„Nu vine un prinț pe un cal alb să te salveze”. Povestea unei fete simple care-a trecut prin abandon, abuz și depresie
Andreea are 19 ani. La 16 ani a ajuns la spital după ce a luat un pumn de pastile și a aflat că ceea ce simte se numește depresie. Dar povestea Andreei nu e numai una despre o adolescentă cu depresie. Este o poveste despre o fetiță abandonată de mama plecată la muncă în străinătate, rămasă în grija unui tată alcoolic, care le bătea pe ea și pe surorile ei. Andreea s-a chinuit toată viața. Mai întâi să supraviețuiască abuzurilor, apoi să răzbească pentru a-și depăși condiția. Din cele șase surori, e singura care e mers mai departe de clasa a opta. Dacă-o întrebi ce a fost cel mai dureros în tot ce-a trăit, culmea, nu bătăile sunt primele pe listă, ci singurătatea.
*Acest articol reprezintă mărturia unei singure persoane dintr-o poveste de familie din România anilor 2000.
„Ok… deci nu ştiu cum să încep. Îmi este foarte greu să vorbesc despre asta, când vorbesc despre boala mea, de multe ori încep să plâng. Majoritatea spun că sunt doar nişte simple stări, nişte emoții banale, nişte lucruri peste care poți trece uşor. Dar nu este aşa, din păcate pentru mine, dar şi pentru alte persoane. Sufăr de anxietate şi depresie de mic copil, de atunci tot încerc să-mi stăpânesc stăriile, emoțiile, atacurile, crizele de depresie. De multe ori am încercat să-mi fac rău singură, simțeam cum ceva mă împingea de la spate… de multe ori nu mai suportam stările mele”.
Așa începe mesajul pe care Andreea, o tânără de 19 ani din Brăila, ni l-a trimis folosind formularul Spune-ți povestea, unde orice persoană care vrea să se facă auzită ne poate contacta. Am vorbit cu Andreea și am stabilit o întâlnire prin WhatsApp Video. Voia să le povestească și altora despre depresia cu care se luptă de mică, dar, stând de vorbă cu ea, am realizat că, de fapt, povestea ei e mai mult decât o poveste despre o adolescentă cu depresie.
„Scandalul, bătăile și poliția erau la ordinea zilei”
„Suntem șase surori, eu sunt a cincea. Pe la șapte ani, mama a plecat la muncă în Italia și am rămas doar cu tata acasă. Nici siguranță nu aveam, dar problema e că m-am simțit singură. De mic copil, dintotdeauna m-am simțit singură”, începe Andreea să povestească.
Acum, în timp ce vorbim, Andreea are 19 ani. Atunci când mama lor a plecat din țară, ea avea șapte și surorile ei aveau, în ordinea nașterii: 17 ani, 15, 13, 12, iar cea mai mică avea două luni.
La prima vedere, povestea Andreei e povestea generală a multor familii dezbinate de sărăcie, cu părinți plecați la muncă în afară și copii lăsați în grija bunicilor.
În urmă cu 12 ani, o mamă a plecat la muncă în străinătate, pentru un trai mai bun.
„Când a plecat mama la muncă, noi nu știam ce s-a întâmplat (n.r. – între ea și tată) și îi reproșam mereu că de ce-a plecat. Îi reproșam mereu că a plecat și ne-a lăsat pe mâna lui tata și că uite ce ne face și cât plângem. Până când o soră de-a mea mi-a zis: Dar tu știi ce-i făcea tata lui mama când tu de-abia te-ai născut? Sora mea mi-a zis că, atunci când eram eu bebeluș, tata ar fi bătut-o pe mama în așa hal încât a dezbrăcat-o, a bătut-o cu un lanț și efectiv a pus-o pe stradă s-o calce mașina”, mărturisește Andreea.
Așadar, în urmă cu 12 ani o femeie abuzată a plecat din țară ca să se salveze, lăsând în urma ei șase copii lipsiți de apărare în fața unui tată agresiv.
„La noi în familie niciodată nu a fost armonie, liniște. Mama nici măcar o singură dată nu ne-a dat o palmă, tata era cel agresiv. Scandalul, bătăile și poliția erau la ordinea zilei. Eu cam în asta am crescut. Am început să mă întreb de ce eu, de ce tocmai familia asta și mă întrebam pentru ce motiv m-am născut, ca să plâng și să sufăr?”.
După plecarea mamei, fetele au rămas în casă cu tatăl lor, obișnuit să bată pe cine prinde, și cu bunicul din partea tatălui. Bătrânul a fost, de altfel, singurul care a încercat să le protejeze pe fete, așa cum a putut, și cel care a sfătuit-o pe mamă să nu se mai întoarcă: „Bunicul meu i-a zis mamei să nu se mai întoarcă. Dacă te mai întorci în casa asta, n-o să mai scapi vie, o să te omoare. Și mama n-a mai venit”.
Fără mamă de la 7 ani
Pentru Andreea, amintirile de la șapte ani sunt destul de vagi. Nu mai știe cum era când locuia în aceeași casă cu mama ei, dar știe că, la început, femeia trimitea bani. „Mi se pare că-n primii trei-patru ani și venea acasă. Venea de Sărbători, dar, de fiecare dată când venea, se alegea cu bătaie mare. Ultima dată a venit de un Crăciun și știu că tata a aruncat-o prin geam. Și la fel făcea și când era însărcinată și cu asta micuță (n.r. – cu sora ei cea mică)”, spune Andreea.
După plecarea mamei, zilele Andreei arătau cam așa: se trezea dimineața, se ducea la școală, se întorcea, îi dădea surorii ei de câteva luni să mănânce, tatăl ei pleca la muncă, ea se apuca să spele de mână haine, pentru că nu aveau mașină de spălat, își făcea mâncare pentru ea, uneori și pentru tată, făcea curățenie prin casă, după care tatăl ei venea beat acasă și începea circul. Se răzbuna pe fete, le lovea din te-miri-ce motive imaginate. „N-am avut copilărie deloc”, conchide Andreea.
Din cauza bătăilor repetate, imediat după plecarea mamei, surorile mai mari au început și ele să plece de-acasă. Cum n-au găsit o soluție mai bună, au început să se căsătorească, una câte una, deși erau încă mici. Andreea a rămas în casă cu tatăl, bunicul și sora ei mai mică.
„Sufeream enorm când a plecat mama, mereu îi spuneam că o urăsc pentru că m-a lăsat cu tata. Nu mai suportam. După chestia asta, fiecare soră de-ale mele a început să plece de-acasă, toate s-au măritat de mici din cauza traiului de acasă. Dar eu am rezistat, am terminat clasa a opta, am mers la o școală profesională, mi-am văzut de treabă, nu m-am măritat încă. Am încercat să fac ceva pentru mine și să nu iau exemplul surorilor mele, pentru că nu e bine”.
Să crească de mică fără mama ei a fost oribil, spune tânăra. Nu doar că a rămas fără mamă, dar a simțit că a rămas complet singură. Dacă avea o problemă, n-avea cui să ceară ajutor. Dacă o durea ceva, n-avea cui să se plângă. Dacă îi era foame, n-avea cui să ceară. Dacă voia o îmbrățișare, n-avea cine să i-o dea. A învățat totul de una singură și observând oamenii din jur. În felul acesta și-a dat seama ce trebuie să vorbească și ce nu, ce e bine să facă și ce nu.
Ultima dată, Andreea a văzut-o pe mama ei în urmă cu două luni. A fost la ea, în Italia, după ce nu se mai văzuseră față în față de cinci ani. Între timp, femeia a încetat să mai vină chiar și în vizite la fiicele ei și și-a refăcut viața peste hotare.
Când a ajuns acolo, Andreei i s-a părut totul ciudat. Pe de o parte, simțea că îi e dor de mama ei, pe de altă parte, ajunsă în fața ei se simțea ca în prezența unui străin: „Mi-era dor de ea, dar mi-era în același timp indiferentă, pentru că am crescut fără mamă și fără tată. Am învățat să mă descurc singură la orice pas. Cât am stat la mama o săptămână, în Italia, era ciudat să o văd că-mi pune să mănânc, să o văd lângă mine, mi-era ciudat să o strig mamă, pentru că m-am învățat singură, era ca și cum suntem două străine”.
Un tată agresiv: „A făcut și el lucruri pentru noi, dar, în același timp, ne-a distrus”
Andreea nu-l știe pe tatăl ei altfel decât violent. Atunci când se enervează, nimeni și nimic nu-i stă în cale. Nici mama, care n-a mai rezistat abuzurilor repetate, nici bunicul, care de multe ori încasa bătaie încercând să le apere pe fete, nici sătenii și nici poliția din sat, care erau la curent cu scandalurile și bătăile frecvente, n-au reușit să facă nimic.
În copilăria ei, locuiau într-o casă mai mult decât modestă. Tatăl și fetele aveau o intrare prin față, în timp ce bătrânul se retrăsese într-o cămăruță mică, din spate, unde nici măcar sobă nu avea. Prefera să stea acolo chiar și iarna și să îndure frigul, decât să fie clipă de clipă martorul violențelor verbale și fizice ale fiului lui asupra nepoatelor.
„Erau zile când tata nici măcar o farfurie cu mâncare nu voia să-i ducă bunicului, iar noi îi duceam pe ascuns de multe ori și, din cauza asta, ne alegeam cu bătaie. De multe ori, când tata voia să dea în noi, bunicul încasa bătaia în locul nostru”, spune Andreea.
Ceva mai târziu, când fata avea 10 ani, singurul om care o mai apăra de bătăi, bunicul, a murit. Ea e cea care l-a găsit mort, în cămăruța din spatele casei. Două săptămâni n-a fost în stare să meargă la școală, iar când, în cele din urmă, s-a dus, a luat bătaie și de la învățătoare: „Aveam atunci, în clasa a patra, o învățătoare care cred că avea o plăcere să dea în copii. Și i-am zis că bunicul meu a murit și că eu am fost cea care l-a găsit și învățătoarea m-a tras de păr. Parcă eu, prin toate părțile pe unde mă duceam, primeam bătaie”.
La început, Andreea punea violența tatălui ei pe seama consumului de alcool. Dar și-a dat seama că și acum, deși s-a lăsat de băut după ce a trecut printr-un preinfarct, a rămas același om agresiv.
„S-a chinuit și el să ne crească, nu pot să zic, a făcut și el lucruri pentru noi, dar, în același timp, ne-a distrus. Ne distrugea pe zi ce trecea. Și în momentul de față aceeași persoană este: agresiv, vorbește urât, e un om afurisit, ca să nu-i spun altfel. Îl iubesc, pentru că e tata, dar îl și urăsc pentru că știu că din cauza lui sunt în situația asta în momentul de față: nu am familie, nu am crescut într-o casă, nu am crescut în armonie, în liniște, nu am crescut în absolut nimic”.
Chiar dacă tot satul știa ce se întâmplă în familia lor, chiar dacă celor din jur le era milă de fete și le mai ajutau cu tot felul de lucruri, nimeni nu a făcut ceva concret ca să oprească abuzurile bărbatului. Nici vecinii, nici rudele, nici profesorii care o vedeau pe Andreea cu vânătăi pe corp la școală, nici măcar poliția.
„A venit în curtea școlii și m-a bătut de față cu toți copiii”
O întreb pe Andreea cam cât de des o bătea tatăl ei. Spune că nu mai știe, dar îmi povestește o întâmplare pe care n-o s-o uite vreodată. Avea 13 ani și a fost invitată, împreună cu alți copii de vârsta ei, la majoratul unui băiat din sat. Tatăl ei i-a dat voie să meargă la petrecere, cu condiția să se întoarcă la 10 seara. O seară care-ar fi trebuit să fie una de distracție, dar care, pentru ea, s-a transformat într-un nou prilej de bătaie și înjurături.
În cele două ore cât fata a fost la petrecere, câțiva copii din grup care consumaseră alcool s-au întărâtat și s-au dus acasă la tatăl Andreei, ca să-l șicaneze. Nu-l suportau, cum nu-l suporta întreg satul, spune tânăra. După ce puștii l-au agasat pe bărbat cum i-a dus capul – i-au smuls antena pentru televizor, i-au luat papucii de la ușă – când Andreea a ajuns acasă, tatăl și-a vărsat toți nervii asupra ei: „A început să dea în mine, să țipe că toate se întâmplă numai din cauza mea și să mă facă în tot felul, toate înjurăturile posibile și imposibile. Aproape toată noaptea a dat în mine. Am încercat să fug, dar m-a tras înapoi, mi-a dat niște pumni în coaste, m-a dărâmat și i-am zis să nu mai dea, că efectiv fac pe mine de durere, așa că a început să mă înjure iar”, povestește Andreea.
Ai zice că acesta este episodul pe care Andreea că nu-l va uita vreodată, dar nu e așa, pentru că o astfel de bătaie nu era tocmai neobișnuită în familia ei. Ce a durut-o cel mai mult s-a întâmplat a doua zi.
„A doua zi m-am dus la școală cu nasul spart și cu ochii vineți și tata a venit în fața școlii și mi-a zis: Trebuia să te machiezi și tu puțin, ca să nu se vadă. Chestia aia m-a durut cel mai mult”.
Ca și cum bătaia și umilința de-a se duce la școală a doua zi cu răni evidente cauzate de loviturile tatălui n-ar fi fost de ajuns, povestea nu se termină aici. La petrecere, i se furase telefonul. Andreea i-a ascuns acest lucru tatălui ei, ca să n-o bată și mai rău, așa că i-a spus că telefonul a dispărut din casă. Prin urmare, tatăl și fiica au mers la poliție, unde au fost audiați separat. Atunci, copila de 13 ani le-a mărturisit polițiștilor adevărul: că telefonul i-a fost furat la petrecere, dar că i-a fost frică să-i spună acest lucru tatălui, ca să nu o bată și mai tare. „Poliția din sat știa povestea noastră, pentru că cred că nu era seară în care să nu se afle la noi în curte”, completează ea.
După ce a dat declarație, fata s-a întors la școală, iar tatăl a mai rămas la poliție, să completeze niște hârtii. E greu de înțeles de ce polițiștii, în loc să o protejeze pe fată de tatăl abuzator, nu numai că nu au făcut asta, dar l-au și informat pe bărbat că fata lui îl mințise. Rezultatul? „A venit în curtea școlii și m-a bătut de față cu toți copiii. M-am dus în baie, mă simțeam super prost, umilită”, spune Andreea.
Nici profesorii și nici polițiștii nu au încercat să o scape din situația în care se afla, deși au fost martorii agresiunilor și poveștilor fetei.
Dusă de Protecția Copilului înapoi la abuzator
După bătaia de la școală, mama Andreei a făcut o procură prin care a împuternicit-o pe una dintre surorile mai mari să o ia pe fată din casa părintească. De data aceasta, cu ajutorul poliției, Andreea a reușit să scape de tată. Miracolul n-a durat decât câteva zile, pentru că bărbatul s-a înființat la ușa fetelor cu tot cu Protecția Copilului după el.
„Eu i-am zis doamnei de la Protecția Copilului că nu vreau să mă întorc acasă. Și sora mea i-a zis Unde o duceți, vreți s-o omoare acolo? Dar nimic din ce le-am spus noi nu a contat”, spune tânăra.
Prin urmare, iat-o din nou în casa tatălui violent, dusă tocmai de o autoritate care ar fi trebuit să o protejeze.
„Mama îi punea bani, dar el tot nu ne-a lăsat să plecăm”
Andreea n-o învinovățește pe mama ei că a plecat și a lăsat-o lipsită de apărare. Spune că, din momentul în care a plecat și și-a dat seama că nu se mai poate întoarce în fosta ei viață, femeia s-a străduit tot timpul să le ia la ea pe Andreea și pe sora ei mai mică. A încercat tot felul de negocieri cu tatăl fetelor și i-a cerut să i-o dea măcar pe una, dacă nu vrea pe amândouă, dar n-a avut succes. S-a ajuns chiar în situația de a-l plăti, doar-doar o să-i dea voie Andreei să plece la ea, în Italia.
„Tata nu voia să i-o dea pe sora mea mai mică nici în ruptul capului și-atunci mama îi zicea să mă ia măcar pe mine. Și el îi cerea mamei un anumit preț ca să facă procură să merg la ea. Mama îi punea bani, dar el tot nu m-a lăsat să plec. De vreo două-trei ori i-a făcut lui mama așa”, explică Andreea.
Fă-mă să înțeleg, tatăl tău îi cerea bani mamei tale pentru procură sau ca să te cumpere pe tine?
Ca să mă cumpere pe mine, cum ar veni. Voia să-i dea bani ca să mă lase să mă duc la ea.
Erau sume mari?
O dată i-a trimis 700 de euro, o dată 500 de euro, o dată 300 și ceva de euro. Lua banii și cam atât.
A continuat să o bată pe Andreea și, când fiicea cea mică a mai crescut, a început s-o lovească și pe ea.
Mamă pentru sora ei mai mică: „Am încercat să mă împrietenesc cu ea, pentru că știam ce înseamnă să nu ai pe nimeni”
Să revenim puțin. Când mama ei a plecat din țară, Andreea avea șapte ani, iar sora ei cea mică avea două luni. În scurt timp, surorile mai mari au plecat, iar Andreea a rămas cam singura responsabilă pentru creșterea bebelușului. Și a continuat să fie responsabilă de creșterea surorii ei mai mici până în vara lui 2020.
„Toate au rămas pe umerii mei: am avut foarte multe lipsuri, tata era un alcoolic, o creșteam pe sora mea mai mică, casa, spălatul, totul era pe mâna mea. Am crescut-o pe sora mea mai mică până acum un an, o cresc de mică, îmi zice mami. La început, eu eram la școală și ea la grădiniță. Apoi, eu eram la liceu și mă ocupam și de școala ei, de casă, de mâncare, de toate”.
De la șapte până la 15 ani, Andreea a crescut-o pe sora ei mai mică în casa părintească, exceptând scurtele momente când a încercat să plece pe la câte o soră mai mare, ca să scape de bătăi. În clasa a zecea s-a mutat singură, dar nu s-a împăcat cu gândul că s-a pus doar pe ea la adăpost de bătăile tatălui și, în scurt timp, a luat-o la ea și pe sora cea mică, pe care a continuat să o crească, deși avea și școală și, ulterior, tot felul de locuri de muncă.
Cum e să fii mamă la șapte-opt ani, când ai început să ai grijă de sora ta mai mică?
Sincer, e foarte greu, dar era un sentiment minunat când mă duceam la ea la școală și îmi spunea mami și toată lumea se uita.
Când a stat cu mine, după ce m-am mutat, dacă ieșeam seara la scară, cu prietenii, o luam cu mine, să vadă realitatea, nu să creadă în povești. Că nu vine un prinț pe un cal alb să te salveze. În ziua de azi lumea e rea, se întâmplă multe rele.
Și am încercat să fiu prietenă cu ea, chiar dacă nu învăța sau mai era rea la școală – nu o judec, că și ea a trecut prin aceleași lucruri ca și mine și e greu să nu te înrăiești când trăiești așa. Poate mai țipam la ea, îi spuneam că nu e bine ce face, că trebuie să învețe, că învață pentru ea, nu pentru alții.
Erau zile în care trăgeam de ea să meargă la școală și îmi spunea Mami, astăzi nu am chef. Și nu mă mai duceam nici eu. O luam în brațe și-i ziceam Bine, azi stăm acasă, hai să dormim. Am încercat să mă împrietenesc cu ea, pentru că știam ce înseamnă să nu ai pe nimeni.
Când Andreea a împlinit 18 ani și a plecat din țară pentru scurt timp, sora cea mică s-a întors la tată. Acum ea este cea care se confruntă cu agresiunile lui. De exemplu, vara trecută Andreea a aflat că sora ei cea mică a fugit de-acasă după ce tatăl o bătuse cu cureaua, dar că a fost nevoită să se întoarcă. „În momentul de față, sora mea mai mică e exact ca mine, tremură când vorbești cu ea. Eu chiar și acum fac la fel, dacă întinde cineva mâna spre mine, mă feresc”.
Pe cont propriu de la 15 ani
La 15 ani, s-a mutat singură într-un apartament din Brăila, cu ajutor financiar din partea celei mai mari dintre surorile ei. În scurt timp, l-a convins pe tatăl ei să i-o lase în grijă și pe sora mai mică.
Atunci, tânăra era în clasa a zecea la școala profesională de bucătari. Orele începeau la ora 8.00 și, în unele zile, se întindeau până la 15.00, dar Andreea nu reușea să ajungă la toate. Diriginta ei, care știa situația, nu-i reproșa că lipsește mult de la școală și o sprijinea.
„Fiind cu asta mică, întârziam mereu. O lăsam pe ea la școală la 7.30 sau la 7.40, că nu puteam să o duc mai devreme, că stătea singură în clasă. Și, după ce o duceam pe ea la școală, imediat plecam și eu. Dar, pentru că aveam școala în capătul celălalt al orașului, ajungeam pe la 9.00, uneori 10.00, și plecam la 12.00 sau la 13.00, cum avea și cea mică programul”, explică Andreea.
Apoi, chiar dacă sora ei mai mare o ajuta cu bani, Andreea n-a vrut să fie o povară prea mare, așa că s-a și angajat. La început, ocazional. Un prieten de-al ei lucra la un restaurant și o mai chema și pe ea când avea nevoie de un ospătar în plus. Când lipsea de-acasă, o lăsa pe sora ei uitându-se la televizor la desene. În scurt timp, s-a angajat permanent. În două locuri.
„A fost o perioadă atunci, în clasa a zecea, când tata a mai luat-o la el pe sora cea mică și atunci m-am angajat permanent, lucram la două restaurante. De luni până vineri lucram la un restaurant, iar sâmbăta și duminica mergeam în altă parte, la evenimente. După, nu am mai făcut față pentru că eram foarte obosită și aproape că mă lăsasem de școală”.
Când s-a lăsat de ospătărie, din cauza oboselii, Andreea a intrat într-o trupă de dansuri pentru evenimente. A renunțat și la asta după câteva luni, pentru că mediul i s-a părut riscant: „Erau niște anturaje foarte urâte, după dans mă trezeam că-mi zic unul și altul să mă duc cu ei și ajunsesem să-mi fie frică să las paharul din mână, ca să nu-mi pună ceva în pahar. Mi-a fost frică să mă mai duc”.
Adolescentă cu depresie la 16 ani
Andreea a avut primul atac de panică pe la 13-14 ani. S-a întâmplat într-una din perioadele când încerca să plece din casa tatălui, dar nu găsea o soluție pentru asta. Se afla la una dintre mătușile ei care-ar fi vrut să o ajute, să o înscrie la școală și să o crească în Mangalia. Atunci s-a declanșat atacul de panică: „Vorbeam cu mama la telefon, au fost niște discuții care s-au aprins, eu îi spuneam mamei că vreau să mă ia la ea și am început să plâng și să tremur. Nu aveam aer, nu puteam să înghit, să vorbesc, genul ăla de plâns care te lasă fără aer”.
De fapt, crede c-a fost depresivă de mică. Mai crede și că depresia ei e cauzată de lipsa părinților. Dacă mama ei a lipsit fizic, tatăl ei a lipsit emoțional: „Am fost o persoană depresivă de mică, din cauza părinților, asta m-a afectat cel mai mult, cred. Lipsa lor. Tata era prezent în viața noastră cu trupul, dar cu sufletul și cu minea, nu, adică eu nu l-am văzut niciodată prezent pe tata, niciodată nu l-am simțit”.
Tot în clasa a zecea, copleșită de o viață mult prea grea pentru o adolescentă, Andreea a ajuns la capătul puterilor. Începuse să se izoleze de toată lumea, își închidea telefonul, lipsea de la liceu. Nu făcea decât să coboare la magazin o dată pe săptămână, să-și cumpere țigări și vin, singurele lucruri în care își mai găsea alinarea. „Mă trezeam, îmi puneam un pahar de vin, două, trei, fumam și ascultam muzică”, își amintește ea.
În perioadele când se simțea rău, cei cinci câini pe care îi creștea în apartament pe ascuns de proprietar erau singurii care o ajutau să se mențină pe linia de plutire. Totuși, în perioada în care a dispărut și nu a mai răspuns la telefon, sora ei mai mare, cea care o ajuta și cu bani, l-a trimis pe proprietar să vadă ce se întâmplă în apartament. De atunci, Andreea a fost nevoită să renunțe la animale.
„Animalele erau singurele care mă așteptau să ajung acasă, săreau pe mine și mă făceau să mă simt bine. Pe mine câinii m-au ajutat mereu în stările astea ale mele și am fost nevoită să-i dau, pentru că proprietarul nu mă lăsa cu animale în apartament”.
După acest episod, starea ei s-a înrăutățit. Într-una din zile, două colege de școală au venit să o viziteze. Andreea nu se simțea bine. „Mă gândeam întruna oare de ce mai exist, mă gândeam că nu am niciun motiv pentru care să mai fiu aici. Și am luat un pumn de pastile”, spune ea.
Colegele ei au observat ceva ciudat și au dus-o pe fată la Spitalul Județean de Urgență din Brăila. Acolo, medicii i-au făcut spălături gastrointestinale și, după ce au pus-o pe picioare, au trimis-o la Spitalul de Psihiatrie, unde Andreea a devenit conștientă de ce i s-a întâmplat.
„La Psihiatrie, m-au întrebat dacă am vrut să mă sinucid, iar eu, pentru că nu voiam să rămân acolo, închisă într-o cameră, le ziceam întruna că nu”, își amintește ea. Mai știe și că s-a întâlnit cu o psiholoagă care i-a spus că ea nu e de nebuni, după care au trimis-o acasă, cu o hârtie pe care scria că are depresie și cu niște pastile pe care Andreea oricum nu le-a luat.
Când au externat-o, medicii i-au spus atunci surorii mai mari a Andreei să n-o scape din ochi, pentru că ar putea să încerce o nouă ternativă de suicid. „Dar bineînțeles că m-a dus acasă, m-a lăsat singură și-a plecat”, mai spune ea.
Tatăl tău cum a reacționat când a aflat că ai luat pastile și ai ajuns la spital?
Tatăl meu s-a recăsătorit de cinci ani și femeia cu care e acum nu prea ne suportă. De fapt, de-asta m-am și mutat singură la 15 ani. Și din cauza bătăilor, dar și pentru că el m-a dat afară pentru ea. Pentru că ea nu mă suporta.
Când am ajuns eu în spital, el muncea în București cu doamna asta și o avea la el și pe sora mea mai mică. Și, când a aflat că sunt la spital, a venit o oră să mă vadă și a plecat.
Imaginează-ți că atunci când au divorțat ai mei, eu voiam să rămân la mama. Doar că mama nu a fost prezentă la tribunal și nu i-au dat ei custodia. Și, când am ajuns acasă, am început să plâng. Tata mi-a luat atunci telefonul, a început să țipe la mine și să dea, iar eu am luat cuțitul în fața lui și îmi dădeam cu el pe mână. Și el zicea: Dă-ți mai tare!
„Eram conștientă de depresia mea, dar, într-un fel, îmi plăcea”
De când s-a mutat singură și a început să intre constat în etape depresive, Andreea și-a alinat durerea în două moduri: consumând alcool sau tăindu-se pe mână.
Automutilarea înseamnă rănirea voluntară, dar fără intenția de a muri, și reprezintă, de cele mai multe ori, un strigăt de ajutor. Apare în unele tulburări psihice, iar cei care o practică o folosesc cu un scop anume. Unii susțin că îi face să se simtă mai bine. La fel și Andreea.
„Luam un cuțit sau o lamă și începeam să mă tai. Din plăcere și din durere, dădeam pe mână. Eram tot timpul bandajată la mâna dreaptă, îmi treceau puțin rănile, îmi făceam altele. Iar îmi treceau puțin, iar îmi făceam altele”.
Uneori, umplea casa de sânge. Pe de o parte, faptul că se tăia o ajuta să se elibereze, într-o anumită măsură, de durerea psihică. Pe de altă parte, spune Andreea, își făcea rău ei ca să nu facă rău altcuiva. „Pentru că, din cauza stărilor mele, începeam să țip, începeam să vorbesc aiurea și preferam să nu vorbesc cu nimeni și să-mi fac mie rău”, explică tânăra.
În alte momente când se simțea rău, dar nu se tăia și nu bea, îi venea să se arunce de la etaj sau în fața vreunei mașini.
„Ultima dată mi s-a întâmplat când stăteam în altă parte cu chirie. Căzusem rău în gânduri și mă urcasem pe geamul de la dormitor. Cu o mână mă țineam ca să nu cad, dar cu o mână mă împingeam. Mă luptam cu mine însămi, într-un fel. Eram conștientă de ce se întâmplă, dar parcă ceva de la spate îmi spunea du-te, trebuie să te duci acolo. Era și cel mai bun prieten al meu la mine, vorbea la telefon în bucătărie. Și, la un moment dat, am început să țip la el să vină să mă ajute”, descrie Andreea un episod asemănător cu cele prin care a trecut Oana, o pacientă cu tulburare afectivă bipolară.
De altfel, mai spune tânăra, într-un mod bizar, îi plăcea să intre în stările depresive.
„Eram conștientă de depresia mea, dar, într-un fel îmi plăcea. Îmi plăcea să fiu singură, să fiu lăsată în pace. Nu voiam nicio conexiune cu nimeni. Voiam să mă închid în casă și să nu văd pe nimeni, îmi plăcea starea asta”.
Mamă a doua oară: „De când am grijă de nepoțica mea, am intrat iar într-o depresie”
Când a împlinit 18 ani, a plecat la muncă în Anglia, la un depozit de alimente. Atunci, sora cea mică, între timp ajunsă la vârsta de 12 ani, s-a întors definitiv la tatăl abuziv. Andreea a muncit o vreme în străinătate, dar s-a întors și s-a înscris în Brăila la un liceu seral, ca să poată să-și dea bacalaureatul și să se încrie, eventual, la o facultate.
Acum are 19 ani, e cu adevărat adolescentă. Mi-am imaginat că în sfârșit a scăpat de grijile de om mare, așa că o întreb ce-i place să facă în timpul liber. Aflu că, de două luni, Andreea crește un alt bebeluș. De data aceasta, pe-al surorii ei de 24 de ani, a patra născută. Din cauza unor complicații personale, tânăra și-a lăsat fiica de o lună în grija Andreei și a plecat și ea la muncă în străinătate, urmând tiparul familiei dezbinate.
Deși le are pe-ale ei, Andreea s-a simțit responsabilă să-și ofere ajutorul, pentru că și ea, în copilărie, a primit sprijin din partea surorilor mai mari: „N-a avut cine să o ajute cu asta mică și m-am oferit eu. Am zis că acum mi-a venit și mie rândul și, dacă pot, să o ajut”. În plus, ea știa deja cum se crește un copil. Numai că a crește zi și noapte un bebeluș nu e ușor deloc. Mai ales când ai un istoric depresiv.
Așadar, o întreb pe Andreea ce-i place să facă în timpul liber pentru ea însăși, doar pentru ea. Nu-i place nimic, vrea doar să stea singură în liniște:
„În momentul de față, de când am grijă de nepoțica mea, am intrat iar într-o depresie. E foarte greu să ai grijă de un copil mic. S-a format o legătură minunată între mine și ea, simt că e copilul meu. Pe mama ei cred că nici n-o cunoaște, dacă o las cuiva în brațe, e numai cu ochii după mine. Dar, în momentul de față, la cât de obosită sunt cu ea, nu-mi mai place nimic, vreau numai liniște și să stau singură, să nu aud pe nimeni”.
Ea, o adolescentă de 19 ani, e cea care a gestionat perioada de colici a bebelușului care nici măcar nu e al ei, cea care dormea câte două ore pe noapte, stând în șezut lângă pătuț, cea care o hrănea pe fetiță la orice oră din zi și din noapte. Se obișnuise cu acest ritm de viață, dar acum, spune ea, nu mai poate. Din cauza oboselii, stările ei depresive s-au accentuat.
În loc să iasă în oraș și să se relaxeze sau să studieze, cum fac alți tineri de vârsta ei, Andreea e prea ocupată să fie un om mare. Cunoscuții îi spun mereu că e prea matură pentru vârsta ei, iar cele două prietene care s-au dus la ea în câte o seară ca s-o ajute pe post de baby sitter au decretat că e prea greu să crești un copil. Prietenii nu o exclud, dar Andreea se exclude singură din viața de adolescent, pentru că nu prea are de ales.
„Prietenii nu mă exclud, dar, da, nu pot să ies, nu pot să fac mai nimic. Când e soare, ies cu asta mică pe bulevard și mă plimb. Mai vine câte-un prieten, mai bem o cafea sau mai vin pe la mine seara, ne uităm la un film, mai facem ceva. În rest, ei cred că am prea multe responsabilități pentru vârsta mea”.
Depresia revine periodic: „Oricui îi povestesc îmi spune că mă alint”
Andreea nu s-a tratat. Nu a luat pastilele date de psihiatru și nu a făcut psihoterapie. Nu știe dacă ar fi făcut vreo diferență să le ia sau nu, dar știe că depresia ei revine periodic, iar atacurile de panică se declanșează sporadic, din cauza mediului abuziv, total lipsit de siguranță din copilărie și din cauza vieții prea dure pe care a dus-o și încă o duce.
Ultima dată a avut un atac de panică de ziua ei, în aprilie. Andreea îl descrie: „Stăteam la masă cu patru prieteni de-ai mei care veniseră la mine, era totul ok. Băusem două guri de vin, nu mai mult, și dintr-o dată a început să-mi bată inima foarte tare. M-am schimbat la față. M-au dus în sufragerie și m-au întins pe canapea. Strângeam din pumni, îmi frecam mâinile între ele, mă zgâriam, mă mușcam de degete. Eram conștientă și, într-un fel, pe mine durerea mă face să-mi revin. Voiam să simt durere ca să-mi revin. A fost cel mai lung atac de panică, a durat vreo 40 de minute”.
Cât despre depresie, de când o îngrijește zi și noapte pe nepoțica ei, Andreea simte că e la capătul puterilor. A avut zile în care mergea pe stradă și nu-și dorea decât să se arunce în fața unei mașini. Înainte, când avea perioade depresive, stătea singură. Se izola de lume și își ducea durerea în liniște până când se punea pe picioare. Acum, de când cu bebelușul, nici măcar asta nu-și mai permite, pentru că trebuie să fie mereu în alertă, la dispoziția copilului. Deși nu ea e cea care a născut, stările prin care trece acum pot fi asociate unei depresii postnatale, pe care multe mame o experimentează.
„Sincer, un copil te dă peste cap foarte mult, adică m-a obosit psihic. Acum, de o săptămână, am dus-o la o altă soră de-a mea, la țară, pentru că nu mai puteam. Nu mai suportam să aud urletul ei, mi-era frică să nu-i fac ceva, la depresia mea. Și am preferat să o duc o săptămână departe de mine pentru că mă irita, nu o mai suportam în fața ochilor”.
Ce ți se pare cel mai greu de suportat când ești în depresie?
Gândurile mele. Am momente în care sunt conștientă de ce se întâmplă, dar gândurile mele se războiesc între ele. Cineva îmi zice stai, dar altcineva îmi zice aruncă-te, că nu ai motive să rămâi aici. Și este foarte aiurea.
Oricui îi povestesc – că și mamei, și surorilor, și prietenilor le-am spus că am stările astea de mică – îmi spune că mă alint. Nu. Este o boală. Depresia e o boală care se tratează greu, cu care se luptă tot mai multă lume, pentru că nimeni nu te înțelege și toată lumea zice că este o joacă.
Când intru în starea maximă de depresie tot ce îmi doresc e să stau închisă în casă, singură, pe întuneric, să ascult muzică, să fumez și să plâng. Consider că pe lumea cealaltă e mult mai bine și mai liniște decât e aici.
„În fața colegilor eram persoana care făcea cele mai multe glume”
Niciodată n-a putut să vorbească deschis cu prietenii despre problemele ei, despre bătăile crunte pe care le-a primit, despre cât de singură și neprotejată s-a simțit. Chiar și acum, în timp ce vorbim, încearcă să minimizeze toată drama prin care a trecut. Îi e greu să povestească în detaliu, și, când o face, vorbește cu un zâmbet amar pe buze. „Nu pot să mă deschid aproape în fața nimănui și, dacă încerc să mă deschid în fața cuiva, să povestesc toate chestiile prin care am trecut, bătăile pe care le-am încasat de la tata, i le zic în sec, pentru că mă pufnește plânsul și nu pot”.
În perioada școlii profesionale, deși se împărțea cu greu între cursuri și atribuțiile ei de om mare – îngrijirea surorii mai mici și joburi – când se întâlnea cu colegii se arăta, de cele mai multe ori, veselă.
„M-am înțeles foarte bine cu toată lumea din clasă. Colegii m-au văzut de câteva ori în depresie sau când aveam atacuri de panică, dar foarte rar. În rest, eu în fața lor eram persoana care făcea cele mai multe glume, râdeam cel mai mult, încercam să fac caterincă, încercam să par fericită”.
De ce încercai să pari fericită?
Pentru că, dacă nu încercam să zâmbesc, mă apuca plânsul. Și recent m-am apucat să povestesc cuiva și mă întreba de ce zâmbesc când povestesc asta. Zâmbești, e ciudat. Povestești chestiile astea și mi-au dat mie lacrimile, dar tu zâmbești, e ciudat, mi-a spus omul respectiv. I-am zis că zâmbesc forțat, ca să nu mă bufnească plânsul.
De la 17 ani și jumătate și până la începutul lui 2021, adică în jur de un an și jumătate, Andreea a fost într-o relație de cuplu. A intrat în această relație cu greu, după trei ani de discuții și tatonări. „Pot să zic că băiatul ăla a încercat să-mi țină loc de toate. De mamă, de tată. De multe ori, el mi-a deschis ochii în fața prietenilor, pentru că aveam prieteni pe interes. Îmi doream să-mi fac cu el o familie, familia pe care nu am avut-o”, spune Andreea. Dar lucrurile nu au mers, iar acum îi e și mai greu să se apropie de altcineva.
Câteva dorințe simple: o casă, liniște, o familie
Când am vorbit, Andreea o creștea pe nepoata ei în vârstă de trei luni. De o săptămână o dusese la o altă soră de-ale ei, pentru că nu mai făcea față. Ca să se repună pe picioare și să iasă din depresie, avea nevoie să stea singură.
În același timp, era în primul an de liceu la seral. Singura dintre surori, dacă n-o pui la socoteală pe cea de 13 ani, care a trecut de clasa a opta și a continuat să studieze. Ar fi vrut și să se înscrie la un curs de infirmiere în Brăila, dar cel mai mult ar fi vrut să plece la muncă afară, ca să-și strângă bani pentru o căsuță. Ar fi vrut să-i spună surorii ei că nu poate să o mai îngrijească pe nepoată, pentru că vrea să muncească și să se ocupe și de propria ei viață, dar nu îndrăznea. Ba de milă, pentru că se gândea că n-ar avea cine să o îngrijească pe cea mica, ba pentru că simțea că trebuie să-i întoarcă ajutorul surorii ei.
Andreea nu știe ce înseamnă să primească o încurajare. Spune că niciodată nu a încurajat-o cineva să facă lucruri pentru ea. E o persoană ambițioasă, dar e de ajuns să-i zică cineva că nu poate, că n-are cum să obțină un lucru, că imediat renunță.
Chiar dacă mama ei a plecat din țară lăsându-și copiii în urmă, chiar dacă tatăl ei a bătut-o de nenumărate ori, Andreea își înăbușă durerile și spune că nu e bine să-ți judeci părinții. Se luptă să n-o învinovățească pe mama ei, se luptă să nu-l urască pe tatăl ei, se luptă să-și iubească în continuare părinții, pentru că știe că nimeni altcineva n-o să-i mai fie mamă și tată vreodată.
„Lipsa familiei m-a afectat cel mai mult. Poate peste bătăile din partea lui tata aș fi putut să trec, dar lipsa lor m-a afectat cel mai mult. Vedeam fete protejate și știi vorba aia, că tatăl ar trebui să fie prima iubire a unei fete. Pentru mine, tata a fost primul meu blestem. Poate de-asta nici nu pot să am încredere și să mă apropii de un bărbat”.
Cum ai vrea să fie viața ta?
Săptămâna asta liberă fără copil nu mi-a ajuns, nu mi-am revenit. Da, am nevoie de distracții, că am 19 ani, văd cum se distrează prietenii mei și îmi doresc și eu. Dar acum tot ce îmi doresc sunt câteva zile libere și să nu mai am pe nimeni pe cap.
Prietenii mei mă întreabă ce fac vara asta, eu mi-aș dori să plec la sora mea mai mare, în afară, la muncă. Aș putea, pentru că la seral sunt la fără frecvență, adică mă duc când am timp. Și aș vrea ca până în iarnă sau până vara viitoare să-mi strâng bani pentru un loc de casă. Majoritatea îmi zic că sunt nebună, că eu, în loc să vreau să mă distrez, vreau o casă. Vreau o casă unde să fiu doar eu acolo, să nu aud pe nimeni lângă mine. Și să am o persoană potrivită lângă mine și liniște. O familie, de fapt. Familia pe care nu am avut-o eu.
