pe de altă parte, disocierea poate deveni problematică atunci când este frecventă sau severă. În cazurile de tulburări disociative, precum tulburarea de depersonalizare-derealizare sau tulburarea disociativă de identitate (cunoscută anterior ca tulburarea de personalitate multiplă), individul pierde contactul cu realitatea într-un mod care îi afectează viața de zi cu zi. Persoanele afectate de aceste tulburări pot experimenta amnezii, rupturi în percepția identității lor sau senzații de înstrăinare față de propriul corp.

Este esențial ca disocierea severă să fie diagnosticată și tratată corespunzător. În acest sens, tratamentele pot include terapie cognitiv-comportamentală, tehnici de mindfulness și intervenții care ajută persoana să se reconecteze la realitatea prezentă și să își regăsească continuitatea în experiența de sine.

Disocierea la copii și adolescenți

Disocierea este frecventă și la copii și adolescenți, care pot folosi acest mecanism ca răspuns la situații stresante sau anxioase. De exemplu, un copil care se confruntă cu schimbări majore în mediul său familial sau social poate dezvolta comportamente disociative ca o modalitate de a face față nesiguranței.

Este important ca părinții și educatorii să recunoască aceste semne și să ofere un cadru de sprijin emoțional, pentru a preveni transformarea acestor mecanisme în comportamente disfuncționale.

Neurobiologia disocierii

La nivel neurobiologic, disocierea poate fi explicată prin răspunsul creierului la stres intens sau suprastimulare. Atunci când o persoană se confruntă cu un aflux prea mare de stimuli, creierul poate opta pentru o deconectare temporară de la aceștia, reducând astfel impactul psihologic al experienței.

Cercetările sugerează că disocierea implică o activare redusă a cortexului prefrontal și o hiperactivare a sistemului limbic, ceea ce explică de ce persoanele disociate pot avea dificultăți în a menține atenția și a gestiona emoțiile.

De asemenea, studii recente indică faptul că disocierea poate fi un răspuns normal al creierului la oboseală sau stres și nu trebuie întotdeauna considerată un semnal de alarmă. În formele sale moderate, disocierea este o metodă prin care creierul se auto-reglează și își conservă resursele.

Concluzii

Disocierea este un fenomen complex, cu multiple fațete. Deși este adesea asociată cu traumele psihologice, disocierea poate apărea și în absența traumei, ca un mecanism adaptativ care ajută individul să facă față stresului și oboselii. În multe cazuri, disocierea este o parte normală a experienței umane și nu necesită intervenție terapeutică, însă atunci când devine persistentă sau severă, poate semnala prezența unor tulburări disociative care necesită atenție clinică.

Înțelegerea mai profundă a acestui fenomen ne permite să abordăm disocierea într-un mod mai nuanțat, recunoscând atât potențialele sale beneficii, cât și riscurile pe care le poate implica. Indiferent de cauze, este esențial ca terapeuții să ofere un sprijin adecvat și personalizat, care să ajute persoana să își regăsească echilibrul mental și să își revină la o funcționare sănătoasă.