Cancer

Povestea Rodicăi, după cancerul la sân: „Cele mai frumoase momente le-am avut după ce m-am operat“

Scris de: Bianca Dragomir

Rodica Cristea diagnosticată cancer la sân în excursie

De când s-a operat pentru cancerul la sân, în urmă cu 15 ani, Rodica și-a descoperit pasiunea pentru călătorii și a vizitat mare parte dintre țările Europei FOTOGRAFII: Arhiva personală

La 54 de ani, viața Rodicăi Cristea s-a resetat. După ce o jumătate de secol nu a ieșit din tipar: a lucrat, s-a căsătorit, a făcut copii, divorțul și un diagnostic de cancer la sân i-au deschis șansa la o nouă viață. Una în care Rodica se pune pe primul plan, nu stă aproape deloc în casă, iese cu prietenele, călătorește și, deși încă învață să conviețuiască cu „monstrul din stânga“ (a avut cancer la sânul stâng și a suferit o mastectomie), se bucură de fiecare zi.

SmartLiving.ro vrea să mențină deschis subiectul celui mai frecvent tip de cancer diagnosticat la femeile din România și dincolo de luna roz. Vom prezenta poveștile de viață ale unor femei care, după diagnosticul de cancer la sân s-au redescoperit și au (re)învățat să se iubească, chiar dacă uneori s-au simțit mai puțin femei și chiar dacă au avut momente în care greul le-a copleșit. Am discutat cu mai multe asociații de pacienți, fundații și organizații non-guvernamentale care desfășoară în regim gratuit servicii medicale de îngrijire, consiliere psihologică și spirituală și programe individualizate de kinetoterapie și activităţi creativ-recreative, am participat, alături de paciente, la o parte dintre programe și le-am ascultat poveștile unora dintre femeile curajoase care luptă cu cancerul de sân.

Rodica Cristea are 69 de ani, s-a născut pe Valea Trotușului, dar locuiește în Bacău. Are doi copii, un băiat și o fată, și doi nepoți. A fost metrolog la Combinatul Chimic din Bacău. Timp de 30 de ani a avut același număr de interior și aceeași cheie la propriul laborator. Însă, într-o zi, viața ei s-a schimbat complet. Stabilitatea și siguranța în care trăise ani la rând s-au prăbușit. Și nu numai pentru că la 54 de ani a divorțat și a trebuit să o ia de la capăt cu toate, ci și pentru că în aceeași perioadă a fost diagnosticată cu cancer la sân. De când s-a îmbolnăvit a fost nevoită să iasă la pensie. În prezent stă singură, într-un apartament pe care l-a cumpărat și l-a renovat imediat după divorț, mica ei oază de liniște și siguranță.

Tot ce povestește Rodica acum, ca un om stăpân pe trecutul și pe prezentul ei, a secătuit-o la momentul când a trăit atât experiența diagnosticului de cancer la sân, cât și aceea a divorțului. Mai mult, își amintește perfect fiecare moment, de la primul ecograf până la începerea tratamentului cu citostatice și toate complicațiile bolii și ale tratamentului.

Prima suspiciune: mărgica neagră

De fapt, totul a început în mai 2008 când a mers la prima ecografie mamară, în Bacău. Pe ecografie s-a ridicat o suspiciune legată de o mică formațiune în sânul stâng și medicul a făcut recomandarea efectuării unei mamografii, pentru certitudine. Și rezultatul mamografiei, pe care a reușit să o programeze de-abia în luna august 2008, a fost cu semnul întrebării, așa că Rodica s-a sfătuit cu prietenele și s-a gândit să meargă la încă o interpretare a mamografiei, la un medic din București. A ajuns la dr. Cătălin Jianu, de la Instutul Oncologic din București, care i-a mai făcut o ecografie. Deși arăta suspect pe ecografie și pe mamografie, medicul nu putea spune cu certitudine că este vorba despre o tumoră malignă, astfel că i-a recomandat atunci să revină la control peste trei luni.

„În timp ce îmi făcea ecografia, doctorul Jianu mi-a spus că nu e nicio problemă, dacă apare un nodul va fi ca o mărgică neagră. La un moment dat am simțit că își concentrează atenția într-un singur loc. L-am întrebat: «Ați găsit mărgica?». Mi-a spus în continuare că nu este nicio problemă, un nodul de 13 milimetri, să revin peste 3 luni.“

Rodica a revenit la control, doar că nu peste trei luni, ci mai târziu. Pentru că a trebuit să își construiască o viață nouă de la zero.

„A intervenit divorțul și nu am mai avut timp“

Astfel, după ce a aflat de prezența nodulului suspect de la sânul stâng, în viața Rodicăi a mai intervenit o problemă de gestionat: divorțul. Nu a mai avut timp să meargă la controale pentru că a trebuit să își reorganizeze viața, să își cumpere o casă și să o renoveze.

„La 54 de ani a trebuit să îmi cumpăr apartament, să împart tot ce am construit eu și soțul meu, ca familie: am împărțit banii, am împărțit lingurile, farfuriile, prosoapele, tot. La 54 de ani, am luat-o de la zero. Nodulul îl aveam. Dar a intervenit divorțul și nu am mai avut timp. A trebuit să mă ocup de apartament. Simțeam nodulul, dar am continuat să îmi pun la punct casa.“

De fapt, divorțul în sine nu a tulburat-o atât de mult, revine Rodica, considerând că a fost o alegere bună. Dar stresul de a începe viața de la zero a consumat-o psihic și emoțional enorm.

Diagnosticul: cancer la sânul stâng, stadiul 2

Așadar, la un an de la descoperirea nodulului, după ce a rezolvat problema renovării casei și a găsit puțin răgaz, Rodica a revenit la București și l-a căutat din nou pe dr. Jianu.

De la puțin peste un centimetru, cât avea nodulul la primul consult, ajunsese să aibă 3,7 centrimetri. „Devenise cât un ou. Din cauza stresului“, crede Rodica. Avea dureri și o senzație de arsură în sân.

De data aceasta totul a decurs extrem de rapid: miercuri a fost la control, luni a fost deja operată.

„Am făcut ecografie, apoi doctorul m-a trimis să fac cât mai repede și o mamografie. Cu o seară înainte de operație, m-a chemat să îmi explice procedura, și mi-a zis: «De ce ați stat cu guguloiu’ ăsta până s-a făcut atât? Vă băgăm în operație, facem așa-zisa probă de gheață, adică luăm probă, dăm la laboratorul de anatomopatologie, dacă e benign curățăm, închidem, dacă e malign, vă dau sânul jos». În momentul acela“, se oprește pentru o secundă Rodica apoi continuă: „tot Polul Nord a trecut pe spatele meu. Niciodată nu am pus problema că e cancer. Niciodată. Dr. Jianu mi-a spus că vom vedea. Doctorul care i-a fost mâna a doua mi-a zis, în schimb: «Clar, e cancer.» Eu am zis sigur că îmi face sector (n.r. – intervenție de îndepărtare doar a sectorului din sân care cuprinde tumora), nu că îmi dă tot sânul jos.“

Un șoc când s-a trezit din anestezie: „Mi-a dat sânul jos?“ „Bineînțeles, doamnă!“

Operația a fost un succes medical, dar Rodica a suferit încă un șoc când s-a trezit din anestezie. „Când m-am trezit din anestezie, la Terapie Intensivă, am pus mâna în stânga, părea că am sân. Și m-am bucurat, am zis că nu mi-a dat sânul jos, deci n-am cancer. Când a venit asistentul, l-am întrebat: «Mi-a dat sânul jos?». Mi-a zis: «Bineînțeles, doamnă!».“

Deși s-a speriat, de atunci a încercat să ia totul ca pe ceva firesc. „Niciodată n-am crezut că va fi sfârșitul. Am fost optimistă și am crezut în viață. Așa am ajuns acum, la 15 ani de la operație, să vorbesc cu dumneavoastră.“

După operație, au urmat trei luni de citostatice, cele mai grele luni din viața Rodicăi.

Cele mai grele luni din viața Rodicăi

La zece zile după operație, Rodica a fost transferată în secția de oncologie a Institutului Oncologic București pentru a începe tratamentul cu citostatice. Rodica s-a speriat din nou, a crezut că lucrurile evoluau atât de repede pentru că situația era foarte gravă. „M-am dus tare speriată. Avusesem o colegă de salon care fusese trimisă imediat după operație să facă citostatice pentru că era într-o stare foarte gravă. Vă spun, m-am speriat foarte tare.“

Îngrijorată, Rodica a întrebat din nou medicii cât de gravă este situația ei. „Am întrebat-o pe dr. Doina Spătaru, cea care se ocupa de tratamentul cu citostatice. N-am să-i uit glasul și tonul vocii. Mi-a spus: «Doamna Rodica, cu cât mai repede, cu atât mai bine, să nu lăsăm celulele să invadeze corpul.»“

Așa au urmat șase ședințe de chimioterapie, timp de trei luni. Trei luni cumplite.

„Mi-a fost foarte rău. Prima ședință a fost cum a fost. Mi-a fost un pic greață, dar am tolerat-o. La a doua ședință, am început să vomit, două zile după mi-a fost rău. După a treia ședință, trei zile mi-a fost rău. Am vomat de mă duceam cu sacii de gunoi după mine.“

Numai când vedea perfuzia cu Farmorubicin, medicament de tip agent antitumoral, Rodicăi îi venea să vomite. „Când vedeam perfuzia aia roșie, de fapt numai când mi-o închipuiam, nu să o văd, numai când mi-o închipuiam, îmi venea să vomit. Nu am să uit senzația aia. Era iarnă, mă duceam cu hanoracul pe mine. Îmi puneam gluga pe cap și un prosop peste perfuzii, ca să nu văd.“

Rodicăi îi era din ce în ce mai rău după fiecare ședință de citostatice.

„Cu cât înaintam în ședințe, s-a acumulat toxicitatea în organism. Mi-era din ce în ce mai rău. După ultima ședință, șase zile abia mă târâiam prin casă. În a șaptea zi am început să merg și eu, să ies.“
Rodica Cristea, supraviețuitoare a cancerului la sân

„Nu mai întorc capul când mă văd, dar nici nu insist cu privirea“

În urma tratamentului cu cistostatice, Rodica și-a pierdut tot părul, dar adevărata traumă a fost cea legată de lipsa sânului.

„Și nu neapărat lipsa lui“, revine Rodica „ci aspectul. Când mi-au scos jumătate din fire, nu am avut curaj să mă uit. Firele erau negre și eram dată cu o soluție tot închisă la culoare. Firele alea păreau ca niște dinți lipsă de babă. Când mi-a zis medicul că pot să fac duș, am rugat-o pe fata mea să stea cu mine în baie. Am fost foarte mândră de fata mea. A avut curaj să mă vadă. Mi-a spus: «Lasă mamă, că o să fii iar ca o floricică». Eu nu am putut să mă uit la monstrul din stânga mea“.

Mai mult, fata Rodicăi avea în dormitorul unde mama ei a stat o perioadă, un șifonier cu oglinzi pe toate ușile. „Nu am să uit treaba asta“, zice Rodica cu vocea gâtuită de lacrimi, „când veneam de la baie și mă schimbam, eram obligată să mă văd în oglinzi. Deci, am 15 ani de la operație, abia acum nu mai întorc capul când mă văd. Dar nici nu insist cu privirea.“

Pe de altă parte, Rodica nu a vrut să își reconstruiască sânul, deși o prietenă s-a oferit să îi trimită lunar bani pentru acest tip de operație. Nu a vrut să mai treacă din nou printr-o intervenție chirurgicală, nu a vrut să mai fie iar anesteziată.

„Am o prietenă care locuiește în Austria, ne-am regăsit după ce m-am operat. I-am spus care e situația cu mine, am trăit un moment extraordinar de emoționant. Mi-a zis să fac un cont în bancă ca să îmi trimită în fiecare lună cât poate, să strâng bani să-mi fac reconstrucție mamară. Un om cumva străin. Bineînțeles că am început să plâng, i-am mulțumit din tot sufletul, dar i-am spus și «asta nu voi face!» Ea credea dacă aș face operația, nu aș mai fi singură. Într-adevăr, este un handicap. Dar cred că, dacă cineva va fi în viața mea, un bărbat, trebuie să mă accepte așa cum sunt. Eu nu voi face o anestezie și o intervenție chirurgicală pentru nimeni. Așa sunt. Am proteză. Și sunt fericită.“

Tot legat de trauma pierderii părului și a sânului, Rodica își mai amintește că a făcut la un moment dat o poză, când era cheală și purta o bluză prin care se vedea că nu are sânul stâng. Deși fata ei a insistat să nu își facă o astfel de fotografie, Rodica a vrut neapărat să se aibă și așa. Între timp, a pierdut-o. „Poate așa trebuia să fie, să o pierd. Dar o am în minte, nu o să o pot uita, aveam o bluză verde. Este una dintre imaginile pe care le țin minte atât de bine…“

Un studiu clinic și riscul de metastază hepatică

Greul nu s-au terminat odată cu încheierea chimioterapiei. Rodica a mai întâmpinat câteva dificultăți și provocări medicale până a ajuns să fie complet vindecată.

La doar câteva luni după finalizarea tratamentului cu citostatice, analiza HER2 a ieșit pozitiv, ceea ce indica faptul că forma de cancer de care suferea Rodica era foarte agresivă. Acesta este motivul pentru care a început un nou tratament în cadrul unui studiu clinic.

Studiul clinic era pe bază de două medicamente: unui grup îi era administrat Lapatinib, altui grup Herceptin, celui de-al treilea – o combinație între cele două medicamente. „Am nimerit în grupul cu Lapatinib. Dumnezeu mă iubește. Doctorița Spătaru mi-a spus atunci că se bucură enorm că am nimerit în acel grup pentru că Lapatinib dăduse deja rezultate fantastice la metastaze pe creier. Și dacă iau tratamentul în faza mea incipientă, s-ar putea să aibă un efect foarte bun. Da’ de unde?!“, spune Rodica.

Nu a reușit să urmeze decât cinci ședințe din cadrul studiului, organismul său nu a reacționat deloc bine. Valoarea transaminazelor (enzime cu rol foarte important în sinteza aminoacizilor și producerea de proteine, parte din categoria enzimelor de citoliză hepatică) a ajuns la 419 în comparație cu valoarea normală de 49 de unități. Atunci, un alt doctor oncolog a hotărât să îi oprească Rodicăi cât mai repede tratamentul din cadrul studiului clinic.

„Mi-a spus că e posibil să am metastaze la ficat. Le-am zis că nu cred asta, că mă simt bine, dar mi-au spus că starea de bine nu e o siguranță. M-au întrebat dacă nu cumva am hepatita C. Nu aveam, nu știam să am așa ceva. Cealaltă opțiune ar fi fost să am toxicitate de la medicamentele administrate. Dar au zis că nu se poate, pentru că nu mai făcuse nimeni până la mine.“

După mai multe teste, Rodica a ajuns într-un final la Institutul Național de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balș”, cu suspiciune de Hepatita C. Doar că aici a avut șansa să întâlnească medici extrem de generoși, care au repetat toate investigațiile, până totul a fost clar. Valoarea transaminazelor a scăzut progresiv, Rodica nu avea Hepatita C, cel mai probabil, tratamentul din studiul clinic îi făcea mai mult rău decât bine. A continuat totuși să fie sub supravegherea medicilor organizatori ai studiului. În loc de Lapatinib, i-a fost administrat Herceptin, pe care și-l lua de data asta singură, în baza unei prescripții medicale gratuite.

„Am alergat singură prin București după medicament de mă știau toți diriginții de farmacii. Pentru ultima ședință, m-a ajutat să cumpăr Herceptin tatăl unei colege de-ale fiicei mele care avea un lanț de farmacii în Galați. Dar am terminat. A fost totul în regulă până la urmă. Ulterior mi-am făcut investigații din trei în trei luni timp de un an, apoi la șase luni încă un an și apoi din an în an.“

Chiar dacă a întâmpinat câteva greutăți în sistemul medical, Rodica crede că a avut norocul să întâlnească numai medici foarte buni, care au fost preocupați sincer de starea ei de sănătate și care, mai mult, unii dintre ei au făcut-o să se simtă un pacient important.

O altă parte bună din toată această perioadă, consideră Rodica, a fost că, după ce a terminat tratamentul, a avut un loc al ei, apartamentul pe care și-l construise de la zero doar pentru ea, unde a avut liniște și confort. De asemenea, Rodica spune că nu a avut nicio clipă grija banilor. Faptul că a avut siguranță financiară pe tot parcursul, de la diagnostic până la vindecare, a ajutat-o enorm.

După 8 ani, încă o luptă cu cancerul

Rodica era oricum preocupată de starea ei de sănătate și-și făcea analizele periodic, dar diagnosticul de cancer a făcut-o să fie și mai atentă, iar monitorizările periodice au ajutat-o să mai depisteze o problemă, în stadiu incipient. La 8 ani după mastectomie, la una dintre vizitele medicale de rutină, a depistat un cancer în stadiul zero la colul uterin. Atunci, Rodica a ales să se opereze în cadrul Institutului de Oncologie din Iași.

La București, dr. Jianu, medicul care a operat-o de cancer la sân, i-a recomandat radioterapie, dar nu a mai acceptat. De data asta a urmat sfatul unui alt doctor care a considerat că radioterapia i-ar face mai mult rău decât bine, distrugându-i vezica și alte organe din jurul celulelor canceroase.

A fost cea mai bună decizie, după operație doctorii de la Iași i-au confirmat că nu mai are de ce să își facă griji. «Nici membrana nu a fost pătrunsă. Sănătate, ne mai auzim», își amintește Rodica ultima discuție pe care a avut-o cu medicul care a operat-o.

„Și azi am prieteni care mă ajută să-mi fac cumpărăturile“

Când am întrebat-o cum și-a găsit puterea să depășească toate momentele dificile prin care a fost nevoită să treacă, Rodica ne-a mărturisit că pe de o parte a contat firea ei optimistă și tenace, pe de altă parte – oamenii care i-au fost aproape. Mai mult, poate că divorțul a fost chiar benefic pentru tot ce a urmat în viața sa, pentru că, spune ea, nu a mai avut un bărbat care părea să fie cel mai important.

Copiii ei, în schimb, i-au fost alături și au susținut-o în fiecare zi. Iar prietenii la fel. „M-au susținut prieteni care nu credeam că-mi sunt prieteni, erau simple cunoștințe. Colegii de la Combinatul Chimic s-au rugat pentru sănătatea mea.“

Se gândește că oamenii au avut această reacție și pentru că ea este o persoană deschisă, volubilă, iar atunci când vine vorba despre cancer, nu există nimic tabu. Are o prietenă pe care a pierdut-o în urmă cu doi ai tot din cauza cancerului, dar care nu a acceptat deloc să vorbească despre boala ei. Rodica, în schimb, și-a asumat tot ce a pățit, și asta crede că a fost parte din rețeta succesului.

„Și azi am prieteni care mă ajută să-mi fac cumpărăturile pentru că încă mă doare mâna stângă.“

Prietenele fără aripă din cadrul Asociației Sofi Roz

O altă comunitate din care face parte, și care a fost esențială pentru păstrarea echilibrului emoțional și psihic, este Asociația Sofi Roz, organizatie neguvernamentală ce promovează educația medicală în ceea ce privește cancerul la sân, încurajează spiritul civic al femeilor deja diagnosticate și oferă sprijin psihologic pacientelor prin seminarii, terapie prin artă, excursii.

„Am ajuns la Sofi Roz printr-o prietenă care avea o prietenă care, la rândul ei, avea cancer, își pierduse ambii sâni. A fost o binecuvântare, pentru că mai vedeam femei la fel ca mine, nu mă simțeam singură, făceam schimb de impresii, de păreri, împărtășeam ce ne spuneau medicii. Când le vedeam pe ele că sunt bine, eram și eu bine.“

Le spune „prietene fără aripă“. Așa cum crede că este și ea, o femeie cu doar o aripă. Toate, femei care, prin puterea exemplului, se susțin una pe cealaltă.

Tot aici la Asociație, Rodica a primit gratuit, o dată la trei ani o proteză mamară și un sutien special.

„Noi suntem legate prin aceasta suferință și multe dintre noi avem, prin această asociație, măcar o prietenă de suflet.“

„Cele mai frumoase momente din viață le-am trăit după operație“

Rodica a fost lipsită de puteri în timpul tratamentului și o bună perioadă după tratament. Își amintește cum, într-o zi, înainte de un Crăciun, a mers la cuscra ei să o ajute la curățenie. A șters o jumătate de ușă, atât a putut. De aceea, când azi aude prietene spunându-i cât de mult au muncit și ce greu le-a fost, le spune să fie fericite că pot munci. „E cumplit să vrei și să nu poți. Sunt recunoscătoare că acum pot să muncesc.“

E dificil să nu poți munci, dar Rodica a găsit soluții ca să-și completeze banii din pensie pentru rata la noua casă: a avut grijă de o fetiță pe care o ducea și o lua de la școală, îi dădea să mănânce, făcea lecții cu ea. Așa a reușit să-și asigure condițiile care să se poată bucura de viață. Să își cumpere haine, să meargă în excursii, să participe la petreceri. Rodica nu se consideră neapărat o femeie frumoasă, dar știe că este o femeie cochetă. „Am grijă de mine, sunt o femeie elegantă, dacă văd ceva și-mi place, îmi cumpăr.“

„Boala mea a fost ca o binecuvântare. Pentru că cele mai frumoase momente și bucurii le-am avut după ce m-am operat. Înainte de operație nu mă duceam în excursii – de când m-am operat am văzut jumătate din Europa. Acum mă bucur de fiecare pietricică pe care calc. Mi-am făcut viața de așa manieră încât nu stau în casă, ies cu prietenele. Da, sunt încă singură, nu reușesc să am o relație intimă. Mi-aș dori să se lipească cineva de mine, dar nu reușesc. Poate se va întâmpla.“
Rodica Cristea, supraviețuitoare a cancerului la sân

În octombrie, Rodica s-a întors dintr-o excursie în Elveția, în vară a vizitat țările Baltice, și urmează să plece în Sicilia.

Un sfat pentru toate femeile

Rodica se gândește deseori la celelalte femei care au trecut sau trec prin aceeași experiență și are doar un gând pentru ele: Să rămână optimiste!

„Eu merg pe principiul acesta: nu toată lumea care moare are cancer, și nu toată lumea care are cancer moare. Cel mai important e să fii optimist, pentru că tratamentul este greu. Cum vă spuneam, mult timp am simțit mirosul citostaticilor. Terminasem de mult tratamentul, și tot îmi venea mirosul în nas. Dar a trecut, a trecut. Mi-a căzut și părul, dar am avut o perucă frumoasă.“

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici