La 22 de ani după cancer, o femeie din Bistrița povestește cum a reușit să se vindece. Un control întâmplător i-a salvat viața

Florica Popescu nu avea simptome de cancer la sân atunci când a participat, întâmplător, la o campanie de screening mamar. Diagnosticul pus la timp și faptul că a respectat tot ce i-au propus medicii au salvat-o. Acum conduce o asociație neguvernamentală dedicată femeilor cu cancer de sân și col uterin și vorbește despre importanța prevenției, inclusiv împărtășindu-și povestea.

Florica Popescu are 22 de ani. 22 de ani de când s-a operat de cancer la sân și e bine.

După cancer, vârsta are parte de o altfel de numărătoare.

Când a devenit membră fondatoare a Clubului Amazoanelor Bistrițene, dedicat femeilor cu cancer de sân și col uterin din județul Bistrița-Năsăud, avea numai doi ani de la operație. „Fiecare ne-am prezentat atunci. Doamna Moldovan (n.r. – Livia Moldovan, președinta de la acea vreme și fondatoare a asociației neguvernamentale) avea atunci șapte ani de la operație. Și eu aveam doi ani și ceva și mă gândeam atunci: Are șapte ani, viață! Și acum, la mine sunt 22 de ani. Mai sunt doamne care vin la noi după mulți ani de la diagnostic. Dintre vechile membre, una are 15 ani, eu am 22, alta are 25. Și prind curaj și cele nou venite în asociație când ne văd”, povestește Florica.

Vârsta ei reală e de 66 de ani. Florica din Bistrița e căsătorită, are o fiică și doi nepoți de 2, respectiv de 9 ani. Avea 44 de ani când a aflat că are cancer.

„Ginecologul nu mă verifica niciodată la sâni.” Începutul

Florica nu și-a dat seama că ceva nu ar fi în regulă cu sânul ei. În 2002, în octombrie, în luna roz, adică luna dedicată luptei împotriva cancerului mamar, se uita la televizor și a nimerit pe un post unde cineva vorbea despre importanța prevenției prin controale la sâni. „Aveam 44 de ani și m-am dus, am zis să-mi fac și eu o verificare. N-am avut niciun simptom”, spune Florica.

Până atunci nu-și făcuse vreodată ecografie mamară sau mamografie. Avea un medic ginecolog la care mergea atunci când avea probleme punctuale, dar nici vorbă de controale de rutină, de palpare a sânilor, de educație legată de prevenție, genitală sau mamară. „Mergeam doar când avem o problemă sau ceva, dar nu mă verifica niciodată la sâni. Nici nu știam să mă palpez, ce să fac. Acum sunt mai multe informații, dar acum 22-23 de ani, nu prea erau”, spune Florica.

Prin urmare, în urma apelului de la televizor, s-a dus și și-a făcut o investigație la sâni. Nu mai știe dacă a fost ecografie sau mamografie, dar știe clar ce s-a întâmplat când a trebuit să-și ridice rezultatul.

„Eram vreo patru doamne și, din câte eram acolo, medicul întreabă: cine e Popescu? Zic: Eu. Zice: Aparatul nostru nu e foarte bun, dar vă recomand să mergeți și la Cluj. Deci a văzut ceva”, spune Florica.

„Poate sunt un caz atipic, dar eu n-am fost prăpăstioasă. M-am gândit că, orice o fi, oricum în urmă timpul nu poți să-l dai, așa că faci ce-i de făcut de acum încolo. Nici nu erau atâtea informații despre cancer, nu m-am gândit că ar fi cancer la sân, că ce să fac.”

În aceeași zi, o joi, s-a dus la ginecolog și i-a spus ce i s-a întâmplat. A primit recomandarea să meargă la Institutul Oncologic de la Cluj și numărul de telefon al unui medic, chirurg specializat în oncologie. A doua zi l-a și sunat, iar în săptămâna următoare era la el.

„Nu m-am gândit că ar fi cancer la sân”

Echipa de medici de la Cluj s-a uitat pe investigația pe care Florica o avea deja făcută la Bistrița, după care i-a făcut și acolo o mamografie, pe care s-au uitat atât radiologul, cât și chirurgul și medicul oncolog.

„Au zis că sunt la limita dintre operație și tratament atunci, într-o primă fază. Medicul chirurg mi-a luat atunci biopsie și urma să vină analiza, ca să vadă de ce natură e, dar el și-a dat seama, că se vedea (n.r. – la mamografie) că e ceva. Apoi mi-a zis să merg acasă și, când mă hotărăsc, să vin să începem tratamentul”, ține minte Florica. „Păi să mă duc acasă ca să ce? Dacă tot sunt aici, spuneți-mi ce trebuie să fac și fac”, își amintește că i-a răspuns medicului, fără să mai stea pe gânduri.

Așa că n-a mai așteptat și s-a programat la un nou consult, peste câteva zile, timp în care ar fi urmat să primească și rezultatul histopatologic. „Nu mi-a trecut prin cap (n.r. – că ar fi cancer), dar am zis că ceva o fi acolo, dacă trebuie să mă duc la Cluj. Mă uitam pe filmul ăla, dar nu vedeam decât niște purici. Atunci nu se vedea așa bine, acum filmele astea sunt foarte clare”, spune Florica.

Când s-a întors de la Cluj era singură acasă. Fiica ei avea atunci 20 de ani și era plecată la facultate, iar soțul ei era într-o delegație în Italia. Își amintește că a plâns 10 minute, dar atât: „După care mi-am spus: măi, stai puțin, ce rezolvi cu plânsul?, oprește-te!”

„Atunci m-am gândit că poate fi cancer, dar n-am căzut. Am zis că, indiferent ce ar fi, trebuie să fac ceva”, mai spune ea.

„Cred că îmi făcusem planul la plâns”

Înainte să se îmbolnăvească de cancer, era mult mai emotivă și se descuraja foarte ușor, indiferent de motiv. Tocmai de-aceea, Florica spune că, până la 44 de ani, cât avea când s-a îmbolnăvit, își cam epuizase lacrimile și tristețea, așa că nu-i mai rămăsese decât să se mobilizeze și să treacă la acțiune, concentrându-se pe ce se putea face, nu pe plâns.

„Eu cred că mi-am făcut planul la plâns până atunci, că înainte plângeam din orice, eram foarte sensibilă. Nu putea să-mi zică cineva ceva, că plângeam. De mică am fost așa. Dacă îmi zicea cineva o vorbă, plângeam jumătate de zi. Deci atunci am zis că eu cred că mi-am făcut planul la plâns până atunci și, de atunci, am fost altfel”, mărturisește ea.

Acum, la 22 de ani de la operație, poate că uneori i se mai umezesc ochii, dar ani întregi nu a mai plâns deloc. Ca și cum emoțiile ei au înghețat o perioadă, că să o ajute să facă față cu pragmatism tuturor lucrurilor pe care le-a avut de făcut în timpul tratamentului și după.

„Am constatat că lucrurile care mă supărau înainte nu-s nimic față de ce motive ar putea exista ca să plângi”, mai spune ea.

„Timpul nu era în favoarea mea.” Tratamentul

Florica nu-și amintește ca medicul chirurg să fi menționat, la prima vizită, cuvântul cancer. Nu crede că i-a zis de-așa ceva. A auzit totuși cuvinte ca biopsie, malign, benign, dar în mintea ei, care nu cunoștea acești termeni, n-au însemnat nimic. De-abia mai târziu a început să citească și să înțeleagă despre ce e vorba, inclusiv statistici despre rata de supraviețuire a femeilor cu cancer la sân.

„După aia citeam tot felul de statistici. Acum statisticile sunt mai bune, dar atunci procentele erau mai mici. Însă eu întotdeauna m-am gândit că o să cresc procentul celor vindecați”, spune Florica.

Când s-a dus din nou la Cluj, medicul i-a spus că are cancer la sânul stâng, în stadiul 2, și că trebuie să înceapă tratamentul oncologic. Foarte bine, îl începem, i-a răspuns Florica și s-a și programat la prima ședință de chimioterapie, astfel că, până în ianuarie 2003, făcuse patru.

„Nu am stat să mă gândesc, că timpul nu era în favoarea mea”, spune ea. O dată la trei săptămâni, vinerea dimineața, mergea de la Bistrița până la Cluj cu trenul, 120 de kilometri, făcea perfuzia cu citostatice, după care se întorcea acasă.

„Ideea mea a fost că, orice ar fi, o să fac ce trebuie pe partea medicală și o să trec peste. Am ținut toată medicația recomandată și am mers și pe partea naturistă și cred că mi-a folosit. Am început să citesc și despre alimentație, am luat și suplimente, i-am trimis un mail lui Mencinicopschi cu diagnosticul (n.r. – Gheorghe Mencinicopschi, fost biolog și cercetător român, fost director al Institutului de Cercetări Alimentare) și el mi-a trimis o schemă de suplimente.”

Poate din nou atipic, Florica nu s-a simțit rău pe durata tratamentului chimioterapeutic. Doar după prima ședință i-a fost puțin greață și a avut o stare mai neplăcută, dar de la a doua perfuzie a urmat recomandările medicilor și a luat preventiv metoclopramid, un medicament care previne senzaţia de greaţă și vărsăturile, și nu a mai avut probleme. A putut să mănânce normal, chiar dacă a ales să țină un regim.

„Ai un sentiment că ești mutilat, dar m-am gândit că se poate trăi și așa.” Operația

În data de 10 ianuarie 2003, Florica a avut operația pentru cancer la sân. Mastectomie totală. Nu a știut dinainte ce fel de operație va avea și n-a știut nici imediat după ce și-a revenit din anestezie, când era pansată.

„Știu că domnul doctor m-a întrebat înainte de a intra în operație că ce să vă fac? sector sau tot? I-am zis să-mi facă ce-i mai bine pentru mine. Eu nici n-am știut ce mi-a făcut nici imediat după operație, că eram pansată”, spune ea.

Cu toată incertitudinea, Florica și-a păstrat curajul și optimismul chiar și atunci, în spital. Tot ea și-a încurajat familia – pe fiica și pe soțul ei – pe care îi vedea, parcă, mai demoralizați: „Le ziceam eu că o să fie bine. Eu am fost tare, am fost puternică, parcă eram mai bărbătoasă”.

Nu s-a descurajat nici mai târziu, când s-a uitat în oglindă goală, fără un sân:

„Ai un sentiment că ești mutilat, dar m-am gândit că se poate trăi și așa. Că, uite, poți să îți pui o proteză. Atunci când m-am operat eu cred că nu se făcea reconstrucție mamară, dar mai târziu mi-au propus și reconstrucție. Și, deși nu mi-e frică de medici și am încredere în ei, la asta parcă nu mi-a venit să mă bag.”

După operație, Florica a făcut încă două ședințe de chimioterapie – deci șase în total – iar câteva luni mai târziu, în aprilie, a făcut și radioterapia. 20 de ședințe consecutive, în fiecare zi de luni până vineri, pe durata a patru săptămâni. A stat în Cluj pe durata radioterapiei, cu fiica ei, căreia tocmai îi cumpăraseră o garsonieră acolo. „Dura 10 minute radioterapia, dar nu avea sens să merg acasă în fiecare zi”, spune ea.

Au mai urmat, apoi, cinci ani de tratament hormonal.

„În perioada aceea am tot citit că, dacă treci de cinci ani (n.r. – de la operație), ești ca vindecat. Și-am zis că eu o să trec. Și de cinci ani, și de 10”, mai spune ea.

„Eu n-am ținut secret, dar nici nu am spus cui nu avea chef să audă”

Nu auzise pe la nimeni, înainte, despre cancerul de sân, așa că nici ea, nici soțul ei nu au știut prea multe despre boală. Acum 22 de ani nu aveai acees cu ușurință la astfel de informații, cu atât mai mult cu cât – crede ea – multe femei se fereau să vorbească despre cancer, chiar dacă suferiseră de pe urma lui.

„Eu n-am ținut secret, dar nici nu am spus cui nu avea chef să audă. Cui era interesat spuneam, cui nu era, nu”, spune Florica, după care povestește cum le-a mărturisit colegilor de serviciu că are cancer, chiar după ce i-a căzut părul.

Cum scrie la carte, la 3 săptămâni după prima ședință de chimioterapie i-a căzut părul. Tot, într-o noapte: „În ziua aia era frig și purtasem căciulă la serviciu, toată ziua. Și a doua zi, când m-am trezit, era mult păr pe perne, era mult, iar când am dat cu mâna a căzut aproape tot”.

Își dăduse deja comandă de perucă încă de la prima ședință de chimioterapie, iar acum, în a doua vineri în care mergea la Cluj pentru perfuzie, și-a și luat-o. Luni, la serviciu, s-a dus cu ea pe cap.

„Înainte să-mi cadă, aveam părul lung. Și atunci, luni, îmi zice o colegă că m-am tuns și că părul meu arată de parcă e o perucă. Păi chiar e o perucă. Și atunci le-am spus, le-am șocat pe colegele la serviciu. Chiar e o perucă și de acum așa o să mă vedeți. Am problema asta, pe cine interesează vă spun în particular ce și cum, pe cine nu interesează, asta e.”

Apoi, treptat, s-a împrietenit cu sine așa cum era, fără păr. „Îmi plăcea de mine și așa”, spune Florica și zâmbește. Acasă chiar stătea fără perucă, și-o mai lua doar când îi era frig, fiindcă era iarnă.

Iar mai târziu, de 1 mai, la o întâlnire cu colegii, a fost prima dată când și-a dat peruca jos. „Aveam părul de unul sau doi centimetri”, spune ea.

„Am lucrat tot timpul.” Viața profesională

Acum, Florica o ajută pe fiica ei în creșterea fiului cel mic. Înainte de asta, a ajutat-o cu cel mare. E pensionată din 2019, dar a lucrat pe toată durata bolii și încă doi ani după pensionare.

„Am lucrat în IT. Nu mi-am luat niciodată medical, iar atunci când m-am operat am avut concediu de odihnă de trei săptămâni”, spune Florica.

Înainte de cancer, stătea la serviciu de dimineața până seară și nu-și luase concediu de un an sau poate doi, așa că adunase multe zile. N-a spus la birou că merge să se opereze, iar șefa ei a aflat când deja era în spital, întâmplător.

„Țin minte că eram la Cluj, la spital, și m-a sunat directoarea noastră că nu știu ce problemă apăruse la serviciu, să mă întrebe dacă nu pot să merg până la birou. Că, în trecut, chiar dacă eram în concediu de odihnă, mai mergeam la birou dacă era vreo problemă. Și i-am zis că nu pot să mă duc. Păi de ce? Păi că-s în Cluj. Unde? La spital. Păi ce ai, păi unde? La Institutul Oncologic, sunt operată. Au fost vreo câteva momente de pauză, cred că am șocat-o și pe ea. După aceea am mai vorbit ce și cum, iar acum, după nu știu cât timp, a avut și ea o problemă de felul ăsta”, își amintește ea.

După operație, Florica a mers acasă, unde a mai stat două săptămâni, după care s-a întors la serviciu. „Nu aveam de cărat sau ceva. Că asta era greu, să ridici cu mâna, îmi era greu să ridic și un biblioraft”, mai spune ea.

Clubul Amazoanelor Bistrițene

Când Florica avea doi ani – doi ani de la operație – o asistentă de la policlinica unde mergea lunar și unde era luată în evidență ca pacientă oncologică i-a spus că o doamnă – Livia Moldovan – vrea să înființeze o asociație pentru femeile din Bistrița diagnosticate cu cancer de sân. Așa că Florica a contactat-o și, împreună cu alte câteva femei, în aprilie 2005 au înființat Clubul Amazoanelor Bistrițene, inspirată după o asociație similară din Polonia.

De doi ani, pentru că s-a pensionat și a început să aibă mai mult timp, a acceptat propunerea Liviei Moldovan și a preluat funcția de președintă a asociației.

Amazoanele Bistrițene au tot felul de proiecte, în parteneriat fie cu primăria, fie cu Direcția de Sănătate Publică (DSP) Bistrița-Năsăud, fie pentru membrele asociației, fie proiecte de prevenție, prin care orice femeie din județ poate beneficia de investigații gratuite. Au mai avut, de exemplu, diferite proiecte în care niște psihologi au venit și au ținut întâlniri de grup cu ele, în Bistrița și în Beclean, unde, de asemenea, au membre.

În afara acestor proiecte, amazoanele se întâlnesc săptămânal – vara chiar de două ori pe săptămână – la sediul asociației, unde fie au activități coordonate, fie pur și simplu mai stau de vorbă. Unele amazoane, cărora Florica le spune albinuțe-hărnicuțe, se întâlnesc și fac tot felul de obiecte decorative manual: mărțișoare, brățări împlătite, coliere sau globulețe, pe care, ulterior, le oferă partenerilor cu care lucrează.

„Deci lucruri de mână sau facem șezătoare, vine fiecare cu lucrul ei de mână și povestim despre alimentație, despre orice. Mai ales doamnelor noi le face bine socializarea. Câteodată nu ne alegem nicio temă, pur și simplu ne întâlnim și două ore povestim, se deschid subiecte de discuție. Ne adunăm 10, 12, 15, fiecare când poate, cum poate”, explică Florica.

Din când în când, mai ales când e vreme bună, mai fac pelerinaje sau excursii. Anul trecut au fost trei zile la Iași, de 21 mai, ziua Sfinților Constantin și Elena. „Eu am încercat să îmbin mersul la mânăstiri și cu alte obiective, că la Iași sunt multe obiective de văzut, e frumos orașul. E drept că poate sunt și subiectivă, că eu am făcut facultatea la Iași”, mai spune ea.

Clubul Amazoanelor Bistrițene are în jur de 200 de membre în tot județul, cele mai multe fiind în Bistrița, în jur de 150, la Beclean – 28 de membre, iar în zona Năsăudului – 34. Nu toate vin la toate activitățile, iar Florica Popescu spune că una din suferințele asociației este că, în ultima vreme, asociația îmbătrânește.

„Femeile tinere nu prea vin și ale noastre-s tot mai în vârstă. Vin doamnele care au 60, 70, deci mai tinere nu prea avem”, explică ea.

Asta nu înseamnă că femeile tinere nu se îmbolnăvesc – dimpotrivă, în ultimii 20 de ani, cancerul de sân apare din ce în ce mai des la femeile sub 50 de ani –, ci doar că își găsesc alte locuri în care să-și aline durerea.

„Sunt și acum femei care au ideea că nu e cazul să meargă la medic”

Ca femeie care a suferit de cancer la sân și mai ales ca membră, timp de 20 de ani, a unei asociații dedicate lor – femeilor cu cancer – Florica a văzut multe. Știe că ar mai fi nevoie de campanii pentru prevenirea cancerului la sân, de caravane prin care femei din tate zonele țării să aibă acces ușor și gratuit la ecografii mamare și mamografii, dar știe și că, uneori, lipsa de disciplină și dezinteresul personal sunt cele care depășesc lipsa de programe finanțate de stat, demarate de ONG-uri sau de rețele de sănătate private.

„Suferim mult în societate în legătură cu asta. Văd multe în jurul meu. De exemplu, am o vecină pe care am reușit cu greu să o trimit la ecografie anul trecut. Pentru că zicea: nu mă duc, nu vreau să știu, dacă-mi spune ceva, dacă am ceva și-mi spune? Păi, dacă ai ceva și nu-ți spune și nu faci ce trebuie, cu ce ești mai câștigată decât dacă îți spune și faci?”, explică Florica.

Acum, de exemplu, se află în derulare un proiect prin care se oferă acces gratuit la mamografie femeilor care nu fac parte din asociație și nu au suferit de cancer până în prezent, însă, chiar și așa, nu e ușor întotdeauna să găsești persoane care să vrea să meargă la investigații.

„Fiecare amazoană are pe cineva apropiat, o vecină pe care ar putea să o trimită să-și facă gratuit. Avem un grup de WhatsApp pe care vorbim și trebuie să le tot reamintesc, pentru că sunt multe femei încă reticente la investigații. Și culmea, femei din oraș!”, mai spune Florica.

„Există și acum persoane care nu vor să mergă la investigații, nu vor să știe (n.r. – de existența vreunei eventuale boli), nu vor să-și supere copiii sau eu știu pe cine să nu supere. Eu aș fi de acord și cu un program de screening obligatoriu: dacă nu te duci, îți plătești spitalizarea în caz că te îmbolnăvești. Probabil că pedeapsa ne disciplinează, din păcate.”

Florica își amintește chiar de o campanie asemănătoare care s-a ținut în zona Năsăudului. Atunci, o fostă colegă de serviciu a contactat-o și i-a spus că ar vrea să ducă patru femei să facă ecografie. Ulterior, când Florica s-a interesat de starea de sănătate a celor patru, fosta colegă i-a povestit că două dintre femei au aflat că aveau probleme de sănătate, una chiar mari.

„Mai târziu, când am mai vorbit, mi-a spus că a primit reclamații din partea acelei doamne, că i-a reproșat că de ce a trebuit să o ducă, că, uite, că a aflat că are cancer și că acum ea își lasă treburile câmpului și trebuie să se ducă la spital, să facă ce spune medicul. Deci sunt și acum femei care au ideea că nu e cazul să meargă la medic, sunt și în zilele noastre și sunt și în oraș femei care nu cuplează la ideea de prevenție”, mai spune Florica.

Cum a schimbat-o cancerul

După ce s-a operat, Florica a mers la controale la intervale de trei luni, șase luni, iar apoi trebuia să meargă an de an, teoretic până se împlineau cinci ani de la operație. Ea a continuat să meargă și după acest interval. „De vreo 10 ani n-am mai fost la controale la Cluj, dar am mers aici, deci îmi fac analize, mă duc în Bistrița”, spune ea.

A ținut socoteala anilor, dar, cu toate acestea, nu a văzut ca pe un prag cel de-al cincilea an în care cancerul n-a recidivat. „Eu mă gândeam că trebuie să trăiesc și atât. Nu mi-am pus niște limite, să trec pragul ăla”.

Cancerul a schimbat-o mult, dar în bine. Știe și ea, au văzut și cei din jur. De exemplu, înainte era mult mai rezervată, iar acum e mult mai implicată în tot ce ține de organizare și de întâlniri cu colegii și prietenii.

„Organizăm întâlniri cu foștii colegi și cam eu sunt cea care îi adună. Dacă până atunci stăteam în banca mea, îmi vedeam de treabă, nu eram așa deschisă la întâlniri sau la petreceri, după aceea m-am schimbat. Eu înclin să cred că m-am schimbat în bine. La fel și cu plânsul. Că, înainte, mă afecta orice, după aceea nu mă mai afectau atât de multe. De exemplu, la serviciu, dacă-mi făcea șeful observație cu ceva, eram supărată jumătate de zi pe el. Dar după aceea am învățat să nu mai dau atât de multă importanță lucrurilor mărunte. Cum am zis, cred că îmi făcusem porția de plâns înainte”, spune Florica.

E prima din familia ei care a avut cancer de sân. „Deschizătoare de drum”, glumește ea, conștientă însă de „moștenirea” pe care o lasă în urma ei. Riscul ca o femeie să dezvolte un cancer de sân este mai mare dacă cineva din familie a avut această boală, prin urmare Florica i-a tot spus fiicei ei să meargă la controale, preventiv. „Și chiar merge. Mai avem și noi campanii de prevenție, nu numai pentru amazoane, ci și pentru comunitate, și atunci o înscriu și pe ea la ecografie mamară”, spune Florica.

„Mie mi se pare că e bună viața după cancer. Nu s-a oprit. Am început o casă în 2007 și în 2008 am terminat-o, deci nu m-am gândit că poate mor – deci nu mă mai apuc de nimic. Nu m-am gândit că nu mai am visuri de îndeplinit și de realizat.”

Florica nu numai că nu s-a demoralizat, dar cu atât mai mult s-a mobilizat în urma cancerului. E o femeie activă și optimistă, își duce nepoții pe la diferite activități, se ocupă de asociație și nu se gândește că e bolnavă. Nici nu e.