Când depresia este invizibilă: „Ascunzi pentru că ți-e rușine și vrei să fii ca ceilalți“

Iulia* are 46 de ani. E cadru didactic și se află acum, din pasiune, la cea de-a treia facultate. E o femeie educată, atrăgătoare și spune că a avut parte întotdeauna de sprijinul familiei. Toate aceste avantaje nu au ferit-o de depresie. O depresie lungă, cu care s-a luptat mai bine de 25 de ani, până când a descoperit combinația potrivită de medicamente și psihoterapie. În completarea poveștii ei, Mihai Bran, medic psihiatru și psihoterapeut, vorbește despre semnele depresiei și care sunt pașii care trebuie făcuți dacă crezi că ai depresie sau bănuiești că cineva apropiat suferă de această boală.

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia“.

„Depresia e o suferință ascunsă, o durere surdă, e un dușman foarte perfid, pentru că nu știi că e acolo. Cinci ani, eu nu am știut că e acolo. Depresia e departe de a fi o glumă, te doare și fizic și te doare și psihic faptul că nu ești suficient pentru ceilalți, că nu însemni nimic, că nu ești capabil de nimic. Exact astea erau gândurile din depresie: că nu valorez, că, și cu mine, și fără mine, e același lucru, că sunt incapabilă să fac lucruri pentru viața mea.“

Cuvintele îi aparțin Iuliei*, o femeie de 46 de ani care a fost diagnosticată cu depresie în jurul vârstei de 20 de ani.

Chiar dacă știe că depresia e o boală și că e absolut normal să caute ajutor fără să ascundă acest lucru, din cauza stigmatizării, a preferat să publicăm povestea ei sub anonimat. Prin urmare, numele folosit în acest articol nu este cel real.

„Mi-era frică de muream.“ De unde vine depresia

În 1989, Iulia avea 14 ani. De-abia intrase la liceul pedagogic din orașul ei, când a izbucnit Revoluția. Mama ei lucra la CEC, iar tatăl ei era șofer subofițer în fosta securitate. Securist.

„Chiar dacă era șofer subofițer, nu avea cine știe ce funcție, își lua salariul de la securitate. Așa că, la Revoluție, noi – eu, sora mea și mama – ne-am trezit peste noapte singure și expuse. Veneau vecinii peste noi să caute arme în casă. Țin minte că stăteam în centrul orașului și tot șuvoiul acela de oameni cu răngi, cu ce aveau, treceau pe lângă noi și strigau: Moarte securiștilor! Eu stăteam chircită în baie, mi-era frică de muream, n-o să uit niciodată“, începe Iulia să povestească felul în care a debutat marea schimbare din viața ei.

Două-trei zile, cele două surori și mama lor l-au căutat disperate pe bărbat, fără să știe dacă mai e sau nu în viață. Când acesta s-a întors acasă teafăr, au fugit cu toții la o rudă, unde au stat ascunși până când s-a mai diluat agitația acelor zile.

„Pe drum, îmi aduc aminte cum îl țineam pe tata de mână, în timp ce în jur auzeam numai: Moarte securiștilor! Și tata zicea și el: Da, da, să-i omorâm, moarte, moarte! Ca să putem să trecem mai departe. Pe urmă s-a terminat cu Revoluția, dar tot timpul auzeam cum se trăgea. Chiar și acum, de fiecare dată când aud artificii, îmi aduc aminte cum se trăgea la Revoluție“, povestește Iulia.

Acele zile din decembrie ’89 au fost grele pentru multe familii, dar pentru Iulia greul de-abia atunci începea. Ceea ce a urmat a fost, spune ea, o viață perturbată. În toți anii de liceu a trăit cu respingerea, reproșul și acuzațiile de a fi fiica unui securist.

„Cel mai mult m-a afectat nu frica de la Revoluție, ci ceea ce a urmat. De exemplu, la liceu aveam un coleg care îmi spunea de multe ori: Securisto, teroristo, du-te acasă! Și plecam de la școală acasă, plângând. În bloc, aveam un vecin care lucra în armată și care nu urca în lift cu mine și nu mă lăsa să-i ating copiii. Cred că la un an-doi de la Revoluție, eram cu prietenii, și un alt vecin mi-a strigat: Asta e fata șoferului de la securitate!“

Pentru că a fost atacată constant cu astfel de apelative în perioada ei de adolescență, Iulia a crescut învățând că nu merită să fie tolerată, acceptată, iubită. A crescut învățând să nu se iubească pe sine.

„Credeam că asta e normalitatea, să plâng.“ Cum se simte depresia

Ura pe care o primea din partea unora dintre colegi sau vecini era de neînțeles pentru Iulia. Ca să se protejeze, a devenit la rândul ei extrem de sarcastică. Numai că, în spatele sarcasmului pe care îl afișa peste zi, au început să apară multe nopți de plâns. Plângea pe ascuns.  

„Nu făceam legătura între felul în care mă simțeam și felul în care am fost tratată, credeam că mă simt rău doar ca urmare a sperieturii de la Revoluție, că o să fim omorâți. Introduceam totul în ideea de traumă, de frică și mai puțin mă gândeam la faptul că am primit ură până în 24 de ani, când se formează personalitatea. Că asta e. Eu nu m-am iubit pentru că ceilalți nu m-au acceptat“.

Dar asta e explicația pe care Iulia a găsit-o de-abia la 45 de ani, când a intrat într-un proces constant de psihoterapie individuală. În perioada ei cea mai tulbure, a adolescenței, nu realiza ce anume o doare: „Nu aveam o explicație logică pentru nopțile mele de plâns. Nici nu mai știu, că nu aveam o cauză anume, nu îmi amintesc.“

Chiar dacă spune că a fost apropiată de părinții și de sora ei, Iulia tot nu le vorbea despre durerea care o copleșea noapte de noapte. De ce? Nu știe să răspundă. Poate pentru că i-a fost rușine, poate pentru că a crezut că așa e normal să se simtă: „Poate că am crezut că așa e normalitatea, din moment ce așa am crezut începând cu 14 ani. Că doar aveam cu cine să vorbesc, sora mea era tot timpul lângă mine, mama mea, chiar dacă era ocupată, tot timpul vorbea cu noi, vorbea mult cu noi. Nu știu. Credeam că asta e normalitatea, să plâng că nu sunt geniu, prostii din astea. De fapt, eram depresivă“. 

„Alții și-au dat seama ce e cu mine, că eu nu puteam“

Au trecut cinci ani de chin până când altcineva – nu Iulia – a început să suspecteze o depresie. Avea 19 ani când, după nopți întregi de plâns pe tot felul de motive, a început să spună că nu vrea să mai trăiască și, uneori, să nu mai răspundă la stimuli. Sora ei, mai mare cu șase ani, a fost cea care le-a atras atenția părinților că Iulia nu se simte bine și că e cazul să caute ajutor specializat.     

În perioada aceea, Iulia terminase liceul și încă nu intrase la facultate. Altă dezamăgire, alt șoc: „Nu mai știu exact cum mă simțeam, știu doar că nu îmi găseam locul. Descopeream la mine negativism, dar nu-mi dădeam seama ce e cu mine. Alții și-au dat seama ce e cu mine, că eu nu puteam, eram… eram alt om. Picasem și la Litere la București, sub linie. Mamă, cum a fost! Cumplit! Eu plângeam din timpul liceului, dar nu am spus. Însă atunci cred că începusem să spun că nu vreau să mai trăiesc“.

Peste respingerea cu care avusese de-a face pe toată durata liceului, peste eșecul de a nu intra la facultate din prima, a venit o altă greutate. Aceea de a lucra ca educator-învățător la o casă de copii.

„Era o realitate foarte dură. Imaginează-ți copiii ăia pe care îi vedeai prin filme că se legănau, imediat după Revoluție. Ei fuseseră ținuți închiși de când s-au născut și veneau la casele de copii din toată țara, iar eu cu ei aveam de-a face. Și aia a fost o picătură într-un pahar, așa încât, în vara următoare, nici n-am putut să dau din nou la facultate“, povestește ea.

Diagnosticul de depresie atipică și șapte ani de „ești irecuperabilă!“

Avea 20 de ani când familia a decis că trebuie să caute un psihiatru. Iulia se afla într-o stare de tristețe accentuată și de apatie, nu-și mai dorea nimic de la viață și nu mai reacționa la stimuli. Nu s-a împotrivit la ideea de a merge la psihiatru, pentru că nu avea puterea să facă asta și pentru că voia să se facă bine.

Părinții ei aflaseră despre un medic psihiatru și-au mers direct acolo, cu încredere oarbă. În felul acesta, n-au mai fost nevoiți să ceară recomandări în stânga și-n dreapta, riscând să se afle prin bloc că fata are probleme psihice: „Ca să vezi ce tâmpiți și noi, ca să nu afle lumea că eu am probleme – că era stigmatul, dacă aveai o problemă psihică erai terminat“.

La psihiatru, Iulia a primit diagnosticul de depresie atipică. Depresia atipică prezintă multe dintre semnele tipice depresiei majore sau distimiei, dar se caracterizează și prin dispoziție îmbunătățită ca reacție la evenimente pozitive.

Din păcate, spune Iulia, psihiatra la care s-a dus prima dată și la care a mers vreme de șapte ani, n-a ajutat-o prea mult. Dimpotrivă. A ținut-o pe același tratament – un antidepresiv și antipsihotic – care nu numai că nu i-a făcut bine, ba chiar, uneori, o făcea legumă.

„Șapte ani, mi-a zis că sunt irecuperabilă și că nu are ce să-mi facă, așa că să mă obișnuiesc cu gândul. Mă duceam la ea și îi spuneam: Doamnă, când aud artificii, îmi aduc aminte cum se trăgea la Revoluție! Că nouă ne era frică să nu fim omorâte, eram singure în casă. Și ea-mi spunea: Vai, ce prostii spui, astea sunt niște prostii! Imaginează-ți un medic care spune asta! Păi știu, doamnă, că de-aia am venit la psihiatru, că-s prostii!“, povestește Iulia, convinsă că, dacă ar fi nimerit la un medic mai competent din prima, vindecarea ei s-ar fi petrecut mult mai rapid.

În cei șapte ani sub supravegherea psihiatrei, a fost internată de două-trei ori, o dată inclusiv la spitalul de la Voila. Internările erau, spune Iulia, ca în filmul „Girl, Interrupted“: „Te duci și petreci timp împreună cu oameni care sunt la fel de roboți ca tine, iei pastile, te plimbi pe-acolo, te simți mai rău decât înainte, pentru că îți dai seama cât de damaged (n.r. – bolnav) ești, pe urmă pleci, dar nu cu prea multă serotonină în plus, că mie nu-mi dădea tratamente ca lumea“.

Totuși, Iulia nu a urmat neîntrerupt tratamentul în cei șapte ani. Avea perioade în care se simțea mai rău și lua pastilele, urmate de perioade în care se simțea mai bine și nu mai lua medicamentele, ca să nu se mai simtă moleșită și să poată să meargă la cursuri, atunci când a intrat la facultate. De obicei, internările aveau loc vara, în așa fel încât să nu îi afecteze studiile universitare. „Trăiam revenindu-mi de la sine, cred că mă alimentam din ceea ce făceam, din ce trăiam“, mai spune ea.

„Am vrut să dovedesc că nu sunt deprimată de tot, o prostie!“ A doua psihiatră și schimbarea tratamentului

În al șaptelea an de mers la aceeași psihiatră și luat același tratament fără rezultate pozitive, Iulia a avut ceea ce numește ultima și cea mai dură cădere. Avea 27 de ani și, într-o noapte, a deschis fereastra apartamentului în care locuia, la etajul opt, cu gândul că nu mai poate. Din fericire, nu s-a aruncat. Tot din fericire, a doua zi a avut tăria să-i spună tatălui ei să caute un alt psihiatru. 

Atunci, au făcut ceea ce-ar fi trebuit să facă de la început, dacă nu le-ar fi fost teamă de stigmatizare. „Ne-am dus la vecina din bloc, medic psihiatru cu experiență, la care ar fi trebuit să ne ducem de la început, dacă am fi recunoscut că am o problemă. Am fi rezolvat același lucru cu șapte ani în urmă“, spune Iulia.

Noua psihiatră a internat-o și i-a schimbat tratamentul. I-a scos antidepresivul și antipsihoticul pe care le luase șapte ani fără rezultate și i-a recomandat alte două antidepresive, ca să-i regleze nivelul de serotonină din organism. De data aceasta, combinația de pastile s-a dovedit a avea efect.

Primul semn că se simte bine a fost acela că, la finalul celor două săptămâni de internare, de-abia aștepta să se ducă să-și dea examenele din ultimul an de facultate. „După ce am ieșit din spital, urma să plec la București. Mi-a fost frică să plec singură și am plecat cu tata. Mi-aduc aminte că eram în tren, în compartiment, și mi-era frică de oameni. E dură experiența, e ca și cum iei totul de la capăt, înveți să vorbești cu oamenii, înveți să nu-ți fie frică de ei. Pe urmă m-am simțit din ce în ce mai bine, am început să am curaj să fac lucruri“, explică Iulia.

În primii doi ani de la schimbarea psihiatrei, și-a luat tratamentul fără abatere, zi de zi, la ore diferite. Și, deși recomandarea psihiatrei a fost să mențină tratamentul, la o doză minimă, și după cei doi ani, când a început să se simtă mai bine, Iulia n-a mai ținut cont de asta.

„Nu am ascultat, am vrut să trăiesc fără pastile și, periodic, mai făceam câte o cădere. Dacă aș fi luat pastile continuu, poate n-aș mai fi avut căderi, adică episoade depresive. Pentru că ajungeam recurent la gândurile că eu nu merit, eu nu sunt demnă de a fi iubită, nu mă puteam concentra la muncă, îmi era munca afectată. O luam de la capăt cu toate simptomele. Ar fi trebuit să o ascult și n-aș mai fi făcut multe dintre decompensările alea, dar am vrut să dovedesc că nu sunt deprimată de tot, o prostie!“

„Am încercat tot ce s-a putut, droguri cred că mai aveam să caut!“ Cursuri de dezvoltare personală și psihoterapie

În 1994, când Iulia a ajuns prima dată la psihiatru, nu prea exista posibilitatea să mergi la un psiholog. În ultimii ani de regim comunist, facultățile de psihologie fuseseră desființate și a mai durat până când au fost reînființate și au început să apară psihologi. Prin urmare, nu a beneficiat de sprijin psihoterapeutic atunci.

Odată cu anii, a început să citească de una singură tot felul de articole despre cum funcționează psihicul uman și a început să caute cursuri care să o ajute. În 2013, la 38 de ani, a făcut primul curs de programare neurolingvistică (NLP), după care au urmat și alte cursuri, întâlniri cu antrenori de dezvoltare personală și cu psihologi, dar, până în urmă cu doi ani, toate acestea au fost experiențe punctuale.

„Am făcut mai multe cursuri foarte mișto. Am fost la Tony Robbins (n.r. – antrenor și autor de cărți de dezvoltare personală) la Londra, la un moment dat am fost la un psiholog care mi-a zis: ei, ai planuri de viitor, deci n-ai nicio problemă, apoi m-am mai dus la altcineva cu care am făcut niște cursuri, dar nu făcea terapie unu la unu. Am încercat tot ce s-a putut, droguri cred că mai aveam să caut ca să-mi găsesc liniștea!“, spune Iulia.

În urmă cu doi ani, la sfârșit de 2019, exact înainte de pandemie, Iulia a avut un nou episod depresiv. Era obosită, supărată, o copleșeau interacțiunile cu părinții elevilor ei care, uneori, o sunau și noaptea. Nu mai putea. În februarie 2020, s-a dus la un psiholog cu care a intrat într-un proces de psihoterapie constant. La început a mers la psiholog săptămânal, după care a avut ședințe la fiecare două săptămâni.

„Psiholoaga mi-a explicat că, de fapt, eu nu mă iubesc pe mine. Pentru că, atunci când s-a format personalitatea, până în 24 de ani, am primit ură și respingere. A fost de necrezut! O explicație atât de simplă pentru toate problemele mele!“

Tot în terapie a început să facă exerciții care au ajutat-o să își îmbunătățească imaginea de sine și să se accepte din ce în ce mai mult. După șase luni de terapie, psihoterapeuta s-a declarat mulțumită de evoluția Iuliei și i-a sugerat că e pregătită să încheie procesul. Tot în aceeași perioadă, Iulia a luat ultima dată antidepresive. „De aproape un an nu am mai luat deloc pastile și cred că nici nu o să mai am nevoie“, spune ea, plină de încredere.

„Am muncit ca o tâmpită! A fost un refugiu, voiam să dovedesc că valorez și eu ceva.“ Viața profesională

Învățătura a fost cea care i-a dat întotdeauna satisfacții Iuliei. Studiul și diplomele au ajutat-o să primească validare, confirmarea că poate să facă ceva, că e bună, că merită să fie acceptată și apreciată.  

La 14 ani, la Revoluție, tocmai intrase la liceul pedagogic din orașul ei. După liceu, exact în perioada în care starea ei s-a agravat, nu a reușit să intre la Facultatea de Litere de la Universitatea din București. Dezamăgirea a fost mare pentru Iulia, dar nu s-a lăsat, în ciuda depresiei. A lucrat un an ca educator-învățător în orașul ei, la o casă de copii, iar după ce s-a pus puțin pe picioare, s-a angajat în București, la o grădiniță.

În 1998, la 23 de ani, a intrat la Litere, la secția de Biblioteconomie și Știința Informării. După prima facultate a mai lucrat o perioadă și apoi, în 2007, la 32 de ani, după ce și-a dat seama că-și dorește să predea engleza, a intrat pentru a doua oară la Litere, de data aceasta la Română-Engleză. A predat o perioadă în învățământul primar și gimnazial și apoi, ca să poată să intre în învățământul preuniversitar, a mai făcut și două masterate.

Spune că viața ei profesională nu a avut de suferit din cauza depresiei, dar recunoaște că, din cauza stresului, în perioadele ei cele mai grele era dură cu elevii și se simțea copleșită în interacțiunea cu părinții insistenți.

„Viața mea profesională nu a prea fost afectată de depresie, am muncit ca o tâmpită! A fost un refugiu, voiam să dovedesc că valorez și eu ceva, că aveam rezultate bune la titularizări, la examene.“

Acum, Iulia e la a treia facultate, una de psihologie. De data aceasta, nu s-a mai înscris la facultate ca să dovedească ceva. „O fac pentru sufletul meu, nu vreau să devin terapeut. Eu am trăit tot timpul într-un program din ăsta în care, neiubindu-mă, tot făceam lucruri ca să îmi dau valoare, printre care se află și învățătura. Și, dacă am ieșit din asta (n.r. – nu mai are nevoie de această validare), nu mai sunt așa preocupată, sunt mult mai relaxată, așa că nu mai învăț la fel de mult“, spune ea.

În majoritatea timpului, Iulia a fost profesoară de engleză. În ultimi doi ani a luat o pauză de la predare și lucrează ca profesor documentarist. Această schimbare a redus mult contactul cu elevii și părinții, așa că a dispărut una dintre sursele ei majore de stres.

„Aveam prieteni, dar nu mă credeau că am depresie.“ Viața socială

Primii care și-au dat seama că Iulia nu se simte bine au fost membrii familiei. Deși spune că familia a fost mereu unită și că ai ei au făcut tot ce e omenește posibil ca să o ajute, la început, tânăra nu a vorbit cu nimeni despre tristețile ei. Mai târziu, când problema ei a primit un nume – cel de depresie – discuțiile au început să aibă loc în familie. „Vorbeam, dar vorbeam degeaba, că ei nu mă puteau ajuta. Dacă mă duceam la psihiatră, la prima, ea îmi spunea că tot ce-mi trece prin cap e o prostie.“

Pentru toți cei din jur a fost greu, dar mai ales pentru mama ei. „Mult timp, mama îmi spunea că nu vreau să-mi revin și să lupt. Nu m-am supărat, am luat-o drept dorința ei de a-mi reveni“, spune Iulia.

„Ani de zile m-am considerat defectă, îmi era rușine să spun, erau puține persoanele cărora le spuneam că am ceva. Îmi doream să fiu normală și să învăț, atâta tot.“

Totuși, nu i-au lipsit prietenii. Cu tot cu depresie, în zilele când nu era la capătul puterilor, ieșea mult în oraș. „Unul dintre motivele pentru care am insistat să merg în București au fost prietenii. Mergeam săptămânal la teatru, ieșeam în discoteci, dansam foarte mult, aveam o energie debordantă uneori. Celor apropiați le spuneam, dar nu mă credea nimeni că am depresie. Dacă mă vedeau așa veselă, nu mă credeau. Spuneau: E, ești depresivă! Păi, uite, ești veselă!“, povestește Iulia. Paradoxal, când cei din jur îi negau problema de sănătate, Iulia se simțea bine: „În felul ăsta parcă îmi dovedeam că nu am nimic sau că ar părea că nu am nimic“.

„Depresia nu se vede, pentru că noi, după ce ne naștem și începem să fim educați, ascundem. Nu ne plângem, nu ne văităm. Ascunzi pentru că ți-e rușine, vrei să fii ca ceilalți.“

„Căutam, fără să știu, oameni care să mă respingă.“ Relațiile de cuplu

Iulia nu e căsătorită. După mai multe relații care nu au rezistat, se află acum într-una despre care spune că e mai mult platonică. O întreb dacă are copii. Nu are, iar decizia are legătură și cu depresia: „Citisem undeva că un copil poate să-ți moștenească vulnerabilitatea și-am zis că nu vreau să treacă nimeni prin ce am trecut eu, așa că… a fost o formă de responsabilitate. Iar acum e prea târziu, am educat atâția copii, că nici nu vreau să mai văd! Cât mai trăiesc, vreau să trăiesc liniștită eu cu mine și cu oamenii dragi“, spune ea și râde.

Depresia i-a afectat profund toate relațiile de cuplu. În primă fază, nu a fost capabilă să intre într-o relație pentru că era mult prea negativistă. Apoi, când s-a pus pe picioare, a ales parteneri după tiparul cu care era obișnuită: cel de respingere și lipsă a aprecierii.

„Îmi aduc aminte că, pe la 20 și ceva de ani, am ieșit cu un tânăr care mi-a zis: Mie-mi place de tine, dar nu-mi place cum gândești! Am stat mai mult singură până pe la 27 de ani, până am rezolvat-o cu pastilele. N-aveam cum să stau într-o relație, când eu nu făceam decât să plâng sau eram pe pastile, era imposibil!“, mărturisește ea. 

La 27 de ani, când a început să se simtă mai bine, a cunoscut un bărbat care a fascinat-o și de care s-a îndrăgostit instant. Credea că el e alesul, dar în scurt timp a aflat că era căsătorit. „Când mi-am dat seama că e însurat, m-am retras, dar el a rămas perfecțiunea întruchipată pentru mine, toată viața. Ne-am despărțit și eu am plecat din București, dar am păstrat legătura. M-am întors în orașul meu și am continuat să-l divinizez, iar povestea a durat foarte mulți ani, s-a transformat într-o dependență a mea de el și a lui de mine. Am fost blocată emoțional în povestea asta până în 2013, când m-am dus la primul curs de NLP care era exact despre relații. Atunci mi-am dat seama că asta nu era o relație. Deși am încheiat-o din punct de vedere sentimental, am rămas prieteni. De-abia în 2020, când am ajuns în terapie, mi-a zis psiholoaga că e bine să opresc inclusiv prietenia cu el.“

„Când nu te iubești tu pe tine, n-ai cum să ai o relație. După ce am înțeles în terapie niște lucruri, mi-am dat seama că subconștientul meu era obișnuit cu a fi respins – că asta primeam eu, respingere: du-te, pleacă, nu sta aici cu noi! –, prin urmare, căutam, fără să știu, oameni care să mă respingă.“

După relația care s-a desfășurat numai în plan emoțional cu bărbatul căsătorit, începând cu 2013, Iulia a încercat o altă relație de cuplu care a durat câțiva ani, dar care nu a satisfăcut-o.

„Am făcut foarte multe greșeli legate de relații. Cred că toate relațiile au fost afectate de lipsa mea de echilibru interior. Că, dacă eu aș fi fost mai bine, nu aș fi reproșat niște lucruri. Habar n-am!“, spune Iulia, care se află acum la începutul unei noi relații, despre care spune că e mai platonică, așa.

„Vai, dar de ce ai ajuns în halul ăsta?“. Despre depresie, cu stigmatizare

Iulia e o femeie educată și știe, acum, că depresia poate atinge pe oricine. Știe că nu e o rușine să ai depresie și să ceri ajutor, știe că e o boală, la fel ca oricare alta. Totuși, a vrut să fie protejată de anonimat, din cauza stigmatizării puternice care încă există față de problemele psihice. Iar mediul în care ea își desfășoară activitatea profesională e unul neiertător față de cei care întâmpină astfel de probleme.

„Mi-a spus odată o mămică: V-am căutat pe Google, doamnă, știu tot despre dumneavoastră! Părinții caută informații pe internet despre cadrele didactice, caută notele de la titularizare, asta mi-ar mai lipsi, să strige cineva după mine: Oricum ești o nebună!“

Dar stigmatizarea nu apare numai din partea străinilor, uneori chiar cei de lângă noi au idei preconcepute legate de depresie și mersul la psiholog sau psihiatru. „Anul trecut, când i-am spus unei prietene că am ajuns la psiholog, mi-a spus: Vai, dar de ce ai ajuns în halul ăsta? Că tu ai o viață frumoasă! Eu îi spuneam că îmi place la psiholog, că e fantastic, dar pentru ea era ultimul lucru care se putea întâmpla, să ajungi atât de rău, încât să nu te poți ajuta singur. Altădată mi-a zis un bărbat cu care am avut o relație scurtă că, dacă eram o luptătoare, nu făceam depresie. Îmi venea să-l strâng de gât când l-am auzit, că numai eu știu cum e să-ți iei pastilele alea de șapte ori pe zi! Că-ți trebuie voință! Să iei un tratament zilnic timp de doi ani, de câteva ori pe zi, îți trebuie voință! Nu înțelegea nimic“, spune Iulia.

„Am învățat să mă accept și să mă iubesc.“ Viața, azi

Iulia nu mai ia pastile și nu mai face psihoterapie de aproximativ un an. Acest lucru nu înseamnă că a încetat procesul de dezvoltare personală. Înseamnă că, acum, se descurcă singură. „Odată ce am rezolvat dezechilibrul sufletesc și am învățat, prin exerciții, să mă accept și să mă iubesc, mi-am rezolvat relațiile cu ai mei prin terapie. De exemplu, cu tata, cu care mă certam non-stop, pentru că, și conștient, și inconștient, îl consideram vinovat pentru ce mi s-a întâmplat în perioada de la Revoluție și de după. S-au rezolvat foarte multe, nu mă mai cert în general, că eram foarte conflictuală“, spune Iulia.

„Dacă ar fi să extrag o morală în urma depresiei, aia e că sunt cazuri când nu poți să găsești vindecarea completă fără pastile împreună cu psihoterapie. La mine așa a fost. Dacă erau psihologi la început, pe vremuri, când eram eu în liceu, poate nu ajungeam la pastile. Și, mai târziu, n-am rezolvat-o numai cu pastile. Dar uite, acum, de un an, nu mai am nevoie de pastile. Mi se pare un miracol că nu mai există dezechilibrul ăla emoțional.“

Acum, în sfârșit, după mai bine de 25 de ani în care viața ei s-a împărțit între episoade depresive și zile mai bune, Iulia e liniștită. Își petrece timpul lucrând cu moderație, citind, uitându-se la televizor și conversând cu prietenii. E un om normal, spune ea. 

După 25 de ani de depresie, ar vrea ca alții să nu se lovească de toate greutățile pe care le-a întâmpinat ea. Să facă, în schimb, terapie, să ia tratament medicamentos, dacă e cazul, și să aibă răbdare, mai spune Iulia, conștientă de faptul că răbdarea e, poate, un element-cheie în vindecare.

Mihai Bran, medic psihiatru: „Nu contează vârsta, nivelul de educație sau genul. Depresia poate să apară la oricine și oricând“ 

Mihai Bran, medic primar psihiatru la Spitalul Colțea, psihoterapeut și unul dintre fondatorii platformei Atlas, atrage atenția asupra faptului că depresia e o boală și că nu trebuie confundată cu tristețea.

În continuare, specialistul vorbește despre semnele care anunță o depresie, pașii care trebuie urmați dacă crezi că suferi de depresie sau dacă bănuiești că cineva apropiat se confruntă cu această boală.

Ce este depresia?

Mihai Bran: Depresia e o boală, nu e doar o stare de tristețe. Așa cum a declarat Organizația Mondială a Sănătății (OMS), este problema de sănătate care creează cea mai mare dizabilitate la nivel mondial. E o afecțiune psihiatrică, dar care poate fi tratată și de către psihologi sau alte specialități.

De ce apare ea?

Mihai Bran: Există mai multe teorii privind apariția depresiei. Se pare că există o componentă biologică, iar aceasta poate fi explicată prin mai multe dezechilibre la nivelul unor neurotransmițători, serotonina fiind cel mai discutat dintre ei. Apoi, există o componentă psihologică: diferite evenimente de viață pot predispune la apariția depresiei. Dar există și factori sociali, cum ar fi pandemii, războaie, evenimente cu impact asupra populației generale, care, la fel, pot crește riscul apariției unui episod depresiv.

În momentul de față, nu există o teorie care să explice cap-coadă apariția depresiei. Depresia poate să apară și la copii, și la vârstnici, și la persoane de vârstă mijlocie. Nu contează nivelul de educație sau genul, depresia apare la oricine și poate apărea oricând. 

Care sunt semnele depresiei? Cum îți dai seama că ești în depresie?

Mihai Bran: Semnele cele mai evidente sunt starea de tristețe, starea depresivă, lipsa chefului față de anumite activități care înainte îți făceau plăcere, o stare de apatie, de retragere socială. Pot să apară și tulburări ale somnului, tulburări alimentare, iar în formele severe, pot să apară gânduri de suicid.

E important ca starea de tristețe să fie pusă într-un context cantitativ. Nu e suficient că ești trist o zi, că ești trist două zile – asta e ceva normal, tristețea face parte din viața noastră – problema apare când stările de tristețe se întind pe mai mult de două săptămâni, apar aproape în fiecare zi și există și o afectare a activității la locul de muncă sau în familie. Adică nu mai ești integrat și începi să te izolezi.

De ce ascundem depresia?

Mihai Bran: Este vorba despre stigmatizarea tuturor afecțiunilor de natură psihoemoțională. E o chestiune culturală și de educație: ne e rușine să vorbim despre aceste lucruri, le percepem ca fiind ceva rușinos, ceva sub valoarea noastră, dar, la urma urmei, ele sunt boli similare bolilor fizice.

Nu ar trebui să percepem afecțiunile psihice ca fiind rușinoase. Există medici pentru aceste boli, există medicamente care le tratează, deci nu ar trebui să ne fie rușine. În ultima perioadă se vorbește din ce în ce mai mult despre aceste probleme, lucru care vine în ajutorul educării populației în acest sens. Ne ajută să acceptăm și să normalizăm aceste afecțiuni.  

Care e primul pas când suspectăm o depresie? Mergem la psihiatru sau la psiholog?

Mihai Bran: Corect ar fi să mergi, într-o primă etapă, la medicul psihiatru. Pentru că semne din depresie pot să apară și în contextul unor boli fizice, organice. De exemplu, în dezechilibre ale glandei tiroide, în patologii asociate unor boli oncologice. Dacă mergi la un medic psihiatru, acesta poate să vadă problema într-un context mai larg și poate identifica mai ușor cauza ei.

În plus, pot să fie episoade depresive induse de tratamente, de exemplu în corticoterapie (n.r. – în tratamentul cu cortizon). În diverse afecțiuni autoimune sau la pacienți cu patologie hematologică sau oncologică, și tratamentul poate să inducă un episod depresiv. Și, atunci, e importantă evaluarea unui medic. 

Apoi, în funcție de gravitate, medicul psihiatru poate recomanda tratament farmacologic sau poate trimite pacientul către o abordare psihoterapeutică.

E important ca lumea să știe că antidepresivele nu dau dependență și nu te adorm, nu te sedează. Există o gamă largă de antidepresive, medicamente destul de vechi și de bine testate. Întotdeauna, pe termen lung, pe lângă medicație, e bine să faci și psihoterapie. Sunt studii care arată că psihoterapia ajută și că, în momentul în care combini tratamentul farmacologic cu psihoterapia, rezultatele sunt mult mai bune.

Depresia se vindecă sau se ține sub control?

Mihai Bran: Episodul depresiv se vindecă. Doar că, în multe cazuri, un episod depresiv este urmat, ulterior, de altul. Adică tratezi episodul, ai o perioadă de remisiune și, la un moment dat, peste un anumit timp, un an, doi ani, zece ani, e posibil să mai apară un episod pe care e posibil să fie nevoie să-l tratezi din nou. Asta nu înseamnă că pacientul respectiv trebuie să ia medicație toată viața, o să ia punctual pe episoadele respective. Dar se tratează și recuperarea poate fi de 100%.

Uneori, procesul de vindecare e lung. Sunt situații când trebuie să treci prin mai multe scheme de tratament până ajungi la cea potrivită, sunt situații când trebuie să treci pe la mai mulți psihologi până ajungi la cel potrivit. Câți renunță pe parcurs?

Mihai Bran: Era o statistică, nu știu cât de actuală mai e, care spunea că, în cazul pacienților cu depresie, undeva la 50% ajung în cabinetul unui medic, iar din aceștia, 50% sunt complianți la tratament, adică își iau tratamentul. Dacă ne uităm și la eficiența tratamentului, care și aia poate fi spre 50%, lucrurile nu arată atât de bine.

Din păcate, în momentul de față, nici nu avem niște instrumente astfel încât să putem prezice foarte clar ce tratament e eficient pentru fiecare pacient. Chiar dacă avem o întreagă suită de terapii farmacologice, de medicație antidepresivă, uneori e greu să-ți dai seama exact ce tratament poate fi eficient în cazul unui pacient.

În ultimii ani au apărut și niște teste genetice, au apărut și niște algoritmi care pot ajuta, dar încă suntem la început în această zonă. De multe ori, terapia cu antidepresive se dă prin metoda trial and error (n.r. – încercare și eroare). Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să mergem la medic și nu trebuie să luăm tratamentul.

Testele genetice se fac la cererea pacientului? Sunt decontate de Casa de Asigurări de Sănatate?

Mihai Bran: Nu sunt decontate și sunt și destul de scumpe. Se fac la cererea pacientului sau la recomandarea medicului.

Dar succesul tratamentului psihiatric ține și de răbdare, nu trebuie să te grăbești. Tot timpul le spun pacienților mei că au de luat unul, două, trei medicamente, iar al patrulea e răbdarea.E nevoie de răbdare, pentru că tot ce înseamnă medicație psihotropă nu acționează de pe o zi pe alta. 

Cât de important e, pentru o persoană cu depresie, sprijinul celor din jur?

Mihai Bran: Este extrem de important. E important să ai o rețea de suport și să ai în jurul tău persoane care să te susțină. Și nu să te susțină doar verbal, ci și faptic. Nu e suficient să te bată pe umăr și să spună că o să fie bine, asta nu ajută. Important e ca persoana de lângă tine să te asculte, să te ajute să te mobilizezi, să începi să faci lucruri, să te ajute să ajungi la un specialist atunci când e cazul. 

Cum poți ajuta o persoană despre care bănuiești că suferă de depresie?

Mihai Bran: În primul rând, să încerci să o asculți, să fii receptiv la ceea ce vrea să spună și apoi să încerci să o direcționezi către un ajutor de specialitate. E cel mai bun lucru pe care poți să îl faci.

Persoanele cu depresie nu opun rezistență când li se propun soluții, ele caută ajutor. Dar, pentru că boala este de așa natură că nu se pot mobiliza, uneori pare că nu au voință. Nu e că nu au voință, pur și simplu nu pot face acele lucruri, nu se pot mobiliza.

Se poate vorbi despre prevenție în cazul depresiei?  

Mihai Bran: Mai greu. Un stil de viață sănătos, cu sport, cu o dietă sănătoasă, poate să ajute, dar cred că mai importantă e educația. Să conștientizăm că și depresia e o problemă de sănătate, e o afecțiune, îi știm primele semne, astfel, putem ajunge mai repede la un specialist. Nu pot să zic că putem să o prevenim, dar putem să ne educăm și acest lucru ar ajuta.