„Nu m-am dus la doctor imediat, pentru că nu aveam vreme să am cancer.” Povestea unei femei care a învins cancerul de sân și a schimbat vieți
În urmă cu 28 de ani, Livia Moldovan a descoperit că are cancer de sân. Inițial, nu a vrut să accepte diagnosticul și a tot sperat, până după operație, că nu e cancer. Nu avea timp de așa ceva. Copiii ei aveau nevoie de mamă, iar o mamă nu are voie să fie bolnavă. Acum, la 75 de ani, experiența ei le dă speranță femeilor mai tinere care se-mbolnăvesc.
Livia Moldovan e o femeie cu ritualuri mici. Dimineața, mănâncă mai întâi un măr. Mai stă ce mai stă și își ia cerealele cu lapte. Își bea cafeaua decofeinizată împreună cu soțul ei și se bucură unul de prezența celuilalt în liniște.
Sunt căsătoriți de 50 de ani și tot de-atunci ea s-a mutat în Bistrița, imediat ce a terminat facultatea. Ea, farmacistă, el, inginer. Au făcut împreună „trei copii din două nașteri”, au muncit și și-au văzut de treabă. „A fost frumos, dar și foarte greu de descurcat în viață”, își amintește ea acum, la 75 de ani, uitându-se în urmă. Cu multe a fost greu, dar poate că cel mai greu a fost când s-a îmbolnăvit.
„Sânii foarte mari și plini de noduli.” Primele semne
În 1996, Livia făcea 47 de ani. Cei trei copii, două fete și un băiat, erau studenți. Mai avea de tras câțiva ani, până să termine și ei facultățile și să fie pe banii lor și poate că, după aceea, ar fi putut să se mai relaxeze. Nu s-a-ntâmplat. De ziua ei, pe 5 noiembrie, s-a trezit cu sânii inflamați, ca din senin.
„Mi-am dat seama chiar de ziua mea. M-am trezit și mi-am simțit sânii foarte mari, îmi ardeau și erau foarte plini de noduli. Fiind și cadrul medical, sigur că m-am speriat, dar mi-am zis că poate cu timpul totul se rezolvă și că nu am nimic”, își amintește ea.
A așteptat câteva zile, după care s-a dus la ginecologul ei din Bistrița, care i-a prescris un tratament hormonal. În scurt timp, inflamația a dispărut. „Nu pot să spun că a durat foarte mult starea aceea de fierbințeală și cei doi sâni plini de noduli. Am rămas cu un singur nodul, la sânul drept. Un nodul care nici nu-mi dispărea, nici nu mă durea. Numai că exista acolo, în sân”, spune ea.
I s-a părut suspect acest nodul mare cam cât un vârf de deget, așa că a mers din nou la medic, pentru mamografie. Ginecologul care s-a uitat pe investigație a liniștit-o însă: „Că nu e o problemă, că totul este în regulă și că să-mi scot din cap ideea, că nu am nimic”.
Chiar și așa, Livia nu s-a liniștit și a tot simțit nevoia să verifice acel nodul mereu.
„Eu îmi dădeam seama că ceva mi se întâmplă și ceva nu este bine, pentru că nodulul nu durea. Atâta mă apăsam pe el și în jurul lui, încât începeam să cred că totuși eu am ceva la acel nodul. Și totuși, nu m-am dus la doctor imediat, deși pe zi ce trecea eram tot mai convinsă că am cancer, pentru că nu aveam vreme să am cancer și nu m-am dus până numai anul viitor.”
Livia Moldovan, de 28 de ani supraviețuitoare a cancerului de sân
În perioada aceea de îngrijorare, pentru că medicul din Bistrița i-a spus că-i totul bine, Livia a căutat răspunsuri și prin alte părți. A ajuns astfel la cineva care se ocupa cu tratamente naturiste și chiar la un clarvăzător. „Domnul respectiv a fost și el șocat un pic, atunci când m-a controlat, de existența acelui nodul și i-a spus – nu mie, direct, ci persoanei care ne mobiliza – că totuși doamna Moldovan are ceva la sân și trebuie să se ducă la doctor. Deci, spre lauda lui, nu m-a oprit și nu mi-a spus lasă, dragă, că o să treacă, că o să-ți dau eu ceva. Mi-a spus că sigur trebuie să mă duc la medic”, își amintește ea.
Diagnosticul
Șase luni mai târziu, în mai 1997, când s-a convins că trebuie să ceară o altă opinie medicală, s-a dus la Cluj. A luat cu ea și mamografia făcută la Bistrița, să fie. Medicul care a examinat-o a văzut însă ceva suspect pe acea mamografie. Ceva ce medicii de la Bistrița nu văzuseră.
„Există ceva acolo”, i-a spus medicul – chirurg cu supraspecializare în ginecologie oncologică – și i-a făcut chiar atunci, la prima întâlnire, biopsie. „Doctorul Rancea (n.r. – dr. Alin Rancea, medic primar chirurgie generală și oncologică) m-a văzut în ce stare deplorabilă eram, că începuse să-mi fie frică, eram supărată și nu mă simțeam bine. Și văzându-mă în ce stare deplorabilă eram, mi-a făcut foarte repede puncția. Acel moment mi-a dat de gândit încă o dată că s-ar putea să am cancer, pentru că nodulul a fost așa de tare și de dur încât era să se rupă acul cu care a recoltat acea puncție”, povestește ea.
La distanță de două-trei săptămâni de la recoltarea puncției biopsice – când copiii ei erau în sesiune, ține minte – medicul a anunțat-o pe Livia că biopsia a arătat dezvoltarea de celule canceroase, deci că are cancer.
Au discutat posibilitățile de tratament și au stabilit data operației pentru cancer de sân: 20 iunie 1997. „Nu m-am opus la nimic, am mers pe mâna medicului și totul a fost bine”, își amintește ea.
„Simțeam că nu trebuie să fiu bolnavă, că am treabă”
Chiar dacă bănuia că are cancer de sân, ceva din interiorul ei îi spunea că nu, că nu se poate. Nu tocmai ea și nu acum, în niciun caz acum, când are copiii în facultate și au atât de mare nevoie de sprijinul ei, atât emoțional, cât și financiar.
Nu avem timp de boală. Niciodată.
„Am avut perioada aceea din noiembrie până în mai în care am trăit tot cu teama că, de fapt, am cancer. Dar eu nu aveam vreme, nu știu cum explic, simțeam că nu trebuie să fiu bolnavă, că am treabă, copiii mei erau studenți toți trei, cea mare era în anul al patrulea și gemenii erau în anul al doilea de facultate. Și eram așa de bulversată, deci eu nu aveam vreme și nu voiam să fiu bolnavă, pentru că simțeam că mai am ceva de făcut pe pământ.”
Livia Moldovan, de 28 de ani supraviețuitoare a cancerului de sân
Livia a trăit tot felul de sentimente contradictorii. De la faptul că de-abia aștepta operația, ca totul să se termine cât mai repede, la faptul că se temea înfiorător de moarte și ar fi vrut să nu mai știe de nimic.
„Să nu crezi că nu am avut și momente de slăbiciune. Îl întrebam pe soțul meu ce o să facă el cu copiii dacă o să mor. Era o situație dificilă și de exprimat, și de trăit. Dar el era mai cu picioarele pe pământ și îmi spunea și eu pot să pățesc ceva mâine-poimâine și atunci tu nu o să mori. Și asta mă făcea să mă trezesc din supărarea mea și din tristețea mea și să merg înainte”, spune Livia.
Și-n tot acest timp, peste toată frica și confuzia, mai apărea și sentimentul de vinovăție: dar dacă mă duceam mai devreme la Cluj? „Am avut o perioadă lungă de stres și de semne de întrebare. Dacă mă duceam în noiembrie, poate că nu era cancer în stadiul 2B, poate era stadiul 1, poate era stadiul zero, poate trebuia numai să fiu operată și nu mai trebuia să fac și chimioterapia și cobaltoterapia”, se tot gândea atunci.
Așa a fost să fie, mai spune ea: „Atunci m-am dus și atunci am făcut ce a trebuit mai departe.”
„Aveam impresia că nu am ce să caut acolo.” Operația
Cu toate gândurile contradictorii, Livia s-a prezentat la Cluj, la operație. Chiar dacă se supunea tuturor propunerilor medicale, în mintea ei încă se ducea un război. Poate nu are cancer, poate e o greșeală, poate că nu e locul ei acolo, printre atâtea femei cu probleme atât de mari, poate că nici n-ar trebui să se mai interneze.
„Eu nu voiam să am cancer. Nu voiam să accept ideea”, spune Livia, și explică: „M-am dus la Cluj la spital, să mă interneze pentru operație și, când am intrat în spital, simțeam că nu am ce să caut acolo. Aveam o senzație… că eu nu am vrut să mă dezbrac, înțelegi? Nu am vrut să mă dezbrac, să mă așez pe pat. Stăteam pe marginea patului, iar femeile din salon și-au dat seama că ceva se întâmplă cu mine și au început să mă ia mai cu frumosul și mai cu binele și mi-au zis să mă dezbrac, că asta este soluția. Dar eu aveam impresia că nu am ce să caut acolo”.
Negarea a fost mecanismul ei de apărare până după operație, când și-a revenit din anestezie și și-a dus mâna către sân. Chirurgul îi explicase dinainte că, dacă va putea, i-l va salva și că va scoate doar o mică parte din țesut. Nu s-a putut, așa că i-a făcut mastectomie – i-a extirpat în întregime sânul drept. Dovada clară, pentru ea, că avea cancer:
„M-am trezit din operație și venise familia, m-am trezit cu toți lângă mine. Atunci a fost iarăși o senzație foarte ciudată și foarte grea. Pentru că eu, chiar și când m-am dus la operație, aveam impresia că nu o să fie cazul să am cancer. Deci și atunci am sperat că nu am. Și mi-am propus ca atunci când mă trezesc să mă controlez la sân și, dacă am numai feșe, înseamnă că sunt operată și că am cancer. Și când m-am trezit la terapie intensivă și mi-am pus mâna pe partea dreaptă, am simțit că sunt numai feșe și am adormit brusc la loc, convinsă că am cancer”.
Chimioterapie și cobaltoterapie
Livia a făcut prima ședință de chimioterapie când încă era în spital după operația de sân. Apoi s-a externat, a mers acasă și a revenit la Cluj din trei în trei săptămâni, pentru ședințele cu citostatice. Șase în total. Mergea cu soțul ei cu mașina și se întorcea în aceeași zi, știind că urmează să se simtă rău o perioadă, cu grețuri și o stare mare de iritabilitate. „Când ajungem acasă eram foarte bulversată, nu stăteam decât cu lumina stinsă și cu geamurile acoperite. Aveam o senzație ciudată în care nu puteam să suport nimic”, își amintește ea.
Chiar dacă a rămas fără un sân și nu i-a fost ușor, mai greu i-a fost Liviei atunci când i-a picat tot părul. „Cu căderea părului am fost mai șocată decât cu sânul”, spune ea. În tinerețe, avusese părul și lung, și scurt, iar când a rămas fără el nu se găseau peruci cu ușurință, ca acum. Așa că a purtat baticuri câteva luni, până când i-a crescut din nou.
A dus cu greu chimioterapia la bun sfârșit, iar câteva luni mai târziu a început cobaltoterapia, cea pe care o știm mai degrabă drept radioterapie. Pentru că aceste ședințe se fac în zile consecutive, iar ea a avut 25, a stat în acea perioadă la o cunoștință din Cluj. Nici radioterapia nu a fost ușor de suportat pentru ea: „nu m-am simțit grozav, este ca o chimioterapie mai ușoară”.
Undeva spre finalul toamnei din 1997 a încheiat și tratamentul radioterapeutic, dar grija și îngrijorarea nu s-au încheiat chiar atunci. Au mai durat: „Pe măsură ce trecea vremea, credeam tot mai mult în rezolvare și în supraviețuire. Iar acum, la 28 de ani de la operație, sunt un exemplu de supraviețuire pentru femeile tinere care vin la asociație și care au un an sau doi sau trei sau cinci ani de la operație. Contează pentru ele să vadă că cineva are 28 de ani de la operație și că trăiește. Și că se poate.”
Decizii luate în familie
După ce a depășit pragul de cinci ani de la operație, în care boala nu a recidivat, apoi 10 ani, 15 ani, Livia a început să-și ia gândul de la boală și să nu mai stea cu frică. Aproape că nici nu-și mai amintește exact care-au fost grijile cele mai mari, dar știe că s-a temut, totuși, de complicații.
Iar soțul ei, Vasile Moldovan, a fost întotdeauna ca un far care-a ghidat-o către gânduri mai bune și a încurajat-o pe toate căile posibile. N-a fost ușor, spune și el, cu-atât mai mult cu cât problemele au apărut în perioada în care copiii lor încă aveau mare nevoie de părinți prezenți, atenți.
„Și eu am avut obligația morală de a mă informa despre ce înseamnă această boală și am zis că nu se poate, că noi trebuie să mergem înainte. Și am trecut peste toate, dar nu a fost ușor. Acum, când putem să spunem că am tras oarecum o linie, ne bucurăm că am reușit să ducem totul până la capăt”, spune Vasile Moldovan.
La ei, toate deciziile legate de tratamente au fost luate în familie. Nu doar soțul, ci și copiii au avut ceva de spus, mai ales fiica cea mare, studentă pe atunci la medicină.
În primul rând, când au aflat de boală și știau că urmează chimioterapia, au căutat și tratamente naturiste, pe care să le urmeze în paralel cu citostaticele. „Un an de zile n-am mâncat carne. Nu știu dacă am făcut bine sau n-am făcut bine, în sensul că poate și de carne aveam nevoie, dar când făceam chimioterapia soțul meu și fiica cea mare au mers undeva la Lugoj, unde mi s-a prescris un tratament naturist cu ceaiuri foarte multe. În casa noastră ceaiurile erau puterea, dar am consumat și grâu încolțit și altele pe care le-am făcut la îndrumarea unor specialiști. Cei care mi-au dat acest tratament naturist mi-au spus să nu mănânc carne și n-am mâncat un an de zile”, spune ea.
Livia a mers la controale la intervalele standard: la trei luni, la șase luni și la un an de la operație a fost la Cluj, după care s-a mai relaxat și a continuat să meargă anual la Bistrița. Iar mai târziu, când fiica ei cea mare deja lucra ca medic în Atena, a început să meargă și acolo, în fiecare an, la oncolog. Medicul grec i-a recomandat să continue tratamentul hormonal care în România se prescrie pentru primii cinci ani de la momentul cancerului, pentru a-și proteja sânul rămas. Așa că Livia ia și azi același tratament, în fiecare zi, deși nu e inclus în protocolul românesc.
De 18 ani nu mai merge la controale cu aceeași frecvență, dar își face în continuare investigații imagistice din când în când.
„Și în familia mea și în a soțului am avut cazuri de cancer”
Istoricul familial reprezintă un factor de risc major pentru cancerul de sân. Aproximativ 5–10% dintre cazurile de cancer de sân sunt asociate cu antecedente familiale, conform studiilor, iar riscul general de cancer de sân crește pe măsură ce rudele apropiate dezvoltă cancer de sân sau ovarian la vârste mai fragede.
Livia nu a avut cancer de sân în familie, dar a avut alte tipuri de cancer. „Și în familia mea și în a soțului am avut cazuri de cancer. Tatăl meu a avut cancer de prostată, a murit la 61 de ani, bunicii mei iarăși au avut cancer. La soțul, tatăl lui a murit la 50 de ani, tot de cancer. Deci probabil că am și moștenit, de-asta teama pentru copiii noștri este destul de mare și să sperăm că în zilele noastre, cu viața pe care o duc și cu rezultatele obținute în medicină pe linie de vindecare să nu avem probleme”, spune ea.
Nu numai că a vorbit cu fiicele ei să-și facă în mod constant analize și investigații imagistice, dar amândouă, prin meseria pe care și-au ales-o – sunt cadre medicale, una cardiolog, una medic stomatolog – sunt conștiente de importanța prevenției.
Nu la fel au stat lucrurile pentru Livia și pentru întreaga ei generație. Își amintește că demult, când era o copilă, prevenția în ceea ce privește cancerul de sân era obligatorie. În scurt timp însă nu a mai fost, așa că femeile au început să neglijeze controalele periodice, alegând să meargă la medic numai când apăreau probleme.
„Înainte nu era nici prevenție. În ‘91, am fost operată de fibrom uterin. Dacă doctorul mi-ar fi spus atunci sau dacă m-ar fi îndrumat cineva să-mi țin mai bine sub control sânii, poate că aș fi descoperit mai devreme și mai din timp”, afirmă ea.
Din această dorință de a ajuta, Livia Moldovan a înființat, câțiva ani mai târziu, Clubul Amazoanelor Bistrițene unde prevenția este punctul-cheie.
Clubul Amazoanelor Bistrițene
În 2004, când deja trecuseră șapte ani de la operație, Livia a avut primul contact cu ce înseamnă înființarea unei asociații pentru bolnavele de cancer de sân. Mai întâi, a auzit la radio despre așa ceva, iar în scurt timp, soțul ei, care era pe-atunci primarul orașului Bistrița, i-a facilitat întâlnirea cu femeia care i-a schimbat viața.
Acum, povestește cum a fost:
„Să înființezi o asociație nu este simplu deloc. Trebuie să fii foarte puternic și să crezi în ceea ce vrei să faci. Primul meu contact cu cineva care avea o asociație a fost o doamnă din familia Malaxa. Malaxa a fost un foarte mare industriaș român. Iar eu am auzit o dată la radio că una dintre doamnele din familia Malaxa înființase o asociație a bolnavelor de cancer de sân. Atunci mi-am zis și eu pentru prima dată: de ce n-aș putea și eu să adun un grup de femei și să fac o asociație la Bistrița? Deci a fost primul contact cu ideea de asociație.
După aceea, de Zilele Bistriței venea în fiecare an câte o delegație din orașele înfrățite din alte țări, iar din Polonia a venit o delegație din Zielona Góra, reprezentată de o consilieră locală despre care am aflat ulterior că avea cancer la sân și înființase o asociație. La rugămintea mea, soțul, care era primarul Bistriței atunci, a făcut în așa fel încât să mă întâlnesc cu această doamnă și să-i spun că și eu am cancer la sân și că aș dori să fac și asociație. Apoi au decurs toate una după alta.
Acea doamnă a venit din nou la Bistrița în toamnă și am făcut ședința de constituire a asociației. Ne-a învățat cum să facem, ne-a adus proteze, ne-a adus peruci și atunci, în toamna lui 2004, am demarat procedura de înființare a asociației, iar în 2005 s-au terminat demersurile. Nu a fost simplu deloc, dar eu am pornit această asociație cu gândul de a preveni și de a ajuta.”
În 2005, era o noutate ca Bistrița să aibă o asociație pentru femei cu cancer de sân. Clubul Amazoanelor Bistrițene are 55 de membri fondatori, dintre care numai 25-30 sunt femei care au trecut printr-un cancer de sân, restul sunt cadre medicale, medici și asistenți. Iar Livia Moldovan a fost președinta asociației.
„De-a lungul anilor am atins și cifra de 400 de femei, dar multe n-au mai venit din diferite motive, așa că, acum, active sunt 200 și ceva de femei care vin și care participă la activități”, spune ea.
Primul lucru pe care l-a făcut când a înființat asociația a fost legat de prevenție. Atunci, cu ajutorul Societății Române de Cancer de la Cluj, Clubul Amazoanelor a facilitat controale de prevenție pentru aproximativ 7.000 de femei din tot județul Bistrița-Năsăud. Au urmat multe alte campanii de prevenție și testare, inclusiv campanii de informare în școli.
„Prevenția ar trebui făcută gratis la toate femeile din România, asta însemnând o ecografie și o mamografie în pereche, pentru că aceste investigații îți arată sănătatea sânului. Și poate că ar fi bine să fie chiar obligatorii. Poate că nu anual, dar la doi ani fiecare femeie aflată după o anumită vârstă ar trebui să își facă. Și la fel și pentru colul uterin.”
Livia Moldovan, de 28 de ani supraviețuitoare a cancerului de sân
În 2023, Livia Moldovan a renunțat la conducerea asociației, pe care a lăsat-o în grija Floricăi Popescu. Atunci, Clubul Amazoanelor Bistrițene avea 18 ani. Acum are 20 și funcționează în continuare. Tot 20 de ani a împlinit anul acesta și Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer (FABC), din care Clubul Amazoanelor Bistrițene face parte din 2006. Cu acest prilej, Cezar Irimia, președintele FABC, i-a acordat Liviei Moldovan o diplomă de excelență „în semn de recunoaștere a contribuției remarcabile în sprijinirea pacienților oncologici”.
Mai merge și acum, când poate, la întâlnirile săptămânale de la Club. „Mă duc împreună cu soțul meu, care este și el membru fondator în asociație. M-am legat așa de tare de doamne încât simt nevoia să merg și să mai dau o mână de ajutor în măsura în care se poate”, spune ea.
„Deși cancerul nu e transmisibil, un pic mă izolau.” Viața profesională
De asociație s-a ocupat în paralel cu locul ei de muncă. Livia a lucrat ca farmacistă aproape fără încetare, 35 de ani. Nu și-a luat liber prea mult nici măcar în perioada de recuperare după boală, ci s-a întors la serviciu folosind doar zilele de concediu de odihnă.
„M-am operat în 20 iunie ‘97 și am terminat cu tratamentul la sfârșitul toamnei. Am rămas acasă folosind doar concediile de odihnă din anul acela și pe anul viitor, iar după aceea m-am dus la serviciu”, spune ea.
Lucra într-o farmacie de policlinică și spune că a fost protejată de colege o perioadă, dar că, de fapt, această grijă pe care i-au purtat-o avea în ea și o parte de teamă: „Aveau, bietele, și o frică așa ciudată de a nu se îmbolnăvi de la mine. Le simțeam. Deși cancerul nu e transmisibil, un pic mă izolau. Dar nu le spuneam nimic și nu-mi amintesc cu supărare, pentru că poate și eu, dacă eram ca ele, aș fi făcut la fel”.
Nu i-a fost ușor să fie marginalizată subtil la serviciu, dar nici nu avea de ales. Trebuia să lucreze și a continuat până în 2009, când s-a pensionat.
„Am viața unui tânăr de 75 de ani”
Cu prietenii însă nu a fost la fel. I-a simțit întotdeauna aproape și înțelegători inclusiv când a fost bolnavă, iar dacă ceva a făcut ca relațiile să se distanțeze, acel ceva a fost trecerea anilor și viața în sine, nicidecum boala.
Livia se gândește cu nostalgie la vremea când prieteniile se trăiau mai mult pe viu decât prin telefon. „În tinerețe aveam prieteni cu care acum nu putem să spunem că mai păstrăm relațiile la fel, poate din cauza vârstei. Acum, când vorbim la telefon, mi se pare o veșnicie între cele două telefoane, nu mai avem aceiași prieteni ca în tinerețe, dar nu din cauza bolii, ci din cauza vieții”, spune ea.
Cât despre cum arată astăzi viața ei, e liniștită. „Am viața unui tânăr de 75 de ani”, spune și râde. „Eu și soțul meu suntem ca doi tineri care stau unul lângă altul ore întregi fără să ne spunem nimic, care se simt foarte bine împreună și beau o cafea. Fără cofeină”, râde din nou.
Copiii îi sunt mari. Fiica cea mare are 50 de ani și locuiește în Atena, iar gemenii fac anul acesta 49 de ani și sunt în Bistrița. De la toți, Livia are cinci nepoți. „Când ne adunăm cu toții este o adevărată plăcere și o adevărată satisfacție, că n-am trăit degeaba pe acest pământ”, mai spune Livia Moldovan, care a trăit cu sens după cancerul de sân.
