Primul deces al unui pacient cu coronavirus din România a fost în 22 martie 2020, la 25 de zile de la confirmarea primul caz pe teritoriul țării noastre. În prezent, avem peste un milion de îmbolnăviri cu COVID confirmate, iar decesele numără peste 50.000 de oameni și tot atâtea familii în doliu. Un doliu care sfidează limitele umanului și pe care îl pot înțelege cu adevărat doar cei care au trecut prin el. Am strâns poveștile personale, autentice, ale unor oameni pentru care COVID-19 a însemnat moartea cuiva apropiat.

Au fost de acord să-și facă publică suferința gândindu-se la cei care trec, la rândul lor, prin boală, prin teamă sau chiar prin doliu, în speranța că le-ar putea oferi un sprijin – chiar dacă nu poți compara o pierdere cu alta și cea mai grea durere este întotdeauna a fiecăruia.

„Nu înțeleg cum l-am luat”

„Eu, când am luat virusul, purtam două măști. Eram la filmare la Catedrala Catolică, purtam două măști și umblam cu spirtul permanent în buzunar. Am interacționat de la distanță cu un coleg care a fost ulterior găsit pozitiv. Nu eram dintre cei care negau virusul, am crezut de la bun început. Deși am fost în microbuz cu opt persoane, nu l-a mai luat nimeni din echipă. Iar eu, dacă aș fi aflat din seara respectivă că acel coleg a avut coronavirus, n-aș mai fi mers în zilele următoare la ai mei acasă.”

Vorbesc cu Doru Iacovescu (FOTO), director de imagine, despre care aflasem recent, de la prieteni comuni, că l-a pierdut pe tatăl lui din pricina coronavirusului. Amănuntele avea să mi le spună într-o discuție lungă, în care „nu înțeleg cum l-am luat” a apărut destul de des, ca și dorința de a arăta, prin propria poveste, cât de ușor poți transmite virusul cuiva drag, căruia i-ar putea fi fatal, chiar dacă tu, mai tânăr fiind, îl duci mai ușor pe picioare.

„Eu, de când a început pandemia, am stat cu mască, cu distanțare, cu tot ce trebuie. Le-am spus părinților mei să nu mai iasă din casă, la cumpărături, să facă liste cu ce au nevoie, că le cumpăr eu și le duc. Tatăl meu abia împlinise 80 de ani, mama, 70. Eram ca o soacră cu ei, gândindu-mă că sunt informați greșit, când ești în vârstă probabil că toată ziua stai și te uiți la televizor și sunt informații contradictorii, credeau că e o conspirație, că probabil lor nu li se va întâmpla”, spune Doru.

Înainte de Crăciun, avusese o filmare la Catedrala Catolică pentru care a fost testată întreaga echipă. Mai fusese testat și în televiziune, ambele rezultate fiind negative.

Unul dintre colegii de la filmare a ieșit însă pozitiv când a venit rezultatul, peste câteva zile. „Atunci la mine s-au pornit o serie de semne de întrebare, întrucât eu în perioada respectivă, neștiind că colegul a fost depistat pozitiv, fusesem la părinți acasă, la Ploiești – am avut ceva treabă la finanțe și am trecut pe la ei. În perioada aceea eu nu m-am simțit tocmai bine, dar am crezut că e tensiune, aveam o stare ciudată, îmi țiuiau urechile, aveam un fel de tuse pe care nu o bagi în seamă deloc, aveam gust, aveam miros, nu aveam temperatură, eram ca atunci când nu te odihnești câteva nopți la rând. Am fost la ei acasă având această tuse, am mâncat o ciorbă, tata a insistat să-mi plătească el un garaj pentru o mașină pe care o terminasem de restaurat, am luat banii și am plecat”, își amintește Doru amănuntele ultimei vizite așa-zis „normale” la părinții lui.

De Crăciun, Doru urma să-și vadă părinții împreună cu prietena, întâi pe ai lui, apoi pe ai fetei. Se pregătiseră cu cadouri, erau așteptați cu cozonaci și masa pusă. Aflând însă despre testul colegului, cu totul întâmplător, din televiziune, au decis să-și ia niște teste rapide de la farmacie. Al prietenei a ieșit negativ, al lui, pozitiv.

A fost convins că este o eroare, dar și-a anunțat părinții să nu-i mai aștepte și să sune la ambulanță să vină să-i testeze și pe ei, întrucât avuseseră contact direct cu câteva zile în urmă.

A sunat și el la 112, ambulanța a venit a doua zi să-l testeze, iar peste alte două zile a aflat rezultatul: pozitiv. „Am pus iar mâna pe telefon, am întrebat-o pe mama dacă a sunat la 112, ea a zis că da, au venit, i-au testat. Când le-am cerut să văd rezultatul a zis că la ei la Ploiești nu e ca la București. M-a îmbrobodit”, conchide Doru.

Multă vreme după, avea să afle că la telefon li s-ar fi spus că, dacă vor să fie testați, trebuie să meargă ei la camera de gardă, la Spitalul Județean din Ploiești. Dacă ar fi aflat la timp că nu a venit nimeni să-i testeze ar fi trimis el teste pentru ei, ar fi făcut ceva. Neștiind, a stat în izolare 14 zile, fără să se simtă rău, a vorbit mai rar cu ai lui, simțindu-i mai agitați, doar cât să le spună că e bine.

„Mi-am luat saturația de oxigen și cred că ăsta este un lucru important și, în multitudinea de informații, este lăsat pe planul doi: să-ți monitorizezi oxigenul. Dacă scade sub 95 trebuie să te pregătești măcar să-ți faci rost de oxigen, să-ți dai seama că ceva se întâmplă cu tine, pentru că tu te simți foarte bine, chiar euforic că poți învinge boala, dar saturația ta poate fi foarte scăzută, iar tu să treci în câteva ore la o stare mult mai gravă.”

Doru Iacovescu, director de imagine

De Revelion a stat tot singur, mai venea prietena să-i lase mâncare și diverse surprize la ușă. Pe 9 ianuarie urma să iasă din carantină, abia aștepta să meargă la ai lui, să vadă că e totul în ordine. Pe 7 era ziua tatălui lui, iar Doru s-a luat cu diverse treburi, așteptând un moment în care să poate vorbi cu el mai în tihnă.

L-a sunat însă tatăl lui. „L-am simțit în voce foarte slăbit, foarte schimbat, ca un om deprimat, care pare să fi ajuns la un capăt. Vorbea un pic ciudat, nu-l auzeam bine, l-am întrebat de ce e așa, ce se întâmplă. Păi ce să fac, sunt cu coronavirusul ăsta pe aici pe acasă. Când l-am auzit, nu mi-a venit să cred. Eu știam că ei sunt bine, le spuneam oamenilor că și eu cu virusul sunt bine, și ai mei, la fel. O cer la telefon pe mama, dar știi cum sunt bătrânii, să nu te îngrijoreze, a zis că nu știe el ce vorbește, că e doar slăbit, că nu mai iese din casă.”

Doru se simțea bine, dar nu putea să plece oficial din casă. „În momentul ăla te simți ca un ciumat, nu știi dacă să dai o mână de ajutor sau mai bine să stai în spate, pentru că tu la rândul tău poți da mai departe boala. Apoi m-a sunat tata înapoi, a zis că sunt eu prea incisiv, iscoditor, că plânge mama, că ei au nevoie de liniște. Am ales să cred ce era mai ușor de digerat”, spune Doru.

„Am descoperit că, practic, eu i-am îmbolnăvit pe ei”

După terminarea carantinei s-a dus să-i vadă, a doua zi dimineață. La părinți acasă „se simțea ceva sumbru, tata era la pat, nu putea să se ridice, respira greu, eu mă dusesem cu testul de farmacie în buzunar, bănuind că ceva e în neregulă. M-am dus, l-am testat, mi-a dat pozitiv. În momentul ăla m-am pierdut cu firea, am devenit furios, m-am dus la farmacie să mai cumpăr un test pentru mama. Mă gândeam, tata are coronavirus, mama se simte bine, trebuie să-i izolez cumva. La mama, testul a ieșit negativ. Tata din dormitor până în baie gâfâia, am cumpărat un pulsoximetru, i l-am pus la deget, saturație 70 și ceva. Am vorbit cu un vecin, l-am așezat pe un scaun, l-am dat jos pe scări cu scaunul, l-am urcat în mașină, i-am spus mamei să pregătească lucrurile pentru spital, am mers cu el în mașină până la București cu 160-170 pe oră, direct la Balș la camera de gardă. L-au internat, mi-au zis că e grav, au testat-o pe mama, a ieșit negativă”, povestește rapid Doru în ce s-a transformat ziua în care era în plan doar să-și vadă părinții, în trecere, în drum spre Brăila, de unde era prietena lui.  

La Balș, când a trebuit să fie date detalii despre istoricul medical al tatălui și evoluția bolii, Doru a aflat lucruri despre care nu avusese habar – că tatăl lui făcuse mai demult o depresie datorată faptului că nu mai putea să meargă bine, având poliartrită, că în urma depresiei stătea izolat, că a avut o problemă cu niște hemoroizi și asta l-a dus la anemie și că prima dată mama lui ar fi avut coronavirus, manifestat la câteva zile după ce fusese el acasă.

„Și uite așa, la ieșirea din carantină, când mă pregăteam să îmi iau viața din urmă, am descoperit că practic eu i-am îmbolnăvit pe ei. E o cruce pe care nu știu cum să mi-o port, deocamdată sunt pe picioare.”

Doru Iacovescu, director de imagine

„Era mâhnit, descumpănit că îl lăsăm acolo, abia a întors capul să ne privească”

Totul s-a întâmplat repede, inuman și cumva românesc, până la urmă, în ziua internării la Balș, crede Doru: „Nu e cum vedem prin filme, când apuci să-ți iei la revedere, să vă iertați, să vă mulțumiți, să ai o încheiere necesară sufletului și psihicului. Seara l-am mai văzut o dată când l-a luat infirmierul și l-a dus la salon pe scaun, era mâhnit, descumpănit că îl lăsăm acolo, abia a întors capul să ne privească. El, care era în tinerețe manechin pentru frizeri și apărea pe afișe, acum avea un păr neîngrijit, părea că nu-i pasă de nimic. Și aceea a fost ultima imagine cu el.”

Din păcate, la Balș au ajuns prea târziu, iar evoluția nu a fost una bună, chiar dacă ei sperau în fiecare zi într-o minune, dat fiind că, exceptând durerile articulare, tatăl lui Doru era un om sănătos, nefumător, normoponderal. Doru își amintește cum, după primele zile în care, nu-și dă seama de ce, nu și-a putut folosi cartela, tatăl lui i-a sunat de pe telefonul unui coleg, nervos și supărat că l-au lăsat în spital fără cartelă încărcată, ceea ce i-a dat un pic de speranță. Poate faptul că era nervos era un semn bun.

„Eu i-am scris acolo o felicitare, în care i-am cerut iertare că l-am îmbolnăvit, și i-am dorit să fie puternic și să aibă încredere în el și să creadă, până la urmă, în Dumnezeu, pentru că El a făcut nemernicia asta de virus să strice lucrarea Lui. Am pus-o în plic și am lăsat vorbă pentru asistentele să-i citească. Ulterior a descoperit că nu i-a citit nimeni, plicurile au fost găsite așa cum le lăsasem, ba chiar am luat foarte multe lucruri și alimente înapoi.”

Doru Iacovescu, director de imagine

Medicul care se ocupa de el i-a sunat în fiecare zi, le-a vorbit cu empatie, i-a ținut la curent, dar veștile nu erau bune. În scurt timp le-a spus că nu-l mai poate trata acolo, că are nevoie de terapie intensivă, de mai mult oxigen, și că va fi dus la Monza, care este un spital nou. În criză de locuri la ATI li se spunea că au avut noroc.

Au încercat să-l mai vadă o dată în timpul mutării la celălalt spital, să-l prindă din urmă, dar din păcate nu l-au dus la Monza de la Arena Națională, ci la Metropolitan, și nu au reușit: „Mă gândeam că dacă îl vedem îi mai dăm un pic de speranță. El a vorbit cu mama la telefon, întreba unde îl duc, spunea că vrea acasă. Era așa, ca un copil.”

La Monza li s-a un număr de telefon la care să ceară informații. Doru își amintește că, a doua zi, li s-a spus brutal că tatăl lui a fost intubat, deși ei știau că tratamentul va fi unul non-invaziv, că doar va primi mai mult oxigen. În ziua următoare li s-a vorbit mult mai amabil, au aflat detalii, starea lui era stabilă, dar nu era deloc bună. La Monza a stat patru-cinci zile cu totul, timp în care nu aveau cum să vorbească cu el, puteau doar să se roage și să spere.

Și a fost la fel până într-o zi când nu a răspuns nimeni și au insistat cu telefonul, pentru că se putea vorbi doar între 11 și 13. Când a răspuns în sfârșit cineva li s-a spus că tatăl lui tocmai murise.

Cu totul, de când îl văzuse ultima dată și îl duseseră la spital, a mai trăit mai puțin de două săptămâni. „A venit vestea, am dus-o la momentul respectiv, mă gândeam că poate am eu niște afecțiuni psihice, că o chestie de genul ăsta mă gândesc că ar trebui să te dărâme, dar eu eram funcțional, mergeam, mai mult mă gândeam cum oare cum îi spun mamei. Am ajuns acasă, ea mă întreba ce vești am, stătea pe colțul canapelei, ca leul în cușcă. I-am spus, am luat-o în brațe, am început să plângem amândoi, ea a zis aoleu, trebuie să merg acasă, să pregătesc masa, am întrebat-o ce masă, se gândea că o să fie cu priveghi – i-am zis că la morți de felul ăsta nu e așa, astea sunt regulile în vigoare, fără priveghi”, povestește Doru.

Reguli noi pentru înmormântări în starea de alertă

Imediat după ieșirea din starea de urgență și intrarea în cea de alertă, prelungită repetat până azi, slujbele de înmormântare au fost permise cu participarea a maximum 8 persoane în interior și 20 în exterior, cu respectarea regulilor de protecție sanitară.

Protocolul specific prevăzut de Ministerul Sănătății pe 13 martie 2020 pentru decesele cauzate de coronavirus nu permitea oficierea slujbelor în biserică. Prevedea ca trupul persoanei decedate să poată fi văzut de cel mult doi membri ai familiei, îmbrăcați în echipament de protecție, apoi să fie introdus fără haine într-un sac închis ermetic și dezinfectat, depus într-un sicriu sigilat și înmormântat în cel mai scurt timp.

Pe 9 aprilie anul acesta, fostul ministru al Sănătății Vlad Voiculescu a stabilit noi reguli de înmormântare a persoanelor decedate care și-au pierdut viața în urma contractării SARS-CoV-2. Este permisă acum oficierea slujbelor de înmormântare în biserici și este mărit numărul de participanți la funeralii în limita permisă pentru adunările publice, adică cel mult 100 de persoane, cu respectarea regulilor de protecție sanitară. Familia poate pune acum la dispoziție, împreună cu sicriul, îmbrăcămintea pentru cel decedat. În plus, bolnavii de COVID pot beneficia de asistență religioasă în spital și pot fi vizitați de un membru al familiei.

„Uite, astea le păstra pentru nunta ta”

Au început să pregătească cele necesare pentru înmormântare, au întrebat acolo cum se procedează cu cadavrul, de la Monza i-au spus lui Doru că trebuie să vină la identificare. A mers singur, nici măcar nu i-a mai zis mamei. „Acasă la Ploiești eu nu i-am zis că o să-l înmormânteze în doi saci, băgați în coșciug, gol, ea s-a dus să-i pregătească hainele și mi-a zis – uite, astea le păstra pentru nunta ta.”

A mers acolo să-l identifice, i-a rugat pe cei de la pompe funebre să pună și hainele de la mama lui, alături, în coșciug, măcar așa, simbolic, inclusiv o căciulă cum avea Iliescu, de astrahan – lucruri importante pentru ei, la modă cândva.

Despre momentul greu al identificării cadavrului, Doru spune că doar cei care trec prin așa ceva pot înțelege. „A deschis capacul, era un sac negru, a deschis fermoarul de la sac, apoi de la al doilea sac și l-am văzut. Față de cum îl văzusem eu ultima dată, era mâhnit și împăcat în același timp, eliberat. Deși arăta ca o persoană care nu mai are viață, mi s-a părut un mort frumos. Aici mi se pare că exagerez, dacă eu m-aș auzi pe mine zicând că e un mort frumos aș zice – bă, Doru, ești tâmpit! Dar eu gândindu-mă la el atunci așa îl văd.”

La Ploiești au făcut înmormântare cu slujbă afară, au avut norocul să fie o zi frumoasă, lume puțină, unii oameni chemați au refuzat într-un fel sau altul știind că tatăl lui a murit de COVID. Ba chiar la un moment dat a fost un incident tipic românesc, groparii l-au grăbit pe părinte cu slujba, zicând că mai au și altă înmormântare, iar lui Doru i s-a părut cumva că a pășit la loc pe un tărâm pământesc, cu împunsăturile obișnuite.

„Ce să-i faci, așa am fost toată viața, mai melodramatic!”

Pe mama lui a adus-o la București, dar la un moment dat nu a mai putut sta la el. Probabil, crede Doru, avea nevoie să-și trăiască momentele de doliu, de jelire, pentru a putea încheia cumva acest capitol din viață.

Au hotărât să facă niște schimbări în casa din Ploiești, iar lucrul cu meșterii și întregul șantier au ținut-o ocupată. Întâmplător sau nu, la nici o săptămână după ce a murit tatăl lui, un belgian i-a cumpărat mașina, care stătea de câteva luni la vânzare, după ce a văzut-o în garajul plătit de tatăl lui.

Doru s-a gândit că o fi tras niște sfori pe drumul lui ca să se întâmple acest lucru și și-a amintit ce l-a șocat cel mai mult în discuția avută la telefon la ultima aniversare a tatălui: „Mi-a zis așa – să am grijă de mama, să mă însor, să vând mașina odată și pe el să-l înmormântez lângă tatăl lui. Eu tot încercam să deviez discuția, îi spuneam iar ești melodramatic, și atunci îmi aduc aminte că ultimele cuvinte din apelul respectiv au fost Ce să-i faci, așa am fost toată viața, mai melodramatic! El era un om cu care dacă discutai ajungeai să te cerți, să te împungi, pentru că niciodată nu lăsa garda jos. Atunci când am văzut că a lăsat garda jos atât de ușor, de diplomat și de stăpân pe situație, mi-am dat seama de fapt că nu l-am înțeles suficient, că nu l-am prețuit, că nu i-am acordat timp, pentru că, din păcate, pentru lucrurile astea nu mai avem suficientă răbdare.”

Ca un făcut, în perioada în care am stat de vorbă cu Doru, el filma la Arad interviuri cu oameni care și-au pierdut părinții din pricina COVID-ului, chiar pacienți care au trecut prin iadul de la ATI sau care și-au făcut asociații pentru că au avut parte de experiențe neplăcute cu sistemul medical.

Să îi asculte e felul în care i se pare că tatăl lui încearcă să-i spună prin ce a trecut și îl roagă să facă ceva, prin meseria pe care o are, pentru a fi cât mai puțină suferință.

Crede că, dacă ar fi aflat mai devreme de starea tatălui și de bolile pe care le mai avusese, totul ar fi avut alt deznodământ. Că evenimentele s-au succedat atât de repede, încât a rămas singur și furios: „M-am trezit la aproape 40 de ani fără tată, cu gândul că moartea lui e din cauza mea, fără mașina care îmi aducea o satisfacție a lucrului făcut cu mâna mea și gândindu-mă pe lângă câte lucruri valoroase trecem și le aruncăm la gunoi și alegem să nu le vedem. Îmi reproșez că puteam să-l ascult mai des, să-l sun mai des, să vorbesc mai răbdător cu el la telefon când mă suna.”

„Ulterior, am găsit diverse lucruri pe care un om le adună de-a lungul vieții. Aduna șuruburi, piulițe, cabluri, componente electrice. Le-am dus la gunoi și m-am simțit vinovat așa, ca și când aruncam o parte din ceea ce reprezenta el. Noi suntem ocupați cum munca, cu plecările, suntem sănătoși, dar ei stau în casă și înnebunesc, sunt ca la închisoare și atunci își creează fel de fel de ocupații. Decât să-i lași să devină prizonierii singurătății și alienării, le poți ocupa timpul – să stați pe o bancă, să povestiți, să vă certați, orice.”

Doru Iacovescu, director de imagine

Constată că oricine trece prin asta devine mai profund, mai puternic și că e important să zici, ca tatăl lui, „eu ăsta sunt” și să te împaci cu cine ești.

Cele cinci stagii ale doliului

Elizabeth Kübler-Ross a fost psihiatru, profesor, a condus numeroase cercetări, a scris cărți și lucrări pe tema morții și a felului în care o percepem. Teoria celor cinci stagii ale doliului, ale durerii, au devenit mai cunoscute decât numele ei și, așa cum avea să menționeze de multe ori, i-au redus munca de o viață la cinci cuvinte.

Negare. Nu mi se poate întâmpla mie asta. Furie. Nu e corect! De ce se întâmplă așa ceva? Cine e de vină? Negociere. Poate ar fi ceva de făcut pentru a schimba mersul lucrurilor. Aș putea ajunge la o înțelegere, la un compromis. Depresie. Nimic nu mai are rost, de ce aș mai continua? Acceptare. Nu stă în puterea mea să mă lupt cu asta. Iau lucrurile așa cum sunt.

Inițial, în On Death and Dying / Despre moarte și a muri, cartea publicată de Kübler-Ross în 1969, era vorba despre etapele prin care trec bolnavii aflați în stadiu terminal, atât de aproape de moartea pe care sunt, cumva, nevoiți să o accepte. În timp, cei cinci pași au fost adaptați la orice formă de pierdere, de durere, de respingere, de final. În 2005, împreună cu David Kessler (scriitor și expert în tanatologie, cum este numită știința care se ocupă cu studiul morții), Kübler-Ross publică On Grief and Grieving: Finding the Meaning of Grief Through the Five Stages of Loss, în care accentuează faptul că cele cinci etape ale pierderii descriu comportamente generale, nu sunt liniare, nu reprezintă o „scurtătură” către vindecare, că durerea nu se reduce la ele și, mai ales, că fiecare are modul lui personal de a trece prin durere.

Limitările teoriei celor cinci etape ale pierderii au fost scoase în evidență de diverse studii, de-a lungul timpului. În 2010, cercetătorii Jason M. Holland și Robert A. Neimeyer au ajuns la concluzia că ceea ce îi face pe oameni să treacă mai ușor peste suferință este capacitatea lor de a își înțelege situația și de a învăța din experiență.

Discipolul lui Elizabeth Kübler-Ross, David Kessler, duce mai departe cele cinci etape, fiind de părere că acceptarea nu poate fi finalul. În Finding Meaning, carte apărută în 2019, după ce la rândul său a trecut prin pierderea propriului fiu, Kessler vorbește despre găsirea unui scop în toate. Despre speranță. A șasea etapă nu anuleză durerea, ci găsește sensul în viețile celor care nu mai sunt, în existența persoanei care a fost, în timpul petrecut cu ea. Nu în pierderea ei, nu în moarte.

Pe oamenii aflați în plină suferință nu îi interesează să afle că sunt cinci stagii ale durerii. Nu-i ajută cu nimic. Nu poți compara o pierdere cu alta, un doliu cu altul. Cea mai grea pierdere este întotdeauna a fiecăruia, și fiecare trece prin ea cum poate. Ce încearcă să facă etapele este să valideze omenescul a ceea ce se întâmplă. Să spună că este în regulă să negi, să vrei să negociezi, să fii furios sau deprimat.

Pentru to grieve, cel mai apropiat verb în limba română ar fi a jeli.

„La patru zile de la testul negativ, tata s-a decompensat”

 „Este clar cum a intrat COVID-ul în căminul tatălui meu: prin infirmiere. Nu am nimic de reproșat nimănui, era numai o chestiune de timp până avea să se întâmple asta, oricât s-ar fi protejat, infirmierele erau persoane care circulau și aveau familie acasă. Eu în cămin nu am mai intrat din martie anul trecut, îl scoteau pe tata la poartă, pe un scaun, eu stăteam la distanță, pe trotuar, cu mască, și așa ne vedeam”, îmi spune Cristina Enescu, jurnalist cultural, content writer și reflexoterapeut.

Tatăl Cristinei avea 92 de ani și 4 luni în momentul în care a murit. Ca imunitate și energie era într-o formă bună, lua foarte puține medicamente pentru vârsta lui, iar Cristina, care are experiență în nutriție și biohacking (optimizarea sănătății prin intervenții alimentare și de stil de viață), știa ce suplimente să-i dea: „Avea gonartroză, existau niște probleme de circulație și coagulare, dar per total compensate. În iulie anul trecut a avut un ulcer hemoragic perforat, a ieșit cu bine din asta și cei de la căminul de bătrâni unde era tata, plus suplimentele atent alese de mine, pe care le lua zilnic, l-au repus pe picioare, după ulcer și după un hematom subdural operat acum un an și jumătate.”

În căminul unde tatăl Cristinei era bine îngrijit li se făceau de mai multe luni teste COVID, de la DSP, tuturor bătrânilor și personalului. La sfârșitul lui decembrie au ieșit pozitivi o infirmieră și doi bătrâni.

Unul dintre ei era coleg de cameră cu tatăl Cristinei, care a fost negativ atunci, dar era clar că foarte probabil îl va lua: „Ghinionul a fost că la patru zile de la testul negativ tata s-a decompensat, și nu simptome lejere gen febră ușoară sau lipsă de gust și miros, ci direct scăderea saturației de oxigen și încărcare pulmonară. Imediat cei de la cămin l-au pus pe mască de oxigen (de 5 litri, nu de 14 cum e în spital), dar, chiar și așa, în ziua următoare i-a scăzut saturația la 88, moment în care am decis să fie chemată ambulanța și să îl ducă la spital, unicul loc unde avea șanse să se stabilizeze și să se facă bine”, povestește Cristina.

De la spital, Cristina spune că a fost sunată zilnic de medic, pentru a fi pusă la curent cu starea tatălui, destul de bună în prima săptămână și jumătate, în ciuda faptului că era foarte agitat și nu-și prea ținea masca de oxigen pe față.

Au putut comunica grație ajutorului primit de la o persoană de pe secția COVID: „L-a întrebat pe tata dacă îmi știe numărul de telefon – îl știa – și o dată la câteva zile mă mai suna, mi l-a mai dat pe tata la telefon, mi-a dat ceva înregistrări audio sau video cu el. Nu avea voie să facă asta, conform procedurilor, dar și mie și lui tata ne-a făcut un bine enorm, pentru că am putut avea puțintel contact așa. Pe WhatsApp-ul acestei persoane minunate, de pe secția tatălui meu, mai lăsam câte o întrebare despre cum e tata, mai dădeam un mesaj audio ca să îl mai liniștesc puțin.”

„Tata nu avea mobil, am întrebat dacă să duc unul și au zis că nu e voie. Ar trebui făcute niște proceduri ca mai ales pacienții COVID să poată avea un anume contact audio sau și video cu familia, contează enorm mai ales în acest context dificil, de izolare.”

Cristina Enescu, content writer

„Medicul mi-a spus că se așteaptă la ce e mai rău, doar oxigenul îl mai ținea practic în viață”

Cele două săptămâni și jumătate de spitalizare ale tatălui ei au fost traumatizante pentru Cristina, față de alte internări ale lui din trecut. Știa că dacă acum e binișor și poate vorbi cu el, în jumătate de oră poate fi mort.

Dacă starea lui a fost bună în prima parte a spitalizării, iar medicul chiar plănuia să-i dea drumul la cămin cât de curând, unde s-ar fi liniștit și ar fi stat mai cuminte cu masca de oxigen, în scurt timp lucrurile s-au schimbat.

„La câteva zile m-a sunat medicul și mi-a spus că s-a anulat planul externării pentru că i s-au învinețit trei degete de la un picior, deci tromboză. I-au făcut angio CT de urgență, s-a văzut că are arterele înfundate în mare parte la picioare, dar ele nu erau date de COVID, le avea dinainte și le dusese pe picioare. Ca urmare a complicațiilor COVID-ului, însă, a apărut un cheag de sânge care a blocat o arteră la un picior și a învinețit degetele. Peste trei zile deja se decompensase și respirator, îl puseseră pe mască de oxigen cu cască fixă. Tata era pe anticoagulanți încă de când a intrat în spital. După ce a făcut tromboza i-au ajustat tratamentul anticoagulant cât au putut, aveau un spațiu de manevră limitat având în vedere că avusese ulcer hemoragic. Peste încă două zile medicul mi-a spus că se așteaptă la ce e mai rău pentru că doar oxigenul îl mai ținea practic în viață. A doua zi după această discuție tatăl meu a murit”, își amintește Cristina cum s-au succedat evenimentele înainte de decesul tatălui.

La fel ca Doru, Cristina a fost obligată de situația legală să-l identifice pe tatăl ei la morga spitalului, lucru de care se temea.

„Credeam că va fi îngrozitor, și putea fi, mai ales că trebuie să intri acolo doar tu cu angajatul morgii, fără cineva care să te țină de mână măcar, pentru că ești echipat în costum complet anti-COVID, iar spitalul nu are atât de multe echipamente de protecție încât să permită intrarea a mai mult de o persoană, doar că din fericire a fost ok.”

Cristina Enescu, content writer

„Angajații morgii au fost extrem de amabili și răbdători, iar tata părea liniștit, nu arăta deloc rău după două săptămâni și jumătate de spitalizare COVID – încă un semn că chiar s-au ocupat de el, nu părea excesiv de slăbit. Avea doar o rană pe nas de la casca fixă de oxigen”, povestește Cristina.

Despre înmormântare, spune că a fost mai scumpă, mai urgentă și mai traumatizantă decât un deces în alte condiții. A fost obligată să rezolve totul în 48 de ore, a doua zi de la deces a făcut actele la morgă, iar în ziua următoare au venit cei de la pompe funebre cu o mașină tip dubă de marfă, care să poată fi dezinfectată în interior, cum cere legea, și l-au dus la cimitir. Cristina își amintește că „a fost o zi frumoasă și au putut să vină 20 și ceva de persoane, care s-au răsfirat lejer pe aleile cimitirului. Din fericire eu am avut mormântul, acolo acum 12 ani fusese depusă acolo mama. Tata a prins perioada în care decedatul de COVID nu putea fi adus în biserică, deci nu i se putea face slujbă”.

Cristina nu crede că ar fi putut fi contagios în vreun fel, fiind în sac de plastic, sicriu sigilat și dezinfectat și la morgă, și la pompe funebre. „Mă bucur că în prezent s-a renunțat la această reglementare absurdă, inutilă și care traumatizează și mai mult familia decedatului.”

Slujbe gregoriene în amintirea tatălui

În amintirea tatălui, Cristina a ținut să fie oficiate slujbele gregoriene, existente în ritualul catolic, adică „o serie neîntreruptă de 30 de slujbe, câte una în fiecare zi, care se fac pentru un singur decedat. Se fac de regulă de către preoți pensionari sau călugări, nu preoți de parohie, pentru că e un angajament moral absolut, adică indiferent ce alte probleme sau treburi are preotul cu pricina, 30 de zile face fără întrerupere câte o slujbă pentru decedat. Faptul că am putut să îi dau tatălui meu aceste slujbe, mai ales că nu a avut slujbă de înmormântare normală, a fost o mare consolare pentru mine, și cred că și cel mai bun lucru pe care îl puteam face pentru sufletul lui.”

Spitalizarea tatălui a prins-o pe Cristina la finalul a trei ani grei, în care s-au întâmplat mai multe lucruri care i-au cauzat o depresie adâncă, făcea deja tot ce putea pentru a fi mai bine, dar decesul tatălui ei a afectat-o puternic.

„După ce s-a dus, m-a lovit cumva ideea că acum sunt orfană de ambii părinți. Urma și ziua mea de naștere, una mai de bilanț decât altele, 40 de ani, și evident că m-a luat un plâns, anticipat de altfel, deci în grafic, când m-am dus pentru prima dată la mormântul alor mei, nu doar la mama. Înainte de asta a fost și Paștele catolic, care de fapt a fost primul moment de sărbătoare cu mare încărcare emoțională în noua mea situație.”

Cristina Enescu, content writer

Trecerea prin doliu

Pe Cristina a ajutat-o să-și revină o combinație de lucruri pe care le recomandă oricui trece prin doliu sau perioade dificile. „Dacă de psihic nu te poți atinge pentru că urlă de durere, începe prin a-ți ajuta fizicul: alimentație sănătoasă, somn, suplimente care pot susține toate sistemele din corp care sunt afectate de un mare stres sau de depresie. M-au ajutat enorm mediația, diferite tehnici de relaxare, yoga, stretching, tapping (o tehnică foarte simplă ce împletește elemente de programare neurolingvistică, presopunctură și terapia prin afirmații pozitive), ședințele de psihoterapie. Am comunicat cu prieteni oricând am avut nevoie, fie pentru un bocet zdravăn, fie pentru o îmbrățișare – da, cu mască și preponderent cu persoane care au făcut COVID sau s-au vaccinat, dar îmbrățișările pe mine m-au ajutat enorm”, ne mărturisește ea. A ajutat-o și prietenia cu Dumnezeu, care a avut hopurile ei. Crede că, la refacerea după orice fel de traumă emoțională, ajută să te poți ancora într-un sistem spiritual, oricare ar fi acela.

Chiar dacă se consideră o persoană veselă și colorată, ca fire și vestimentație, câteva săptămâni a simțit nevoia să poarte negru. Într-o zi, a văzut însă într-un magazin o geacă de iarnă roz-fondant, din colecția pentru copii, care-i venea. „În momentul în care am văzut că îmi sclipesc ochii la acel roz și că simt dorința să-mi iau acea haină, m-am gândit că e momentul să ies din hainele negre pentru că încep să fie o sursă de apăsare mentală, ori eu am nevoie să mă feresc de orice mă poate trage psihic în jos și să fac lucruri care îmi fac bine. Suferința legată de faptul și mai ales de modul în care a plecat tata evident că va mai dura. Vor mai fi reprize de plâns, stări emoționale joase – știu că vor mai fi, și mă voi ocupa de ele când și cum vor apărea. Iar între timp, pe de o parte nu am permis niciunei păreri din exterior (cum că am făcut ceva abominabil ieșind din hainele negre) să mă tulbure și continui să fac, zi de zi, cât de mult posibil, lucruri care mă susțin, îmi fac bine, mă vindecă și mă hrănesc fizic și spiritual”, spune Cristina.

A mai ajutat-o să iasă în natură, să se joace cu animalele, din decembrie își luase un peștișor – Rex, poreclit și Goguță – de care se ocupă, își face meseria, mai dă și lecții de limbi străine. Tatăl ei nu era genul care să țină la lucruri formale, cum ar fi să se poarte doliu un număr de luni. „În ultimii ani tata avea o singură obsesie: să-mi fie mie bine. Și cred că asta vrea orice părinte, orice persoană care moare, de acolo de unde or fi ei”, crede Cristina.

Păzitorii fraților noștri

Pe finalul discuției, ține să adauge ceva la care se gândește mult, de la începutul pandemiei. „Există în Biblie acel pasaj cu Cain și Abel, în Vechiul Testament, în care Cain îl omoară pe Abel. Când vine Dumnezeu (care știa foarte bine ce se întâmplase) și îl întreabă unde e fratele lui, Cain răspunde, cu un tupeu incredibil, Da’ ce, sunt eu păzitorul fratelui meu?  Păi… da. Dintotdeauna am fost cu toții interconectați, într-un fel sau altul, păzitori ai binelui fratelui nostru. Pandemia a făcut doar extrem de evident acest lucru. Nu numai că suntem păzitorii sau făcătorii de rău ai fraților noștri prin cât respectăm condițiile sanitare (că ne convin sau nu, că ne-am plictisit de ele sau nu), dar suntem păzitorii lor și în sensul în care îi ajutăm pe toți cei care suferă – de un doliu de COVID, de o depresie generală legată de situația mondială cu pandemia, de orice altă problemă care pe ei îi afectează”, crede Cristina.

Mulți spun că în situații de traumă sau de durere mare nu știu ce să-i spună persoanei afectate. „Spuneți pur și simplu îmi pare rău, te pup, te iubesc, sunt lângă tine, sună-mă oricând ai nevoie – contează, enorm de mult. Pic cu pic, sprijinul emoțional se construiește în tine, cel care ești în doliu sau într-o suferință, și te ajută să te vindeci. Și acesta este unul dintre multele moduri în care putem fi păzitorii fraților noștri și făcătorii de bine, unii pentru ceilalți”, ne sfătuiește Cristina.

„Durerea rămâne, surdă, acolo undeva”

„Memoria afectivă vine mereu să te ia prin surprindere, întotdeauna există ceva, undeva, care să-ți amintească de pierderea ta, însă atunci când te-ai împăcat cu faptul că moartea face parte din ciclul ăsta inexorabil al vieților noastre, care se va termina cu propria moarte, devine îndurabil”, crede scriitoarea și jurnalista Petronela Rotar (FOTO). Și-a pierdut tatăl înainte de Crăciun. Se temea de deznodământul acesta, în cazul în care ar fi contractat virusul, dat fiind că tatăl ei avea multiple comorbidități și făcea dializă de trei ori pe săptămână.

„La începutul lunii decembrie 2021 a fost testat pozitiv, într-o situație medicală specială: era nevoie să i se schimbe cateterul. Așa că cele două situații s-au combinat: și fără cateter, și pozitiv COVID, iar montarea unui alt cateter s-a dovedit a fi un lucru extrem de greu de realizat. A fost mutat la București și s-a reușit manevra abia după cinci-șase zile în care nu mai făcuse dializă și starea lui de sănătate se agravase destul de tare din cauza asta. Când a fost întors la Brașov și simptomele de COVID începeau să se instaleze pe organismul debilizat de lipsa dializei, speranțele noastre au început să scadă vertiginos, iar medicii ne-au spus tot timpul că situația e gravă”, își amintește Petronela ultimele zile ale tatălui.

Între timp, și mama, și sora Petronelei au fost depistate pozitiv, mama cu o formă destul de serioasă, însă tratabilă acasă. Petronela avusese deja boala cu multe luni înainte.

Ultimul telefon

Tatăl Petronelei era afazic, în urma unui AVC făcut cu peste un deceniu în urmă. Neputând vorbi, nu avea telefon, deci nu a putut fi contactat pe perioada spitalizării. „Sunam și de 30 de ori pe zi la secția de ATI pentru a găsi pe cineva care să ne spună cum este. În cele din urmă, când se decompensase foarte tare și am știut că nu va supraviețui, iar organele cedau și ele, am încercat să găsesc pe cineva pe secție care să-i ducă un telefon la ureche pentru a-mi lua rămas bun. A fost foarte greu de găsit un astfel de om, am apelat la un grup de mame din Brașov pentru a găsi pe cineva care să mă ajute, după două zile de încercări disperate (mi se spunea întruna că nu există telefon pe secție și că nimeni nu vrea „să se complice”) am găsit un om care trecuse prin același lucru și era de gardă la ATI COVID, moment în care am aflat că exista un telefon mobil al secției și că ar fi putut oricine să mă ajute să îmi iau rămas bun de la tata. A fost un moment extrem de dificil acela în care am vorbit ultima oară cu tata”, mărturisește Petronela.

Părinții Petronelei locuiesc la țară, pe aceeași stradă cu biserica și cimitirul, așa că înmormântarea a fost destul de apropiată de una din vremuri normale, cu slujbă în fața porții și oameni pe stradă, la distanță, dar cu sicriul adus exact cu o jumătate de oră înainte de înhumare.

Mama Petronelei ieșise chiar în acea zi din carantină și a putut să-l însoțească pe tatăl ei pe ultimul drum. „Faptul că cimitirul e acolo, pe stradă, și am putut merge să aprindem lumânări, să ducem flori, să ne reculegem, a contat mult în procesul de doliu. Mama merge și azi în fiecare zi la mormânt. Sigur că e mult mai greu de dus suferința când e atâta moarte și boală în jur. Din fericire pentru mine, eu mi-am lucrat îndelung în terapie frica de moarte și de moartea celor apropiați și am devenit mult mai rezilientă decât am fost vreodată”, povestește Petronela.

„Pe mine moartea m-a marcat cu fierul roșu în prima tinerețe când mi-am pierdut primul iubit, tatăl fiicei mele mari, așa că în ultimii 22 de ani (atât a trecut de atunci) mi-am tot prelucrat aceste frici.”

Petronela Rotar, scriitoare

„Eu simt că tata a murit la timp”

Doliul nu e ușor niciodată, dar pot fi găsite instrumente de a trece mai ușor prin etapele lui, crede Petronela. Pentru ea, a ajutat să conștientizeze faptul că tatăl ei nu mai fusese deloc bine în ultimul an, nici fizic, nici psihic, nu mai era omul energic și harnic de altădată: „Anii de după atacul cerebral au fost grei pentru el, însă reușise cumva să se adapteze, putea merge sprijinit pe baston, putea sta la masă cu noi, deși nu mai era nici un sfert din omul care fusese. Însă, chiar cu un an înainte de a muri, căzuse pe gheață și a trebuit să stea în pat cu ghips luni întregi, iar apoi nu a mai putut să se recupereze niciodată suficient încât să se mai ridice singur, iar asta l-a dărâmat. Mereu plângea și începuse să refuze mâncarea sau dializa, își dorea să nu mai trăiască așa, se chinuise mult”, spune Petronela. „Oricât de cinic ar suna, e o dovadă de egoism să ne dorim ca oameni aflați în mare suferință fizică și psihică să continue să trăiască, doar pentru că noi nu ne putem confrunta cu durerea pierderii lor”, mai adaugă, amintindu-și de cartea scrisă de Marilyn și Irvin Yalom, „O chestiune de viață și de moarte”, pe care a tradus-o chiar ea în română.

„Să mori la timp, zicea Marilyn, parafrazând un mare filosof. Iar eu simt că tata a murit la timp, viața pentru el era deja un mare chin. Iar asta face durerea suportabilă.”

Petronela Rotar, scriitoare

I-a fost de folos și faptul că, după moartea tatălui, a găsit o serie de scrisori pe care părinții ei și le-au trimis în perioada cînd el lucra pe un șantier din Iraq. „Astfel am putut reconstitui portretul unui tată pe care nu mi-l aminteam așa. A fost o etapă foarte vindecătoare pentru mine, m-a reașezat pe mine, fiica, în mine – femeia care sunt azi. Durerea rămâne, surdă, acolo undeva”, consideră Petronela.

„N-a simțit căldura familiei în ultimele sale zile”

„Nu credeam că e posibil, dar valul de solidaritate a reușit să mai aline din suferință și m-a învățat să fiu mai atent la gesturi aparent mici, dar care contează mult în anumite momente”, mărturisește George Pleșu, manager cultural. A ales să evoce pe Facebook, în cuvinte și imagini, o mică parte din viața bunicului pe care îl pierduse. Numărul însemnat de reacții primite i-a arătat două lucruri importante: o mare capacitate de empatie a oamenilor, dar și faptul că anumite experiențe și amintiri trec de orice diferențe și trezesc sentimente similare.

„La 91 de ani, nu avea probleme mari de sănătate. I se redusese mobilitatea din cauza unui Parkinson și a unei ușoare degradări neurologice, așa că am vrut să-l internăm pentru a fi evaluat și pentru a-l transfera (dacă situația nu s-ar fi îmbunătățit) într-o unitate specializată, unde ar fi putut să aibă parte de supraveghere și asistență permanente. În momentul când a fost internat în spital a fost nevoie să-și facă un test pentru COVID, care a ieșit negativ. Virusul l-a luat din spital, din cauza unei asistente nevaccinate, care a molipsit mai mulți bolnavi de pe secția de geriatrie și gerontologie”, spune George.

Pentru bunic, fire independentă, care trăia și se gospodărea singur, internarea, contactul cu personalul medical, faptul că nu putea să-și vadă familia au reprezentat o traumă care i-a accentuat degradarea neurologică. Al doilea test, efectuat la o săptămână după primul, când trebuia să-și continue tratamentul în alt spital, a ieșit pozitiv. A fost mutat într-un spital COVID, de unde au fost nevoiți să aștepte neputincioși veștile despre starea lui: „Nu vreau să acuz pe nimeni, nici măcar pe cei care îi spuneau mamei că oricum i-au făcut o favoare că l-au acceptat, la 91 de ani, când sunt alții tineri care au mai multe șanse. Înțeleg presiunea și stresul în care lucrează cadrele medicale și sunt convins că, în mulți dintre ei, umanitatea încă n-a dispărut. Dar n-am să înțeleg pe doamna care mi-a spus, atunci când am sunat, că e în comă, deși din alte surse aflasem că n-ar fi fost niciodată. Sau pe cea care i-a zis mamei să se aștepte oricând la un telefon, și la 2 noaptea, de n-a mai putut săraca să închidă un ochi până dimineața. În fond, a avut dreptate… telefonul a venit după 2 noaptea”, își amintește George de momentul primirii veștii bulversante.

Se așteptau într-un fel ca, la un moment dat, starea bunicului de 91 de ani să se degradeze, dar cel mai mult îl doare felul în care s-a stins: „Nu l-am putut ține de mână, nu am putut să ne luăm rămas bun de la el și nici el n-a simțit căldura familiei în ultimele sale zile. Țin minte că, acum un an, când citeam despre situații similare din Italia, ne-am speriat destul de tare și am încercat să-l protejăm cât am putut. În ultimul an, nu l-am mai pupat, nu l-am mai atins, n-am mai dat măcar mâna cu el, de frică să nu-l condamn, fără voie. Și a fost nevoie de doar câteva zile la spital pentru a face tot acest efort, toate aceste privațiuni, inutile”, mai spune George.

„Fiecare om care urmează să fie îngropat duce cu sine o poveste”

Crede că slujba de înmormântare este, la noi, oarecum impersonală. A văzut de când era copil, în filmele americane, cum la astfel de evenimente din alte părți de lume se evocă memoria celui plecat, i se spune povestea, și tocmai asta a încercat să facă pe Facebook. „M-am întrebat mereu dacă n-ar fi potrivit ca în ritualul ortodox să își facă loc un astfel de moment. Cântatul de către preot și dascăl al unor pasaje din Biblie (care, dacă din întâmplare dai peste ei o jumătate de oră mai târziu, la un alt mormânt, constați că sunt aceleași) bifează aspectul formal al ritualului, dar nu-i personalizează conținutul”, e de părere George.

„Fiecare om care urmează să fie îngropat duce cu sine o poveste care ar merita să fie împărtășită sau evocată, măcar celor care au făcut efortul să îl însoțească pe ultimul drum. E o remarcă de profan, de om care-și dorește nu să critice sau să altereze un ritual, ci ca acesta să se umanizeze și să devină mai relevant pentru cei implicați sufletește.”

George Pleșu, manager cultural

„Lupta se duce cu fiecare pacient, până la capăt”

Dr. Roxana Nistea, medic primar boli infecţioase, a tratat încă de la începutul pandemiei bolnavii de COVID. Din noiembrie 2020, lucrează la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase din Cluj-Napoca, în prima linie în lupta cu virusul. Scria, la un moment dat, pe Facebook, în încercarea de a avertiza în privința vicleniei virusului și a importanței respectării măsurilor, că „unii oameni nu înțeleg decât atunci când sunt loviți personal”.

„Dacă am pierdut mulți pacienți? Fiecare pacient pierdut m-a afectat emoțional, deci pierderea este mare chiar dacă decesele nu au fost numeroase. Fiecare victorie în lupta cu boala este un efort colectiv, iar fiecare pierdere este un eșec comun. COVID-19 are o letalitate de 3-5 % dintre cei infectați. Momente sau zile negre? Aș zice că pandemia însăși e în tonuri de gri: cu zone negre și cu zone mai luminoase. Negrul complet ar putea fi moartea, dar tot acolo se situează și pâcla întunecimii minții umane, răutatea, manipularea, ura. Zile negre sunt și acelea în care oamenii răi se manifestă în aclamațiile naivilor. Am avut parte de toate. E neagră și constatarea că sunt oameni ce folosesc pandemia pentru a obține vreun câștig, de orice fel”, spune medicul Roxana Nistea.

E de părere că cel mai dificil de gestionat este neputința umană în fața morții. Lupta se duce cu fiecare pacient, până la capăt, chiar și atunci când este clar cine va câștiga. Comunicarea cu pacientul este acum mult îngreunată. „Între medic și pacient este o barieră fizică: masca, viziera, costumul, mănușile. Relația empatică rămâne să se facă prin tonul vocii, prin privire, atingerea prin intermediul mănușilor, prin gesturi”, e de părere dr. Nistea.

„Comunicarea aceasta telefonică, cu familii cu grade diferite de înțelegere și percepție a realității, este încă un factor de stres emoțional la care trebuie să facă față medicii. Doar o parte dintre aparținători înțeleg că medicul are mai mulți pacienți și că e dator cu grijă și atenție maximă, pentru toți.”

Roxana Nistea, medic primar boli infecţioase

Despre regulile legate de înmormântări crede că sunt făcute așa încât ceremonialul religios să nu genereze noi îmbolnăviri și noi decese și că preoții ar putea avea un rol activ nu doar în consolarea familiilor, ci și în prevenirea răspândirii bolii: „Preoții din comunitate ar fi cei mai indicați să preia misiunea de psihoterapeut în familiile îndoliate. Ei trebuie nu numai să respecte, dar și să promoveze regulile epidemiologice, simplu și clar. Clericii au posibilitatea să se facă ascultați: distanțare fizică, mască, spălat mâini, renunțarea la întruniri mari, la mese comune”.

Informarea populației: sec și clar

„Presa, statisticile și informarea populației pot să reducă numărul de decese sau pot prelungi tragedia. Tragedia există în toată lumea. Durerea provocată de decese ar fi bine să fie convertită în luptă împotriva pandemiei. Veștile despre pandemie trebuie să fie reale. Statisticile, seci și clare. Ifosele politice nu au ce căuta în informări, acestea folosesc doar manipulării electorale. Informațiile clare nu vor spori nici durerea supraviețuitorilor, nici nu vor crește teama”, consideră medicul.

Despre medicii infecționiști, spune că au datoria de a fi în prima linie. Se simte, de mai bine de un an, într-un război om-virus unde nu va putea rezista la nesfârșit. Ce ar ajuta? „Aș vrea tare mult ca oamenii să înțeleagă că finalul acestui război, finalul tragediei acesteia prelungite, depinde de toți. Oamenii ce lucrează în sănătate nu pot rezista nesfârșit în tranșee. Aceasta este o tristă constatare: suntem puțini și suntem obosiți. Avem nevoie de fiecare om lucid: opriți răspândirea COVID prin respectarea reglementărilor (mască, distanțare, mâini curate etc.) și vaccinați-vă! Putem câștiga războiul cu COVID, putem să ne reluăm viața, putem reduce numărul morților. Acest lucru se va întâmpla numai dacă toți ne asumăm să facem un pic de lumină în jurul nostru. Toți”, îndeamnă dr. Roxana Nistea.

Psiholog Iulia Barca, despre boală și doliu în vremuri de COVID: „Etapele doliului sunt mai intens trăite și, în lipsa sprijinului, se pot prelungi”

Sunt ritualurile de „încheiere” – posibilitatea de a-ți lua rămas bun de la cineva apropiat pe patul de moarte, de a-l însoți pe ultimul drum – importante pentru cei care rămân în urmă? Cum i-ar putea afecta lipsa lor, felul impersonal de a proceda, dictat de pandemie?

Psiholog Iulia Barca: Distanțarea pe care o practicăm de mai bine de un an, din păcate, adâncește sentimentul însigurării. Lipsa sprijinului social, a prezenței celorlalți, favorizează acumularea stresului emoțional și trăirea mai intensă a emoțiilor negative. Decesul unei persoane apropiate aduce multă suferință și, în funcție de cât de apropiată ne era persoana, sentimentul singurătății. Ne simțim părăsiți, neputincioși, în fața unei drame, iar sprijinul celor din jur este precar, dictat de circumstanțe. Una dintre nevoile noastre fundamentale este aceea de a nu fi singuri – motiv pentru care atașamentul joacă un rol atât de important de-a lungul vieții noastre.

Ritualurile funerare sunt modul în care cei rămași în urmă își pot lua rămas bun de la persoana decedată. Etapă în care sunt înconjurați de familie, prieteni, persoane apropiate alături de care își trăiesc suferința, care le oferă sprijin și compasiune. Lipsa acestora poate fi trăită traumatic, un abandon pe care nu suntem ajutați să îl procesăm. O primă etapă a doliului este negarea, deseori însoțită de izolare și urmată apoi de furie, vinovăție, chiar și de simptome fiziologice. Astfel de etape necesită mult sprijin și empatie. Dacă suntem privați de ele, se pot agrava, pot duce la depresii și pot dura mult mai mult.

Mai putem vorbi de „cele cinci etape ale pierderii”, ale durerii, în astfel de împrejurări, sau este un alt fel de doliu când despărțirea se produce în felul acesta?

Psiholog Iulia Barca: Deseori decesele sunt impredictibile și întotdeauna depinde ce relație aveam cu persoana decedată. Spre exemplu, decesul părinților poate fi trăit dureros, dar decesul unui copil se consideră a fi una dintre cele mai puternice traume, indiferent de împrejurări. Traumatică este însă moartea subită, iar, în cazul pandemiei, decesul cauzat de COVID, într-un termen relativ scurt, după o intensă agonie pe perioada bolii în care nu știm la ce să ne așteptăm și suntem separați de persoana dragă din motive de siguranță, implică șocuri emoționale multiple. Să nu uităm că, în cultura noastră, deseori întâlnim nu doar obiceiul prezenței alături de pacient în spital, ci chiar și al păzirii acestuia pe perioada internării. Holurile spitalelor sunt, de regulă, pline. Este un răspuns din anxietate, provocată de teama de a nu pierde persoana respectivă. Iar prezența acolo, chiar dacă nu reduce anxietatea, ne dă un sentiment (fie el și fals) de control – că am făcut ceva.

Sentiment care va ameliora vina resimțită ulterior, în cazul unui deces („Am făcut tot ce se putea”). Izolarea de persoana bolnavă generează multă neputință. Etapele doliului sunt mai intens trăite și în lipsa sprijinului, cum menționam anterior, se pot prelungi. Ele se vor instala, pentru că sunt firești oricărei despărțiri, dar vor fi resimțite mai dureros.

Putem rămâne și cu dolii neîncheiate atunci când nu ne permitem suferința, când din varii motive alegem să fim puternici pentru ceilalți. Iar astfel de decizii pot duce la modificări comportamentale pe termen lung, depresie, chiar și boli fizice cauzate de stresul acumulat.

Sunt aceste etape ale durerii vitale pentru vindecare? Devine durerea suportabilă?

Psiholog Iulia Barca: Etapele suferinței sunt necesare, motiv pentru care în primul rând trebuie să ne dăm voie să ne manifestăm durerea, fără așteptarea ca ea să treacă (mai) repede, dar și fără să renunțăm la noi înșine în acest timp. Izloarea în suferință va încetini vindecarea.

În privința suportabilității, aș folosi o comparație auzită la celebrul psihiatru american Irvin Yalom, care recent și-a pierdut soția bolnavă de cancer: „Pierderea unei persoane dragi este precum amputarea unui membru. Nu este utilă și nici sănătoasă dorința de a redeveni cum erai înainte, ci de a te adapta la noua realitate.” Durerea poate fi integrată, iar în timp își diminuează intensitatea și impactul pe care îl are asupra vieții noastre. Dar acest lucru necesită timp și răbare și, cel mai important, sprijin din partea celorlalți, fie că vorbim despre familie, prieteni sau specialiști în sănătatea mintală.

Veștile despre pandemie, statisticile, tot ce vedem în presă nu constituie un fel de reactivare a durerii pentru cei care au pierdut pe cineva apropiat?

Psiholog Iulia Barca: Pe de-o parte, astfel de informații ne pot atinge rana dureroasă dar, în egală măsură, vorbim și despre o suferință colectivă. Sunt mai mulți cei care au trecut prin pierderi similare și care nu au avut parte de ritualurile despărțirii. Practic, este precum o rețea de empatie colectivă, o normalizare a suferinței resimțite, un mod indirect de a nu ne simți singuri, deși intensitatea propriei suferințe o ducem noi. Există și alții care trec prin aceeași experiență și, în anumite cazuri, această conștientizare poate fi un sprijin. Pentru cei care sunt mult mai vulnerabili în contact cu astfel de informații, ca o constantă reamintire a situației cu care se confruntă, sunt recomandate limitarea accesului și expunerii la aceste știri.

Mulți cercetători vorbesc despre o a șasea etapă a doliului: „finding meaning”, a găsi un sens, care urmează după acceptare. La ce credeți că se referă, cum s-ar face asta, la ce ajută?

Psiholog Iulia Barca: Există și stadializări ale suferinței în șapte etape chiar, iar, de regulă, ultima este găsirea unui sens. Aș spune că este similar cu modurile în care reacționează oamenii după un eveniment traumatic. Unii vor dezvolta sindrom de stres post-traumatic care depășește trei luni, ducând la afectarea calității vieții și necesitând intervenții mai îndelungate, alții pot experimenta efectele PTSD pe o perioadă mai scurtă, după care se vor recupera, pe când o a treia categorie va găsi resurse pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții, evoluând. Când vorbim despre starea de bine (calitatea vieții), putem să o observăm din perspectiva eudemonismului, respectiv sensul și scopul vieții (creștere, împlinirea propriului potențial, autenticitate, excelență). Similar, pot fi persoane care, confruntându-se cu o astfel de pierdere, vor aprecia mai mult viața, înțelegându-i fragilitatea și învățând să se bucure de fiecare zi. Totodată, aș cita autorul Carlos Ruiz Zafon care afirma „cât timp alții își vor aminti de noi, vom rămâne în viață”. O astfel de credință ne poate da curaj să mergem mai departe, de a le purta vie amintirea.

Similar, Viktor Frankl, celebrul psihiatru vienez, părinte al logoterapiei, vorbește despre optimismul tragic, respectiv abilitatea de a ne păstra optimismul în fața tragediei, întorcându-ne către potențialul uman și permițându-ne să transformăm suferința în autorealizare, să utilizăm sentimentul de vină pentru a ne schimba în bine, iar conștientizarea fragilității vieții să o folosim pentru a deveni mai responsabili.