„Are ceva cu copilul meu.” „Numai pe al meu îl vedeți. Pe ceilalți nu?” „Nu e vina lui, l-au provocat.” „Și eu ce să-i fac dacă așa e el?” Vă sunt replici cunoscute? Le putem auzi atunci când unui părinte i se atrage atenția asupra unui comportament al copilului său. Uneori, părintele are dreptate: poate exista o problemă, o etichetare, un profesor care îl tratează diferit pe copil sau o situație în care chiar a fost provocat. A-ți apăra copilul atunci când este tratat incorect face parte din rolul de părinte. Totuși, îi aperi orice comportament?
Ce se întâmplă când unui părinte îi este atât de greu să accepte că adolescentul său a greșit, încât interpretează orice observație drept un atac la adresa copilului? Ce se întâmplă când părintele își apără copilul de orice critică? Ce se întâmplă când nu mai putem vedea și partea lui de responsabilitate?
„Sunt de partea ta”
Există o diferență importantă între a apăra copilul și a apăra comportamentul lui. „Sunt de partea ta” nu trebuie să însemne „sunt de partea ta indiferent ce ai făcut”.
Un adolescent poate avea multe calități și, în același timp, să mintă. Poate fi empatic și să vorbească agresiv cu cineva. Poate fi responsabil în multe situații și, în altele, să fugă de responsabilitate. Poate fi tratat nedrept într-o anumită împrejurare și, totodată, să fi avut un comportament nepotrivit. Aceste lucruri pot fi adevărate simultan.
Ceea ce îl ajută pe adolescent să se dezvolte nu este mesajul că „ceilalți sunt întotdeauna problema”, ci să poată învăța să distingă între cine este el ca persoană și ceea ce a făcut într-o anumită situație. „Ai făcut ceva nepotrivit” este foarte diferit de „Ești un copil rău”.
Prima formulare lasă loc pentru asumarea responsabilității, repararea greșelii și schimbare. A doua poate produce rușine, defensivitate și chiar fugă de responsabilitate.
4 semne ale maturității psihologice și capcanele care ne țin blocați
Citește articolulDe ce este atât de greu pentru un părinte să audă că propriul copil a greșit?
Uneori, observația despre copil nu este auzită doar ca o informație despre copil. Este auzită ca o informație despre părinte.
Dacă adolescentul meu se comportă agresiv, încalcă regulile, minte, provoacă sau îi tratează pe ceilalți cu lipsă de respect, poate apărea, chiar și fără să ne dăm seama, întrebarea: „Ce spune asta despre mine ca părinte?”. De aici pot apărea rușinea, vinovăția, sentimentul de neputință sau teama că situația a scăpat de sub control.
Cercetările asupra eficacității parentale, adică încrederea părinților în propria capacitate de a-și crește și educa copiii, arată că aceasta este asociată cu modul în care gestionează comportamentele copiilor. Un studiu publicat în 2025 de cercetători de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, realizat pe 749 de părinți români ai unor copii și adolescenți cu vârste între 4 și 17 ani, a identificat o asociere între eficacitatea parentală, stresul parental, disciplina inconsecventă și problemele de comportament ale copiilor, precum agresivitatea, impulsivitatea și opoziționismul. Datele au fost colectate în perioada pandemiei, iar autorii precizează că studiul nu permite stabilirea unor relații de cauzalitate.
Cu alte cuvinte, uneori „Nu am ce să-i fac” poate să ascundă nu indiferență, ci neputință. Părintele poate să nu mai creadă că intervenția lui contează. Iar când sentimentul de control și eficacitate scade, poate deveni mai ușor să renunțe la intervenție sau să evite situațiile conflictuale.
Când problema ajunge să fie mereu în altă parte
Există și o altă reacție: dacă adolescentul este acuzat de ceva, părintele caută imediat cauza în exterior. „Profesorul îl are la ochi.” „Prietenii l-au influențat.” „Celălalt a început.” „Așa sunt toți adolescenții.”
Din nou, aceste explicații pot fi uneori corecte. Problema apare când ele devin singura explicație posibilă.
O revizuire sistematică a 67 de studii a arătat că felul în care părinții interpretează comportamentul copiilor este asociat atât cu modul în care îi cresc și îi disciplinează, cât și cu dificultățile emoționale și de comportament ale acestora. Mai exact, atunci când părinții tind să considere că un copil este de vină pentru comportamentul său, fără să țină cont și de alți factori care l-ar putea explica, copiii prezintă mai frecvent probleme emoționale, precum anxietatea, tristețea și retragerea socială, dar și probleme de comportament, precum agresivitatea, impulsivitatea și încălcarea repetată a regulilor. În schimb, rezultatele privind asocierea dintre tendința părinților de a se considera pe ei înșiși responsabili pentru comportamentul copiilor și dificultățile acestora au fost mai puțin clare.
Asta nu înseamnă că părintele trebuie să caute vina copilului. Înseamnă că are nevoie să poată rămâne suficient de curios încât să întrebe: „Ce s-a întâmplat, de fapt?”. Nu „Cine este vinovat?”, ci „Care este partea fiecăruia?”.
Citește șiProbleme cu care se confruntă adolescenții și de ce au nevoie de la părințiCopilul nu are nevoie să fie făcut vinovat
Responsabilitatea nu se construiește prin umilire. Copilul are nevoie să poată vedea ce a făcut. Un adolescent căruia i se spune constant că este „obraznic”, „nerecunoscător”, „problematic” sau „exact ca…” nu învață neapărat să fie mai responsabil. Poate învăța, în schimb, să se apere, să ascundă sau să evite conversația.
De aceea, este important ca părintele să poată separa persoana de comportament: „Înțeleg de ce ai fost furios. Dar faptul că ai fost furios nu justifică felul în care ai vorbit”. „Înțeleg că ai simțit că profesorul a fost nedrept. Vreau să aud ce s-a întâmplat. Dar vreau să ne uităm și la ce ai făcut tu.” „Te cred că ai fost provocat. Și totuși, hai să vedem ce ai fi putut face diferit.”
Acest tip de conversație transmite două mesaje simultan: „emoțiile tale au sens”, dar și „comportamentele tale au consecințe”. Cele două nu se exclud.
A înțelege ce se află în spatele comportamentului nu înseamnă a-l scuza
Cercetările recente despre mentalizarea parentală sunt relevante tocmai aici. O meta-analiză publicată în 2025, care a reunit date din mai multe studii, a găsit o legătură între capacitatea părinților de a se gândi la ce se întâmplă în mintea și emoțiile copilului și mai puține comportamente problematice ale acestuia. Relația nu este însă una simplă de tipul „părintele face X, iar copilul va face Y”, iar rezultatele diferă de la un studiu la altul.
În viața de zi cu zi, mentalizarea poate începe cu întrebări pe care părintele și le pune lui însuși: „Oare ce s-a întâmplat cu el înainte să reacționeze așa?”, „Ce ar fi putut simți în momentul acela?”, „Ce încerca să obțină sau să evite?” sau „Oare cum a văzut el situația?”.
Iar apoi, în conversația cu adolescentul, aceste întrebări pot deveni: „Tu ce ai simțit atunci?”, „Ce ai vrut să obții?”, „Cum ai văzut tu situația?” și „Ce crezi că a simțit celălalt?”.
Întrebările acestea îl ajută pe adolescent să se uite dincolo de reacția de moment și să înțeleagă ce a fost în spatele ei, iar pe părinte, să nu confunde presupunerea cu certitudinea.
Generația „acum”: Cum antrenezi răbdarea adolescenților într-o lume care nu mai știe să aștepte
Citește articolulExplicația nu este același lucru cu justificarea
Putem înțelege de ce adolescentul a făcut ceva și, în același timp, să-i cerem să repare ce a făcut. Poate că a reacționat agresiv pentru că s-a simțit umilit. Poate că a mințit pentru că i-a fost teamă de consecințe. Poate că a încălcat o regulă pentru că presiunea grupului a fost prea mare. Toate acestea pot fi importante pentru a înțelege comportamentul. Dar nu îl transformă automat într-un comportament acceptabil. „Înțeleg de ce ai făcut asta” nu trebuie să însemne „Este în regulă că ai făcut-o”. Iar aceasta este una dintre diferențele importante dintre a fi alături de copil și a-l proteja de orice consecință: îl putem ajuta să-și înțeleagă comportamentul fără să-i luăm responsabilitatea pentru el.
Când părintele rezolvă mereu în locul adolescentului
Există o altă formă subtilă de protecție: părintele care intervine de fiecare dată pentru a elimina consecințele. De exemplu, sună profesorul, explică, negociază, contestă, repară, cere excepții. Adolescentul nu mai trebuie să spună „Am greșit”.
Uneori, această intervenție este necesară. Alteori, însă, ea poate transmite fără intenție mesajul că responsabilitatea poate fi transferată către adult atunci când lucrurile devin neplăcute.
Asta nu înseamnă că părintele trebuie să-l lase singur cu consecințele sau să spună „Descurcă-te”. Dimpotrivă: poate să-l însoțească: „Te ajut să repari”, „Hai să ne gândim ce poți spune”, „Dacă ai greșit, poți să-ți ceri scuze” sau „Sunt aici cu tine, dar conversația aceasta este a ta”. Este o diferență importantă între a face în locul adolescentului și a-l ajuta să facă el.
Responsabilitatea are nevoie și de limite, și de relație
Cercetările despre parenting arată că nici căldura fără limite, nici controlul excesiv nu reprezintă soluția. O meta-analiză amplă, bazată pe 1.435 de studii, a găsit asocieri între căldura parentală și controlul comportamental și niveluri mai scăzute ale problemelor externalizante (comportamente problematice, agresivitate, încălcarea regulilor, conflicte, comportamente dificile), în timp ce controlul dur sau psihologic, dar și parentingul permisiv sau neglijent, au fost asociate cu mai multe astfel de probleme.
Este important de observat că există două extreme care, totuși, au un punct comun: adolescentul nu mai este ajutat să-și construiască responsabilitatea. La o extremă: „Faci ce spun eu pentru că eu sunt părintele”. La cealaltă: „Nu vreau să-l rănesc, să-l controlez sau să ne certăm, așa că îl las”. Între ele există o poziție mult mai dificilă și mai matură: „Te iubesc. Vreau să te înțeleg. Și există lucruri pentru care tu ești responsabil”.
A fi de partea copilului poate însemna și să-i spui că greșește
Poate că una dintre cele mai dificile sarcini ale părintelui este tocmai aceasta: să nu aleagă între relație și responsabilitate.
Poți să-i spui adolescentului: „Sunt de partea ta” fără să spui „ai dreptate”. Poți spune: „Vreau să aud și versiunea ta” fără să presupui că este singura versiune posibilă. Poți spune: „Înțeleg de ce ai reacționat așa” fără să spui „era în regulă să reacționezi așa”. Și poți spune: „Te iubesc” fără să elimini consecințele unui comportament nepotrivit.
Pentru adolescent, aceasta este o experiență importantă: pot să greșesc fără să pierd relația cu părintele meu. Iar tocmai această siguranță poate face posibilă asumarea.
Un adolescent nu are nevoie de un părinte care să demonstreze că el are întotdeauna dreptate și nici de unul care să-l facă să se simtă vinovat pentru fiecare greșeală. Are nevoie de un părinte care poate rămâne alături de el și atunci când adevărul nu este confortabil.
Pentru că a vedea partea lui de responsabilitate nu înseamnă să fii împotriva lui. Înseamnă să-l ajuți să ajungă, treptat, la capacitatea de a spune singur: „Da, aici am greșit. Și pot face ceva diferit data viitoare.”
