Cum să fii bun: ce ne învață un antropolog și un psiholog despre bunătate

Un singur zâmbet primit ca răspuns poate face creierul să elimine oxitocină, un antidepresiv natural, și să reducă nivelul de anxietate, câteva gesturi de altruism pot schimba viața unei comunități, și sigur suntem înconjurați încă din copilărie de repere care împart oamenii în răi și buni, de la poveștile cu eroi la desenele animate. Apoi, pendularea între bine și rău rămâne una dintre constantele vieții noastre de adulți, fie că vorbim dintr-o perspectivă laică sau una religioasă. 

Dar ce înseamnă, de fapt, să fii bun și cum ne influențează viața în general și organismul, în particular? Este bunătatea un construct social sau o valoare intrinsecă, înnăscută? A existat dintotdeauna conceptul de bunătate? Când „a fi bun” nu este neapărat un lucru bun? De ce ne fascinează oamenii buni la fel de mult ca aceia răi sau cei puternici? Am căutat răspunsuri la toate aceste întrebări și încă câteva în plus legate de bunătate și impactul ei asupra vieții noastre individuale sau comune, precum și raportat la psihicul nostru și dezvoltarea emoțională cu ajutorul antropologului Bogdan Iancu (profesor în cadrul SNSPA) și al psihologului clinician și psihoterapeut cu formare cognitiv comportamentală Iulia Barca, specializată în metoda „Compassionate Inquiry“, dezvoltată de Gabor Mate.

„Mama este un om bun“

Cum a început să mă urmărească ideea de „bunătate”? Obișnuiam să spun, în copilărie, că „mama este un om bun”, dar voiam să fiu puternică, așa cum era bunica paternă. După ce mama a murit, am repetat deseori că nu voi putea fi niciodată un om așa bun cum era ea. 

Bineînțeles, am crescut și eu, așa cum au crescut toți cei din generația mea, cu dihotomia „copil bun și copil rău” – „Vezi ce copil bun e X al Mariei, de la etajul 2! Stă toată ziua în casă și citește”, se spunea des în casele părinților din anii ’80, sub o formă sau alta. Deci, să fii un copil bun însemna să stai în casă și să citești. De fapt, să fii bun pentru cea mai mare parte din copilăria mea a fost sinonim cu „a fi ascultător”, indiferent ce putea să însemne asta.

Apoi, a venit un moment-cheie în care am înțeles până în măduva oaselor ce însemna să fii rău. Eram în școala generală, am mers să mă întâlnesc cu tata care era recăsătorit, să vedem un meci de fotbal. Cu el era și copilul partenerei sale, avea câțiva anișori, oricum era mult mai mic decât mine, îl vedeam pentru prima oară, și tot pentru prima oară l-am auzit spunându-i „tată” tatălui meu. Imediat cum am prins ocazia să rămân doar eu cu el, i-am spus răspicat: „Nu e tatăl tău, e doar tatăl meu!”. Și acum când scriu, simt că mă apasă o mână grea pe piept, probabil nu m-am iertat nici azi pentru cum l-am făcut să sufere. Plângea, dar nu mă mișcau în niciun fel lacrimile lui. Abia când am ajuns acasă, reacția mamei mele m-a îngenuncheat.

Abia atunci când mama mi-a reproșat, panicată cum am putut să fac așa ceva, o asemenea cruzime, mi-am revăzut gestul dintr-o altă perspectivă, din aceea a unui copil rău, egoist. Până atunci, nu făcusem nimic rău. „Copilul acela nu are tată, cum ai putut să îi faci așa ceva?”, îmi răsună încă, destul de clar în urechi. Mama era un om bun, am mai spus, se gândea mereu la ceilalți, poate prea mult la ceilalți și prea puțin la mine, îmi mai vine uneori în minte, dar nu îmi dau niciodată voie să am dreptate. În acea zi am fost un copil rău, dar, am realizat târziu, după 30 de ani, că mi-aș fi dorit, de fapt, să mă înțeleagă și pe mine cineva, să îmi arate compasiune pentru gelozia pe care o simțeam, să fie mama bună și cu mine chiar dacă eram un copil rău.

Tot cam după 30 de ani, mi s-a activat sentimentul că, dacă aș alege „un scop în viață” nu ar fi un altul mai demn decât acela de a încerca fiu un om bun. Nu înțeleg încă de unde și cum s-a înfiripat această dorință, ceea ce știu cert este că, de-a lungul acestui proces de încercare, m-am simțit de multe ori fie copleșită, fie o impostoare. Și când spun copleșită, mă refer la momentele acelea când văd oameni care dăruiesc într-un mod atât de firesc, în orice condiții, oricât de greu le-ar fi, așa cum erau doctorii și asistenții din spitalul de paliație unde am lucrat vreo trei luni, nu am rezistat mai mult.

„Sunt o impostoare în ale bunătății“

Și nu doar o dată am încercat să fac acte de caritate pe termen lung și am eșuat. Când a început pandemia, când a început războiul, când mă simțeam psihic la pământ. Am dus câteva pachete copiilor ucraineni din Suceava, am citit povești unor copii de la câteva Centre de Zi din București, toate încercările s-au încheiat după câteva zile sau săptămâni, pur și simplu au intervenit alte și alte lucruri care m-au împiedicat să continuu. De două ori am fost în vizită la Salvați Copiii, ba chiar am încheiat un contract de voluntariat cu ei. Nu s-a concretizat încă nimic. Aveam mereu altceva de făcut când aveau nevoie de mine. Cum spuneam, sunt o impostoare în ale bunătății. 

Dar măcar, după fiecare astfel de episod, m-am gândit cu sinceritate că poate nu asta înseamnă neapărat să fiu un om bun, poate nu este pentru mine să fac acte de caritate și poate ar trebui să încerc o altă formă de bunătate, una care se potrivește mai bine firii mele, cum ar fi aceea de a fi un om bun măcar în viața de zi cu zi, măcar prin a oferi un zâmbet și o vorbă caldă celor din jur, de a-mi păsa de ei, de a fi acolo pentru ei, de a nu-i judeca. Dar este asta bunătate?

Oricum, chiar și la acest capitol eșuez deseori și, atunci când îmi iese și altcineva remarcă printr-un compliment, sunt fericită așa cum numai un om care crede că și-a atins scopul suprem în viață o poate face. Ceea ce m-a făcut să îmi adresez alte întrebări, dacă nu cumva această bunătate pe care încerc să o manifest în lume, oricum ar fi ea, nu este, de fapt, un act profund egoist? De ce am nevoie ca oanenii din jur să vadă că sunt un om bun și de ce m-am emoționat, dar am simțit și un fel de trufie atunci când am primit, de ziua mea, mesajul „Să rămâi în continuare un om bun și luminos?”. Ce ne face, de fapt, să fim generoși, empatici, darnici? Putem împărți lumea în oameni buni și oameni răi?

Are bunătatea (când o manifestăm sau o primim) această capacitate de a ne schimba creierul, inimile, de a ne ajuta să trăim mai bine, sau uneori ne face și mai mult rău? Până la urmă, mama a căzut într-o depresie din care nu a mai putut ieși, ar fi putut avea asta de-a face cu bunătatea ei care mi se părea că nu avea margini, sau din contră? 

Tu știi un om bun? Dacă vrei să povestești despre cineva bun din viața ta, care a avut un impact pozitiv asupra ta sau asupra unei comunități, ne poți contacta pe adresa de e-mail [email protected].

Bunătatea și efectele ei asupra creierului

Atunci când oamenii sunt buni, nivelurile hormonilor de stres scad, în timp ce răspunsul „luptă sau fugi”, mai precis „reacția fiziologică automată la un eveniment stresant sau periculos” se atenuează, au demonstrat mai multe studii de-a lungul timpului. De exemplu, când o persoană îți mulțumește sau îți răspunde cu un zâmbet, creierul tău eliberează oxitocina, recunoscută și sub denumirea „hormonul iubirii, al îmbrățișării” – substanță care reduce frica și anxietatea, în timp ce amplifică sentimentul de încredere.

Asociat mai ales cu nașterea și alăptarea, acest hormon are un rol important în construirea relațiilor și în ceea ce privește nivelul dorinței sexuale, fiind responsabil pentru unele dintre cele mai plăcute senzații pe care le poate simți un om, de la senzația de căldură și apropiere la sentimentul iubirii în sine. 

Mai mult, în 1980, s-a vehiculat pentru prima oară conceptul „helper’s high”, de atunci reconfirmat prin intermediul mai multor cercetări. Pe scurt, psihologii au identificat o stare tipică de euforie care apare atunci când oamenii fac acte de caritate, dezvoltând teoria conform căreia procesul de a dărui stimulează producția de endorfine în creier, oferind o stare similară cu cea pe care o oferă o versiune ușoară a morfinei. 

Conform rezultatelor sondajului „Social Capital Community Benchmark Survey”, coordonat de către cercetătorii de la Universitatea Harvard, persoanele care au contribuit în viața altora cu timpul sau cu banii lor au avut cu „42% mai multe șanse să fie fericiți” decât cei care nu au oferit niciuna dintre resursele amintite.

Alte cercetări, de data aceasta marca Intitutului Național de Sănătate din SUA, au arătat că aceeași zonă a creierului care este activată ca răspuns la alimente sau sex (zona plăcerii) s-a activat și atunci când participanții la studiu s-au gândit să ofere bani unei organizații caritabile.

Același rezultat a fost înregistrat de către oamenii de știință de la Universitatea Emory: aceștia au confirmat că acțiunea de a-i ajuta pe ceilalți a „iluminat” aceeași parte a creierului ale cărei circuite sunt stimulate la primirea recompenselor sau experimentarea plăcerii.

Antropologul Bogdan Iancu: „Bunătatea ar fi avut nevoie să fie prescrisă“

Haideți să vedem ce înseamnă, de fapt, bunătatea și când putem spune că a apărut ea, antropologic vorbind? 

„Bunătatea este înțeleasă diferit, există sinonime pentru ea care acoperă sensuri foarte-foarte diferite, lucrurile nu sunt deloc simple. Există acest exemplu mult pus în discuție despre Margaret Mead, care ar fi zis că prima dovadă empirică de grijă apare în acel os fracturat al unei persoane de care cineva a avut grijă. Ea ar fi spus că, ok, în această relicvă, acest os vindecat, este dovada că cineva a avut grijă de el și a putut să se vindece. Ce vrea să spună cu asta este că aceea nu era o societate care s-a debarasat de un individ aflat în suferință. Dar este greu de plasat în istorie când se întâmplă exact, cu siguranță este o dovadă că comunitățile încep să se organizeze politic”, menționează Bogdan Iancu. 

Ce legătură are binele cu organizarea politică?! În primul rând, așa cum revine Bogdan Iancu, bunătatea ar fi avut nevoie să fie prescrisă ca să fie înțeleasă în aceiași termeni:

„Pentru ca indivizii să o poată înțelege în același mod și să o asimileze și să o dea mai departe, ar fi fost nevoie ca bunătatea să fie prescrisă, dar cum ea nu e prescrisă, e înțeleasă în mod diferit în culturi diferite. Atunci putem să credem că ea a apărut sub formă de „concept” cu primele organizări politice ale comunităților, astfel încât să se fi creat norme. Putem să ne întrebăm și dacă bunătatea putea cumva să existe, dacă existau condiții să existe înaintea limbajului? Este foarte puțin probabil. Asta nu înseamnă că animalele care nu dețin un limbaj complex, ca noi, nu pot manifesta forme de bunătate, ceea ce noi traducem ca bunătate. Doar că ceea ce traducem noi ca bunătate este o formă de a antropomorfiza, nu e clar dacă pentru ele există această categorie, dar și ele au grijă unele de altele, există destul de multe dovezi că au grijă unele de altele atunci când sunt în suferință, dar nu știm dacă o fac din interesul de a conserva grupul, mai degrabă dintr-o perspectivă instrumentală.”

În ceea ce privește un posibil moment istoric T0 în corespondență cu apariția altruismului, nu există date clare, „poate când oamenii au reușit cumva să nu mai fie nevoiți să depindă foarte mult de vânat, când a apărut poate surplusul, deși nici asta nu știm, surplusul este asociat și începerii capitalismului care nu e neapărat despre bunătate” (râde). 

La fel ca în antropologie, și psihologii se feresc de dihotomia bun versus rău, o etichetare de acest tip fiind una cel puțin injustă, în termeni de alb-negru, așa cum mărturisește și psihologul Iulia Barca: 

„În primul rând, aș spune că, din perspectiva unui psiholog, nu există oameni buni sau răi. Mai des facem referire la anumite comportamente ale oamenilor, cu o confruntare empatică a condițiilor care au dus la comportamentele negative indezirabile (ce face un om să fie „rău”?). Spre exemplu, există un proiect numit „Compassion Prison Project”, inițiat și derulat de Fritzi Horstman, în care este evaluată copilăria deținuților din închisori, pornind de la lista celor 10 Experiențe adverse din copilărie. Regăsește, astfel, un mediu toxic și abuziv în care aceștia și-au petrecut copilăria, factor important, care crește riscul dezvoltării comportamentelor delincvente odată cu maturizarea. Evident, adulții sunt responsabili pentru faptele lor, dar este subliniat efectul traumelor din copilărie, care oferă o explicație privind modul în care anumiți oameni au ajuns să fie «răi».“

Bunătatea, primul semn de civilizație

Așa cum menționa antropologul Bogdan Iancu și cum reconfirmă și psihologul Iulia Barca, am putea spune că bunătatea ca simbol al vindecării primei răni (femurul de care amintește Margaret Mead) a fost primul semn al civilizației. Ideea că „cineva s-a îngrijit de o persoană rănită, ținând-o la adăpost și hrănind-o până la momentul vindecării. Așadar, bunătatea și compasiunea sunt bazele dezvoltării civilizației noastre”, spune Iulia Barca. Bunătatea include iubire, altruism și compasiune. 

„Deopotrivă, Gabor Mate face o comparație între natura umană și plantele unui grădinar, spunând că dacă plantele se dezvoltă în moduri patologice, nu punem problema că natura plantelor este una patologică, ci ne uităm la ce condiții de mediu sunt necesare pentru dezvoltarea lor sănătoasă și dacă beneficiază de acele condiții. Așadar, comportamentul uman poate fi privit ca un rezultat al circumstanțelor, și nu inerent patologic sau sănătos. Implicit, vorbind despre «condițiile de mediu» ne putem gândi nu doar la familia în care un copil crește și se dezvoltă, ci și la societatea în care acea familie trăiește și cum sunt adresate nevoile umane. Spre exemplu, una dintre experiențele adverse din copilărie este sărăcia, care poate fi privită ca o problemă de anvergură, la nivel de societate.”

Bunătatea apare acolo unde este suferință

Când am căutat pentru prima oară, pe Google, despre bunătate, mai ales dintr-o perspectivă antropologică, încercând să găsesc primele manifestări ale bunătății în umanitate, am fost direcționată către numeroase articole și studii nu neapărat despre bunătate în sine, cât despre suferință. Așa că am discutat despre asta și cu Bogdan Iancu.

SmartLiving.ro: Bunătatea apare ca o formă de reparare a suferinței? 

Bogdan Iancu: Bunătatea este văzută ca un fel de reparație, ea numai în perspectivele politice sau romantice este un gest gratuit, de care cineva, la limită, s-ar putea să nici nu aibă nevoie decât în mod simbolic. Dar și dacă are nevoie în mod simbolic, ea acoperă o lipsă. De ce am revărsa bunătatea către ceva, dacă nu ar fi ca să acoperim o lipsă simbolică sau materială? Și dacă mi se răspunde cu un zâmbet, oricât de mult îmi plac ideile despre altruism, nu cred că oamenii, nici măcar voluntarii care merg la adăposturi sau care se duc și ajută oamenii străzii, nu își iau nimic de acolo. Este frumos, avem toate pildele biblice, putem să credem în ele, dar întrebarea este dacă nu cumva bunătatea și altruismul sunt totuși despre forme de reparație a unor lipsuri materiale sau simbolice. În general o asociem cu fragilitatea, cine are nevoie de bunătate? 

Bunătatea este un „act caritabil”? „Ajutoarele“ din anii ’90 și utilajele de deszăpezire din Africa

Așadar, bunătatea ne oferă și ea, la rândul ei, emoții, recompense pe care le putem simți sau primi doar în alte puține câteva situații pe care le experimentăm în viață și, astfel, fraza „fac bine necondiționat” pare să capete noi valențe. 

Pentru început, ceea ce știm este că să fii bun e un fel de indexare care pleacă de la niște așteptări morale, așa cum menționează și antropologul Bogdan Iancu. 

„Cred că antropologia este interesată de felul în care oamenii vor să fie buni sau își manifestă ideea de a fi buni. De exemplu, există un fel de subdomeniu al antropologiei Anthropology of doing good, care se uită mai degrabă la practici de întrajutorare, de susținere, practici de empatie. Studiile acestea au avut în vedere mai puțin indivizii, și mai degrabă ONG-urile, și s-au uitat cum este subiectul care are nevoie de ajutor imaginat? Avem un donator și avem un receptor – s-a uitat la cum este acest subiect al milei, al revărsării bunătății noastre. Cum este el proiectat? În general, ce se întâmplă este că lumea donează sau organizează astfel de acțiuni caritabile mai degrabă plecând de la niște elemente de suprafață decât de la unele de profunzime. Studiile de care amintesc observă contradicțiile pe care inițiativele de genul ăsta le au. De exemplu, anii ’90, când România venea după socialism cu toate problemele, cu penurie de haine, de alimente, și când erau valurile de ajutoare. Se regăseau printre ele și obiecte de care lumea nu avea nevoie, au ajuns cumva și subiect de anecdote. La fel când se duc ajutoare către Africa, este celebru cazul în care, din țările nordice a plecat tehnologie de deszăpezire și acolo nu era niciodată zăpadă, au fost folosite ca pluguri. Antropologia se uită la formele de organizare a bunătății și de manifestare a ei, și în ce condiții se creează pretexte pentru a face bine.”

Așadar, actul de a face bine poate fi văzut ca o formă de schimb, iar Bogdan Iancu amintește inclusiv de donarea de sânge despre care scrie și John Davis în cartea sa, „Schimbul”. Autorul pune în discuție donarea de sânge ca o formă de căutare „a legitimizării unui sine, unui eu dezirabil, cu calități înzestrate, cu calități morale extraordinare, eroice aproape.” Ca oricare altă formă de schimb, și atunci când donăm sânge, primim „respectul celorlați, un fel de admirație, vorbe foarte bune din partea cadrelor medicale, o imagine bună de sine, ți se fac analize gratuit.” Așadar, menționează antropologul, „fluidul acesta nu pleacă în gol și nu este lipsit de o recompensă simbolică măcar. Autorul nu spune totuși că nu există altruism pentru că, de fapt, bunătatea la asta se rezumă, la a fi altruist, iar altruismul presupune o formă de dezinteresare.” 

Te naști sau devii un om bun?

Vorbim deseori de trăsături înnăscute ale oamenilor, și când vine vorba despre bunătate, nu de puține ori avem senzația că unora le este atât de firesc să fie buni, încât am crede că așa s-au născut, pe când alții, oricât s-ar strădui, tot par niște oameni răi. Însă, a ne raporta la bunătate ca la un atu înnăscut s-ar putea să fie la fel de periculos cu a ne raporta la răutate în aceeași logică. 

„Când discutăm despre lucruri înnăscute, reiterăm niște perspective de care s-au folosit nazismul și fascismul, care, nu?, ne-au spus că există niște magazine culturale în gene? Cum evităm asta? Cum facem să păstrăm antropologia departe de aceste zone care sunt destul de periculoase? Cum poți să spui altfel decât au spus-o ei? Ce înseamnă «înnăscut»? Înseamnă că individul nu are istorie, pur și simplu nu poate decât să se manifeste ca un prizonier al propriei biografii genetice, nu?, sau propriului mediu. Eu sunt un om crescut într-un mediu violent, într-un mediu cu despărțiri, și nu manifest violență. Poate psihologii ar spune că niște tare am.”, explică Bogdan Iancu.  

Pentru că el nu crede că astfel de atribute sunt înnăscute, ci doar modelate, educate, respinse sau adoptate. Mai există și cazurile în care, în biografia unui om apare „o ruptură care să îl facă să se îndepărteze de a fi bun sau să decidă să fie bun. Sunt oameni care, dintr-o dată au aceste emoții, epifanii și încep să își manifeste bunătatea. Cred că sunt circumstanțiale, în primul rând, țin foarte mult de moment. Cred că sunt societăți întregi care, la un moment dat, sunt mai bune și în alt moment când se produc niște schimbări de mediu, ele sunt mai puțin empatice și mai puțin orientate către celălalt. Cum este momentul în care se află România acum, când avem, nu știu, politici publice și discursive care îi fac pe indivizi să se ia pe ei ca măsură a tuturor lucrurilor și să fie ei propriile proiecte, nu ceilalți.

Pentru mine, de exemplu, dacă aș vrea să cred despre mine că sunt un om bun, atunci m-ar interesa foarte mult și ca la o mare parte dintre categoriile din jurul meu să le meargă bine, să le fie bine. Pentru ca și mie să îmi fie bine (râde).“

Dintr-o perspectivă psihologică, temperamentul rămâne constant, însă nu este niciodată suficient pentru explicarea comportamentului uman, factorii de mediu contează enorm atunci când vine vorba și despre bunătate.

„Ce face un om ca mine, într-o lume ca asta, cu oameni ca voi?”

Iulia Barca:

Perspectiva psihanalitică ar fi că în fiecare dintre noi zac pulsiunile către viață, dar și cele către moarte, într-o primă etapă formulate de Freud și ulterior numite Eros și Thanatos. Freud are și un citat cunoscut, respectiv „Scopul vieții este moartea”. Eros este orientat către conservarea vieții (personale și a speciei), spre supraviețuire și cooperare, iar Thanatos reprezintă agresivitatea manifestată în exterior (către ceilalți), dar și interior, către propria persoană (auto-agresiune, auto-vătămare). Dar existența acestor pulsiuni intrinseci nu este o explicație suficientă pentru comportamentele umane. 

Revenind la bunătate, aceasta este modelată de figurile de atașament, de mediul în care ne dezvoltăm, de răspunsuri pozitive și încurajatoare la întrebarea „Ce face un om ca mine, într-o lume ca asta, cu oameni ca voi?”. Este o întrebare la care răspundem încă din primii ani de viață, și care ne oferă o perspectivă asupra noastră („un om ca mine”), asupra lumii în general (este un loc prietenos sau plin de pericole?) și asupra relațiilor pe care le putem avea cu ceilalți („oameni ca voi”).

La baza dezvoltării oricăruia dintre noi să nu uităm că stau temperamentele (sangvin, coleric, melancolic și flegmatic), iar în dezvoltarea noastră, acestea vor rămâne constante. Hans Eisenck, celebrul psiholog behaviorist (comportamentalist) le explică urmărind trei dimensiuni:

• extraversia-introversia (sociabilitatea, vitalitatea, dominanța și explorarea),
• neuroticismul (timiditatea, iraționalitatea, emotivitatea, anxietatea și instabilitatea),
• psihotismul (agresivitatea, răceala, cruzimea și egocentrismul).

Din nou, nici aceste teorii nu sunt suficiente pentru explicarea comportamentului uman, fără a include factorii de mediu. Un exemplu interesant în acest sens sunt cercetările neurobiologului James Fallon, profesor de psihiatrie și comportament uman, care a studiat prin examinări tip RMN o hartă neuronală a psihopatiei, considerată o trăsătură înnăscută. Totodată, Fallon a descoperit că el însuși are coordonatele genetice și neurologice asociate cu psihopatia, declarându-se un psihopat pro-social. 

Când prea multă bunătate devine prea mult

Bogdan Iancu:

Să ne înțelegem, vezi caricatura asta a lui Nick Hornby, “Cum să fii bun“, un roman al cărui personaj ajunge să dea din casă tot, să își pună familia pe drumuri – este o caricatură despre această societate a donării în care donezi irațional, critica lui este foarte interesantă după părerea mea. Și atunci, antropologia poate fi un instrument util pentru a deturna niște cetățeni dintr-o direcție greșită către ceva mai bun, mai empatic, dar nu este o condiție. Am întâlnit și antropologi care continuă să fie interesați de oameni ca într-o formă de insectare, nu de oameni pentru felul în care își gestionează, produc și reproduc valorile în care cred. 

Iulia Barca:

Bunătatea înseamnă să fiu receptiv cu nevoile altora, dar și cu ale mele.

Dorința de a fi bun în orice context este utopică, mai degrabă avem de acceptat că suntem failibili, avem defecte, că vom dezamăgi oameni așa cum, la rândul nostru, vom fi dezamăgiți. Să nu ne reducem la greșeli sau un comportament indezirabil, să nu fim aspri cu noi, să ne asumăm vinovăția când este cazul și să ne cerem drepturile când nu suntem vinovați, să corectăm comportamente și, să nu uităm că fiecare dintre noi este «rău» în povestea cuiva.

Lipsa de bunătate poate duce la psihopatie și sociopatie. „Adulți fiind, suntem responsabili pentru faptele noastre, chiar dacă avem în urmă o copilărie traumatică“

Cât de mult influențează bunătatea, alegerea de a fi oameni buni sănătatea mintală?

Iulia Barca:

Bunătatea reprezintă o perspectivă empatică asupra lumii și asupra propriei persoane, este alegerea de a ne înțelege emoțiile etichetate negativ, de a ne cunoaște percepțiile și a le putea confrunta și reformula astfel încât să nu perpetueze comportamente indezirabile. Mă refer aici la modurile în care interpretăm evenimentele exterioare sau interioare, care sunt, conform teoriilor cognitiv-comportamentale, sursa reacțiilor noastre (emoționale, comportamentale, fiziologice). Evident, vom obține un echilibru emoțional atunci când reușim să vedem o situație din perspective diferite și să îi răspundem fără a fi influențați de o emoție negativă puternică. Bunătatea, cum spuneam, este corelată cu compasiunea, respectiv abilitatea de a accepta și tolera suferința (a noastră sau a altora) și a rămâne angajat în alinarea acesteia și disponibil a (ne) oferi resurse pentru perioadele dificile.

Lipsa de bunătate ar putea însemna lipsa empatiei (baza compasiunii), iar ca tulburări psihice, putem include psihopatia și sociopatia (cu comportamentul antisocial asociat). Sunt numeroase tulburări care includ un comportament agresiv asociat, dar care nu ar putea reprezenta etichete că un om nu este „bun”, așa cum nici diagnosticele în sine nu reprezintă unica descriere a unei persoane. Suntem mult mai mult decât orice diagnostic am avea, suntem mai mult decât comportamentele văzute la exterior. Când însă, astfel de comportamente devin o amenințare la adresa noastră sau un pericol pentru cei din jur, avem nevoie să căutăm ajutor pentru a învăța să le controlăm și modificăm. Altfel, adulți fiind, suntem responsabili pentru faptele noastre, chiar dacă avem în urmă o copilărie traumatică.