„Pandemia, burnout-ul, pierderea unui părinte, îmbolnăvirea de cancer a celui de-al doilea m-au dus către depresie.“ Povestea unui psiholog
Yolanda Crețescu are 45 de ani și este psiholog. E, în același timp, dovada vie a faptului că, atunci când lovește, depresia nu-și alege ținta. Anul trecut, în plină pandemie, pe fondul unui burnout și al morții tatălui ei, Yolanda a intrat în depresie. Toată teoria și toată experiența din cabinetul de psihoterapie nu au ajutat-o să evite această boală, despre care spune că este „ca o ambiție exagerată“. În schimb, meseria ei a ajutat-o să vadă mai repede semnele și cauzele depresiei, ca să ia atitudine la timp. Yolanda a decis să-și spună povestea despre depresie ca să le arate celorlalți că poți să faci depresie indiferent de vârstă, de educație, de sex sau de statut social.
Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia“.
Yolanda Crețescu este psiholog de 18 ani. E psiholog și psihoterapeut cu formare adleriană și, în octombrie 2019, a lansat DepreHub, un centru care oferă servicii de consiliere și terapie pentru prevenția, evaluarea, dignosticarea și tratamentul depresiei.
De 18 ani, Yolanda observă depresia, în toate fazele ei, de pe fotoliul de psihoterapeut. Anul trecut, însă, a simțit-o pe pielea ei.
„Pandemia, burnout-ul – pentru că doi ani de pandemie m-au ținut și pe mine izolată, dar cu un volum foarte mare de muncă –, evenimentele din viața mea personală, respectiv pierderea unui părinte, îmbolnăvirea de cancer a celui de-al doilea părinte și multe alte evenimente din viața personală m-au dus către simptomele depresiei“, mărturisește ea.
Yolanda crede că, deși în ultimii ani se vorbește din ce în ce mai mult despre depresie, în continuare lucrurile sunt destul de vagi pe acest subiect. În unele cercuri sociale depresia este recunoscută ca fiind o boală ca oricare alta, căreia trebuie să i se acorde atenție și care trebuie tratată. Însă în continuare există oameni – mulți – care cred că, dacă ești suficient de puternic, nu ai cum să faci depresie.
Prin urmare, spune ea, avem nevoie de psihoeducație și de destigmatizare în jurul a tot ce ține de problemele psihice, cu atât mai mult în jurul depresiei, care e din ce în ce mai răspândită.
„Poți fi atins și tu, ca psiholog, de depresie“
În cazul ei, chiar dacă știa foarte bine ce e, care sunt cauzele depresiei și cum acționează, chiar dacă știa și că joacă pe un teren favorabil pentru depresie, tot n-a scăpat. Așa că, în 2020, în plină pandemie și la scurt timp după ce tatăl ei a murit, în urma unor mecanisme neconștientizate de control, în cazul ei acela de a fi de ajutor altora, și în urma unor sentimente de vinovăție legate de faptul că n-a putut să fie mai prezentă în familia ei într-o perioadă complicată, a cedat.
„Indiferent cât de specialist ești, indiferent ce expertiză ai, poți fi atins și tu, ca psiholog, de depresie.“
Yolanda Crețescu, psiholog și psihoterapeut
„Exista un semnal de alarmă. Doi ani de DepreHub în contextul pandemiei – pentru că noi am lansat în octombrie 2019 și în martie 2020 a apărut pandemia – m-au dus de două ori în burnout. Am crezut că eu nu voi pica mai jos de-atât. Și a fost o lecție“, spune Yolanda care, de data aceasta, n-a mai fost doar martorul depresiei. A fost actorul principal în poveste, de unde a trăit și stigmatizarea, și incapacitatea celor din jurul ei de a-i oferi înțelegere.
Reacțiile de care a avut parte de la oamenii din jur au variat de la „am crezut că e doar o perioadă, că ești doar obosită“ la „nu credeam că tu o să cazi, n-am crezut că se va ajunge aici“, „altădată a fost mai rău și ai făcut față“ sau „știu pe cineva care e într-o situație mai rea decât tine și care, uite, nu a făcut depresie“.
Minimizarea problemelor celui aflat în depresie și compararea cu alții sunt, spune Yolanda, greșeli generale pe care le facem cu toții atunci când vrem să fim de ajutor sau când fugim de propria noastră incapacitate de a oferi ajutor.
În aceste cazuri, cel aflat în depresie se simte nu numai neînțeles, ci și o povară pentru ceilalți și alege să se închidă în sine. Yolanda a făcut la fel: „Cei din jur nu puteau să audă ceea ce eu simțeam și, în timp, am observat cum strigătul de ajutor și de suport înceta sau devenea din ce în ce mai stins, mai mut, pentru că nu eram înțeleasă. Încetul cu încetul, am început să mă închid și să cer ajutorul doar specialiștilor“.
„Meseria mea m-a ajutat să-mi dau seama repede că sunt în depresie.“ Ce pași a urmat
Faptul că e psihoterapeut și că știa care sunt semnele depresiei au ajutat-o pe Yolanda să-și dea seama că e cazul să caute ajutor specializat. „Meseria mea m-a ajutat să-mi dau seama repede că sunt în depresie, să cer suportul colegilor mei psihiatri pentru ajutor medicamentos și să mă întorc la 180 de grade, să caut soluții trăind altfel decât îmi dusesem viața până atunci“, spune ea.
La început, Yolanda a dus o bătălie între ea-psihologul și ea-pacientul, crezând că va putea să-și țină stările proaste sub control. Dar, când a realizat că simptomele sunt destul de grave și că, din cauza epuizării, apăruse inclusiv ideația suicidară, a cerut ajutorul unui psihiatru.
„A fost o noapte în care am dus o luptă între viață și moarte, după care, de dimineață, m-am dus singură la specialist și am spus: În acest moment locuiesc singură din cazua pandemiei și nu mai am garanția că pot să mai am grijă de mine. Și-atunci m-am internat și am primit tratament“.
Yolanda Crețescu, psiholog și psihoterapeut
După ce a mers la psihiatru, Yolanda – care oricum mergea la psihoterapeut la fiecare două săptămâni, ca formă de igienă psihică în meseria ei – a decis că e momentul să înceapă o psihoterapie mult mai accentuată și chiar și-a schimbat atunci psihologul.
În paralel, a început să facă exerciții de mindfulness și sport cu un antrenor personal, acasă. „A fost un pachet. A existat un program de nutriție, un program de mișcare, pentru că depresia nu te mai lasă, nu te mai ajută să faci mișcare, nivelul tău de energie este unul precar, și-atunci am început sesiuni de sport de două ori pe săptămână. Ușor-ușor, au apărut modificări semnificative și în adicția de muncă, și, într-un interval relativ scurt, în mai puțin de o lună, cu tratament și cu toată această echipă în jurul meu, efectele s-au văzut“, spune Yolanda.
„Nu-mi dau voie să las garda jos. În felul ăsta am reușit să ajung în depresie“
Primii oameni cu care Yolanda a vorbit despre depresia ei au fost cei din familie. Sprijinul familiei și al prietenilor este esențial în procesul de vindecare de depresie, spune ea, dar cu condiția ca ajutorul oferit să fie cel potrivit.
În afară de specialiști – psihiatri sau psihologi – cel care a știut să-i fie aproape Yolandei, să-i înțeleagă suferința și să acționeze într-un mod constructiv a fost fiul ei, în vârstă de 25 de ani. „El e cel care, la început, a stat cu mine o săptămână întreagă, apoi câteva zile pe săptămână și, încetul cu încetul, îmi asigura suportul, ca eu să încep să fac lucruri într-un ritm al meu.“
Fiul ei a ajutat-o inclusiv prin faptul că a preluat o parte dintre sarcinile ei de birou de la DepreHub, unde Yolanda, din dorința de a-i ajuta pe alții, a ajuns la surmenaj. „DepreHub e un proiect antidepresie, dar ajunge să te epuizeze, pentru că a face un astfel de proiect în România este foarte greu“, spune ea.
În cazul ei, workaholism-ul, definit ca dependență de muncă, este un mecanism de apărare disfuncțional, neconștientizat, la care recurge deseori pentru a-și rezolva istoria personală. Acest mecanism este și cel care a dus-o de două ori în burnout. „Când, în viața mea, într-un timp relativ scurt, se adună prea multe evenimente care nu sunt în controlul meu, nu-mi dau voie să las garda jos și să cer ajutorul și, în felul ăsta am reușit să ajung în depresie“, explică Yolanda.
„M-am luptat cu neputința și am acceptat cu greu că sunt acolo, eu fiind o persoană destul de competitivă. Am tras atât de mult de mine, crezând că, dacă îmi încarc bateriile într-un weekend sau dacă iau o pauză de o zi sau două, o să-mi fie bine. Dar recurența cu care cădeam în adicția de muncă și supraresponsabilizarea care a apărut odată cu problemele din familie, mai ales după ce tatăl meu a murit și nu mi-am dat voie la acea perioadă de doliu, împreună cu problemele sociale date de pandemie și probabilitatea unei crize financiare, toate acestea m-au făcut să pierd barometrul că viața nu depinde de mine, ci că eu depind de viață.“
Yolanda Crețescu, psiholog și psihoterapeut
Depresia Yolandei nu a venit singură, ci a adus, la pachet, inclusiv atacuri de panică: „Foarte mult timp, făceam atacuri de panică nocturne, pentru că îmi era frică să mă trezesc în aceeași durere și același scenariu“.
„Bucuria de a simți mângâierea soarelui a fost primul semn că m-am vindecat“
Pe lângă tratament cu antidepresive, vizite mai dese la psihoterapeut, mindfulness și un program riguros de sport și alimentație, a mai făcut câteva schimbări importante în viața ei. De altfel, când ai depresie, degeaba te vindeci, dacă nu schimbi mediul în care trăiești și te întorci în aceleași mecanisme nocive pentru psihicul tău.
Prin urmare, Yolanda a decis că weekendul trebuie să fie timpul ei privat, pe care să nu-l mai aglomereze cu sarcini profesionale, și-a propus să nu mai lucreze atât de multe ore pe zi și, în acest sens, și-a mărit echipa și a început să delege mai mult. În viața personală, a învățat să-și asume mai puține responsabilități pentru cei din jur și să aibă mai multă grijă de ea însăși: „Să mă trec și pe mine pe lista celor care au nevoie de empatie, de grijă și să am un program social. Acum am în agenda mea mersul la teatru și am un nou proiect – doctoratul. Pentru că aveam și acest sentiment de lipsă de creștere, simțeam că nu mai fac prea multe dintre lucrurile care îmi plac, și să studiez era unul dintre ele. Astăzi am făcut loc pentru toate aceste lucruri în viața mea. Deci iată că se poate. Iar DepreHub e acolo, clienții mei sunt acolo“, mărturisește Yolanda.
Procesul de vindecare din forma acută a bolii a durat trei luni. Dar, ca simptomele să dispară cu totul, a mai durat încă trei-patru luni. În această perioadă, în care Yolanda se lupta cu doliul după tată și cu propria depresie, a mai avut de înfruntat o altă greutate. A aflat că mama ei are cancer.
Felul în care a primit și a gestionat vestea a fost primul semn că începe să-și revină. Faptul că a putut să rămână în picioare, rațională, și că a reușit să gestioneze suferința, durerea și neputința în cote firești a fost dovada că e pe drumul cel bun. „Pentru că e normal să suferi și să te simți neputincios în fața unei boli atât de dure cum este cancerul, dar e important să ai încredere că viața este cum este și că fiecare secundă alături de cei dragi este singura realitate pe care o ai“, adaugă ea.
Atunci când a început să simtă din nou plăcere în ceea ce face și să aibă din nou energie, Yolanda și-a dat seama că tot ce-a fost mai greu a trecut și că s-a vindecat.
„Când am început să pot să fac micile lucruri pe care mi le treceam în agendă și să am și bucuria că le pot face – fără să mai existe acel efort să te speli, să te dai jos din pat, să nu poți să mai răspunzi la telefon, să nu mai ai energia de a purta o discuție cu cineva și doar să te lași în grija celor care sunt în apropierea ta – atunci mi-am dat seama că sunt bine. A rămas o emblemă a sănătății mele o dimineață în care m-am trezit și am simțit razele soarelui pe fața mea. Bucuria de a simți acea mângâiere a soarelui a fost, pentru mine, primul semn că m-am vindecat.“
Yolanda Crețescu, psiholog și psihoterapeut
De-atunci, pentru ea, mâncarea a început să aibă din nou gust, iar a merge pe stradă și a vedea frunze, flori, chipuri de copii, a asculta muzică, a se întoarce în biroul ei și a-și revedea colegii, toate acestea au început să însemne, din nou, plăcere.
„O soluție proastă a organismului nostru de a ne scoate din priză.“ Ce este depresia
Dincolo de experiența ei ca persoană care a trecut prin depresie, Yolanda știe cum se vede depresia și de pe scaunul de psiholog și psihoterapeut: „Ca o ambiție exagerată, ca o exigență care ajunge, la un moment dat, să ne încurce“, spune ea.
„Depresia o văd ca pe o soluție proastă a organismului nostru de a ne scoate din priză și de a ne da timp să ne restartăm și să ne ocupăm și de alte arii ale vieții noastre de care nu ne-am ocupat încă.“
Yolanda Crețescu, psiholog și psihoterapeut
Ca psihoterapeut, Yolanda știe că depresia este o boală care presupune o etichetă de diagnostic, dar, în același timp, a învățat să vadă dincolo de această etichetă, ca să observe comportamentele care duc la această boală, cauzele depresiei.
În unele cazuri, exigența despre care vorbește Yolanda și care poate duce la depresie se învață din familie, din modelele pe care fiecare dintre noi le are și la care a fost expus în viață. „Se spune așa: copiii iau de la părinți și desăvârșesc. Adică repetăm anumite comportamente. Asta înseamnă că perfecționismul și pesimismul pot ajunge, la un moment dat, să fie preluate, astfel încât să le exagerăm și să devenim mult prea ambițioși fie în a suferi și a ne pune pe locul doi, fie în a ne atinge anumite obiective de succes în orice arie a vieții – că e vorba de familie, de rolul de părinte, de rolul profesional. Acest lucru înseamnă că ai anumite așteptări de la tine și-atunci, toate aceste calități exagerate sunt o sursă de potențială depresie, pot deveni factori favorizanți în depresie“, explică ea.
Pe de altă parte, mai spune Yolanda, factorii genetici și socio-culturali sunt factori predispozanți în depresie, dar asta nu înseamnă că, dacă ai fost expus acestor factori, ești condamnat să faci depresie.
„Odată ce ne identificăm tiparele (n.r. – de comportament), avem oportunitatea să facem ceva diferit. Nu este important ce avem, este important ce facem cu ce avem. Pentru că noi, inconștient, repetăm aceleași tipare. Avem o infinitate de alegeri, mai puțin pe cea pe care am exersat-o și am exersat-o și am exersat-o și ne-a dus în depresie“, mai spune ea.
Semnele depresiei
Ca să-ți dai seama dacă treci printr-o depresie, trebuie să știi cum se manifestă și să nu o confunzi cu tristețea, care este un sentiment firesc în anumite momente din viață, dacă nu se prelungește pe durate prea mari de timp.
„Între tristețe și depresie este o diferență foarte mare. Vorbim de acea tristețe accentuată, paroxistică, într-o formă continuă pe cel puțin două săptămâni, care afectează profund cel puțin o arie a vieții și care, dacă rămâi în acea stare, va ajunge să afecteze toate ariile vieții. Atunci vorbim de o depresie.“
Yolanda Crețescu, psiholog și psihoterapeut
Dacă ceea ce observi la tine sau la cel de lângă tine este o tristețe accentuată pe o durată lungă de timp, atunci poate fi vorba despre depresie. De asemenea, lipsa chefului de viață, apatia, tulburările de somn, tulburările alimentare – și pe plus, și pe minus –, lipsa socializării, lipsa libidoului la vârstele adulte, incapacitatea de a te mai concentra pe o sarcină sau senzația de cap gol, în care ideile nu se mai leagă, gândurile irațional negative și lipsa plăcerii din viață sunt alte câteva dintre simptomele depresiei.
„Există o confuzie între starea de depresie și starea de tristețe care apare ca o consecință naturală a unor evenimente din viața noastră – când divorțez, când îmi pierd un membru din familie, când îmi pierd jobul, când am un copil bolnav, când am evenimente de viață care mă epuizează. Acolo avem evenimente de viață care duc la ceva ce seamănă cu simptomele depresiei, dar nu este o depresie. Definiția sindromului depresiv este că tristețea trebuie să nu aibă o cauză reală“, explică Yolanda.
Dar lucrul cel mai important și pe care ar trebui să-l înțeleagă toată lumea, crede Yolanda, este că depresia, chiar dacă e un cuvânt uzual în limbajul nostru de astăzi, este o boală, iar găsirea soluțiilor e de competența specialiștilor.
Ce trebuie să faci dacă ai depresie
Depresia are nuanțe. Poate avea o formă moderată sau una severă. În unele cazuri, e de ajuns să mergi la psiholog ca să te ghideze în așa fel încât să faci unele schimbări în viața ta. În alte cazuri, când depresia a ajuns la cote mai înalte, e necesar tratamentul medicamentos psihiatric. Care sunt primii pași pe care trebuie să-i faci când ai depresie? Depinde de cât de acute sunt simptomele, spune Yolanda: „Dacă vorbim de gânduri de suicid, de izolare socială pe termen mai lung, de incapacitatea de a-ți mai exersa profesia, atunci este urgență psihiatrică și este recomandabil să te duci către psihiatru“.
Tratamentul medicamentos are rolul de a diminua simptomul cel mai grav, pentru a te putea ocupa, ulterior, de problema de fond, de patologia principală: anxietate sau depresie.
„Medicația împotriva depresiei aduce, într-un interval destul de scurt, de două-trei săptămâni, o îmbunătățire semnificativă. Pur și simplu, în urma tratamentului, ajungi să resimți plăcerea. Este un moment de revenire pe care îl conștientizezi pur și simplu. Te trezești și simți bucuria în corp. Acela e un semn că te vindeci, dar nu înseamnă că oprim tratamentul acolo“, spune Yolanda, după care adaugă că tratamentul pentru depresie trebuie continuat pe o perioadă de minimum șase luni.
În paralel cu tratamentul medicamentos și cu mersul la psihiatru, pe care trebuie să-l ții la curent cu felul în care te simți, e important să începi ședințe de psihoterapie. Dacă psihiatrul, prin farmacoterapie, reglează neurotransmițătorii din creier și atenuează simptomele, psihologul este cel care te poate ajuta să repari mediul în care trăiești, în așa fel încât să nu te întorci în același loc care te-a băgat în depresie.
„Dacă noi ne întoarcem în același mediu, care reprezintă factor favorizant pentru depresie, într-un interval mai scurt sau mai lung recădem în depresie. Și-atunci, este important să mergi în paralel la psihiatru și la psiholog și să reușești să faci acele schimbări semnificative în viața ta care să te ducă la o igienă emoțională, pentru că depresia se tratează, se vindecă“, spune Yolanda.
Cum poți ajuta pe cineva aflat în depresie
Atunci când bănuiești că cineva drag ție suferă de depresie și vrei să-i oferi ajutor, e important să știi cum să o faci. Nu orice lucru pe care tu îl consideri util e benefic pentru cel care suferă de depresie.
Trebuie să-i accepți suferința și limitele, să-l iubești necondiționat și să-i oferi sprijinul în măsura în care el are nevoie, nu cât crezi tu că este bine, pentru că ceea ce ție ți se pare ușor, pentru cel aflat în depresie nu e deloc ușor. De asemenea, trebuie să fii dispus să asculți povestea depresiei și a suferinței chiar și de 100 de ori, dacă e nevoie, pentru că recurența cu care bolnavul de depresie își împărtășește suferința emoțională face parte din boală.
„Vreau să trag un semnal de alarmă că, atunci când cineva vine să-ți vorbească despre suferința lui, este important să o auzi doar pe-a lui, să fii de acord că subiectivitatea lui, durerea lui este cea mai importantă. Apoi, e important să înțelegem că a fi de ajutor cuiva aflat în depresie înseamnă doar să-l susții și să-l direcționezi către specialist.“
Yolanda Crețescu, psiholog și psihoterapeut
Ce faci, totuși, dacă persoana de lângă tine opune rezistență ori de câte ori îi propui soluții? Ce faci, de exemplu, dacă nu vrea să meargă la specialist? În general, în depresie, spune Yolanda, neputința și durerea sunt atât de mari, încât, cu puțină blândețe, tact și răbdare, vei putea să-l convingi pe cel aflat în suferință că o vizită la psiholog sau la psihiatru nu înseamnă nimic grav și că acesta poate fi felul prin care poate să-și confirme sau infirme că suferă de depresie.
„Nu înțelegem că și creierul este un organ și că se poate îmbolnăvi.“ Stigmatizarea
Trăim vremuri în care se vorbește din ce în ce mai mult despre depresie, și nu întâmplător, ci pentru că în ultimii ani, suferința emoțională prin care trecem e din ce în ce mai frecventă și mai acută. Yolanda vorbește despre acest lucru ca fiind o pandemie emoțională și, ca să justifice acest lucru, aduce în discuție o statistică îngrijorătoare: „Rata de suicid, dacă înainte de pandemie era de 2%, astăzi e de 13% la copii și adolescenți“.
Chiar dacă depresia e la tot pasul, chiar dacă vorbim din ce în ce mai deschis despre ea nu e de ajuns. Nu am scăpat de stigmatizarea asociată acestei afecțiuni. În continuare, depresia e egală cu nebunia. În continuare, vizitele la psiholog și la psihiatru sunt privite cu suspiciune. În continuare, oamenii care au un diagnostic de depresie se feresc să le comunice angajatorilor acest lucru.
„Suntem etichetați ca fiind vulnerabili, ca fiind prea slabi. Nu înțelegem că și creierul este un organ și că se poate îmbolnăvi, ca orice alt organ al corpului nostru“, spune Yolanda.
Chiar dacă fiecare individ în parte e responsabil pentru felul în care alege să vorbească despre depresie, stigmatizarea se explică și în context socio-politic. „O perioadă lungă de timp, înainte de 1989, facultatea de psihologie a dispărut (n.r. – în regimul comunist, în anul 1977, specializările și catedrele de psihologie din universităţi au fost desfiinţate, iar profesia de psiholog a dispărut din nomenclatorul de meserii) și, atunci, în mentalul colectiv, nu a existat această profesie“, explică Yolanda.
Dacă în Europa există legislație care protejează individul și obligă angajatorul în raport cu angajații și adulții în raport cu copiii care trec prin evenimente traumatice să asigure suport psihologic, în România încă nu există aceste politici, mai spune ea.
Totuși, în ultimii ani, trăim o schimbare majoră nu numai în sensul în care mulți dintre medicii psihiatri au început să recomande ședințele de psihoterapie, ci și în sensul în care unii dintre psihiatri au studiat diferite formări psihoterapeutice, ca să-și poată ajuta cât mai cuprinzător pacienții.
„Au înțeles că suntem mai mult decât consumatori de medicamente și că, pentru a evita recăderea, este important să intrăm într-un proces psihoterapeutic. Cel puțin psihiatrii tineri sunt foarte deschiși“, spune Yolanda.
„Se spune, statistic, că facem cam trei depresii într-o viață“
După doi ani de DepreHub și de pandemie, Yolanda poate să facă un profil al celui care apelează la serviciile hub-ului antidepresie. Printre cei care cer ajutorul se află mulți oameni educați care au ajuns la epuizare pentru că au cerut prea mult de la ei: „Sunt oameni ambițioși și perfecționiști, oameni care se uită mai degrabă la partea goală a paharului decât la cea plină, oameni care au avut modele de exigență și criterii de succes înalt“.
Totuși, nu doar aceștia sunt cei care fac depresie.
„Depresia nu alege, ea poate să apară la orice categorie de vârstă, la orice categorie socială, orice categorie indiferent de educație. Se spune, statistic, că facem cam trei depresii într-o viață.“
Yolanda Crețescu, psiholog și psihoterapeut
Dacă, în mediul rural, auzim mai puțin spre deloc despre depresie nu înseamnă că depresia nu lovește și acolo. Înseamnă doar că, la sate, oamenii nu știu să-și denumească suferința drept depresie. „Și ei fac depresie, doar că ei nu știu, sunt obișnuiți cu suferința. De obicei, despre cei din mediul rural nu spunem că au burnout, spunem că n-au avut noroc. Sunt oameni obișnuiți să sufere, să consume alcool ca să își vindece suferința imediată, să stea în abuz și în condiții toxice“, mai spune psihologul.
Ce înseamnă prevenția când vine vorba despre depresie
Părerile sunt împărțițe atunci când vine vorba despre prevenție în cazul depresiei. Yolanda e de părere că depresia poate fi prevenită, dacă înțelegem care sunt factorii care o favorizează și care sunt mecanismele ei.
Ce ar putea să facă o persoană care încearcă să nu ajungă în depresie?
Noi avem patru mari arii ale vieții:
Sinele, adică cine suntem noi. Așa că trebuie să avem mai întâi grijă de noi. Când uiți de tine, când îl pui pe celălalt înaintea ta, când ești pe locul 20 pe lista ta de priorități nu este sănătos. Așa cum în avion ți se spune să-ți pui tu primul masca de oxigen și după aceea să i-o pui copilului, tot așa trebuie să ai grijă de tine ca să poți avea grijă și de ceilalți. Nu este egoism, este necesitate.
Viața profesională. E important să ai o viață profesională în care să te simți util și să stai într-un eustres (n.r. – stres pozitiv, benefic), nu într-un distres (n.r. – stresul negativ, care îți face rău). Când începe să nu-ți mai placă, atunci oprește-te sau fă o schimbare!
Viața socială, care nu trebuie evitată. Indiferent cât de introvertit și de epuizat ești, e bine să rămâi conectat cu oameni.
Viața de familie. Să ai o viață de familie de bază sau dobândită prin căsătorie sau prin partener de viață, să rămâi conectat cu oamenii pe care îi iubești și care contează. Iar aici e important să nu confundăm ajutorul și a face pentru celălalt cu a fi împreună și a simți unul pentru celălalt.
Dacă păstrăm acest echilibru în cele patru arii ale vieții, vom putea să ne echilibrăm repede. Când una dintre arii dispare, cum s-a întâmplat la mine în viața de familie și în cea socială, punem accent pe profesie și pe sine. Matematic vorbind, era normal să intru în depresie.
Așadar, ca să ai șanse la o viață psihică sănătoasă, trebuie să ai grijă de tine prin a-ți aloca timp și atenție și să găsești satisfacție în viața profesională, socială și de familie.
Ușor de zis, ceva mai greu de făcut. Mai ales în această perioadă, în care pandemia și izolarea socială au făcut ca sentimentul de apartenență să fie din ce în ce mai greu de atins.
Chiar și așa, atunci când nu reușești să păstrezi echilibrul în majoritatea ariilor vieții, e important să știi că poți evita o depresie majoră dacă îți conștientizezi mecanismele și comportamentele disfuncționale, care îți fac rău, și le înlocuiești cu mecanisme de coping, de gestionare a problemelor,sănătoase.
Iar dacă, totuși, nu reușești să o eviți și ajungi în ea, nu uita că depresia se vindecă și că, atunci când ieși din ea, „ieși mai puternic, mai înțelept, mai echilibrat, mai bun cu tine“.